1 Au nu este omul pe pământ tot în luptă? Au nu sunt zilele lui ca zilele năimitului?
2 Ca un sclav dorește după umbră, Ca un năimit așteaptă simbria sa.
3 Așà mi-s'au dat luni de durere, Și mi-s'au numărat nopți pline de trudă:
4 De mă culc, zic: „Când mă voiu sculà, și când oare noaptea își va încheià măsura sa?“ Și sunt sătul de neodihnă până la răsăritul zorilor.
5 Carnea mea este acoperită de vermi și de mărșavia pulberei, Pelea mea crapă și puruiază.
6 Zilele mele trec mai repede decât mosorul țesătorului,
7 Amintește-ți, că vieața mea nu este decât o suflare, Și că ochiul meu nu va mai vedeà fericirea:
8 Ochiul celor ce mă privesc nu mă va mai vedeà, Ochii tăi vor căutà spre mine, și eu nu voiu mai fi.
9 Ca norul, ce se împrăștie și trece, Așà și cel ce se pogoară în mormânt nu se va mai sculà:
10 Nu se va mai întoarce la casa sa: Și locul său nu-l va mai recunoaște.
11 De aceea nu voiu mai stăpânì gura mea. Voiu vorbì în strâmtorarea spiritului meu; Mă voiu tânguì în amărăciunea sufletului meu.
12 Oare sunt o mare, sau un bălaur, De m'ai îngrădit astfel?
13 Dacă zic: Patul mă va mângâià, Culcușul îmi va alinà durerea mea:
14 Atuncia tu mă spăimânți prin visuri, Și mă tulburi cu vederi;
15 De aceea sufletul meu dorește zugrumarea, Mai bine moartea, decât oase ca ale mele!
16 Mă trec, nu voiu trăì în veci! Lasă-mă, căci zilele mele sunt o suflare!
17 Oare ce este omul, de-l mărești atâta, Și iei seamă de dânsul?
18 De-l cercetezi în toată dimineața, Și-l cerci pe fiecare clipeală?
19 Până când nu te vei depărtà dela mine, Și nu mă vei lăsà măcar ca să înghit scuipatul meu?
20 De am păcătuit, ce ți-am făcut, păzitorule de oameni? De ce m'ai făcut să-ți fiu țintă, Și să fiu mie însumi de povară?
21 Și pentru ce nu ridici păcatul meu, Și nu faci să treacă nedreptatea mea? Căci preste puțin voiu adormì în pulbere, Și mă vei căutà, dară eu nu voiu mai fi.