1 Spiritul mi-se frânge, Zilele mele se sting; Mormântul mă aşteaptă.
2 În juru-mi nu văd decât derâzători, Și ochiul meu nu vede decât certele lor.
3 Depune, rogu-te, dă cauțiune pentru mine. Căci cine altul îmi va da mână?
4 Căci ai ascuns înțelepciunea din inima lor; Pentru aceea nu-i vei lăsa să învingă.
5 Cine dă spre pradă pre amicii săi, Ochii fiului aceluia se vor topì.
6 El m'a făcut de proverb popoarelor: Da, sunt ca un scuipat în față.
7 Ochiul meu se întunecă de întristare, Și membrele mele toate sunt ca o umbră.
8 Cei drepți se vor uimì de aceasta, Și nevinovatul se va aprinde asupra nelegiuitului.
9 Dar dreptul va urmà calea sa, Și cel cu mânele curate va crește în putere.
10 Înturnați-vă și veniți cu toții, Și vă voiu arătà, că între voi nici unul nu e înțelept.
11 Zilele mele se trec, S'au nimicit planurile mele, Pre cari cu iubire le nutria inima mea.
12 Ei prefac noaptea în zi; Și lumina voastră seamănă întunerecului.
13 Să sper? Mormântul e casa mea; În întunerec îmi aștern culcușul meu;
14 Strig mormântului: Tu ești părintele meu, Vermelui: Tu ești muma mea, sora mea!
15 Unde este dar speranța mea? Speranța mea cine o vede?
16 S'a pogorît supt zăvoarele infernului, De este liniște măcar în pulbere.