1 Omul, născut din femeie, Are puține zile, dar multe necazuri;
2 Răsare ca o floare, și se taie; Fuge ca umbra, și nu rămâne.
3 Și tu îți îndrepți ochii tăi asupra unuia ca acesta! Și mă tragi la judecată cu tine?
4 Cine poate scoate un lucru curat din cel necurat! Nimenea!
5 Dacă zilele lui sunt hotărîte, Numărul lunelor lui este în mâna ta, Și i-ai pus margine peste care să nu treacă;
6 Atunci întoarce privirea ta dela dânsul, ca să se răsufle puțin, Până ce va sfârși ziua sa ca un năimit.
7 Căci arborele are speranță: De va fi tăiat, să odrăslească iarăși, Și mlădițele lui să nu înceteze a crește.
8 De îmbătrânește în pământ rădăcina sa, Sau de piere în țărână trunchiul său,
9 De mirosul apei înflorește, Și dă ramuri, ca o plantă nouă.
10 Dar omul, când moare, rămâne întins; Când omul dă sufletul, unde mai este?
11 Cum se pierd apele din lacuri, Și râul seacă și usucă,
12 Așa și omul se culcă, și nu se mai scoală; Cât va fi cerul, nu se vor deșteptă, Și nu se vor sculă din somnul lor.
13 O, de m'ai ascunde în mormânt, De m'ai acoperì, până ce-ți va trece mânia; De mi-ai pune un termin, după care să-ți amintești iarăși de mine!
14 Dar de moare omul, reînvia-va oare? În toate zilele luptei mele aș așteptà, Până mi-ar venì schimbarea.
15 Atuncia m-ai chiemà, și eu ți-aș răspunde; Căci ai dorì de făptura mânelor tale.
16 Dar acum numeri pașii mei; Și pândești păcatul meu;
17 Greșelile mele în sac le sigilezi, Și încă născocești păcate asupră-mi.
18 Cum se prăbușește și se desface un munte, Și o stâncă se mută din locul ei;
19 Cum apa sapă pietrile; Cum valurile duc cu sine pulberea pământului, Așa nimicești speranța omului;
20 Tu-l urmărești nencetat, până ce piere; Și-l trimeți după ce ai schimbat fața lui.
21 De ajung fiii săi la onoare, el nu o știe; De sunt înjosiți, el nimic nu află de aceasta;
22 Carnea sa simte numai durerile sale, Sufletul său se chinuește numai pentru sine.