1 De ce s'au înfuriat popoarele, Și națiunile cugetă deșerte?
2 Regii pământului s'au răsculat, Și mai marii împreună se sfătuiesc, Asupra Domnului și asupra Unsului său, zicând:
3 Să rupem legăturile lor, Și să lepădăm de la noi funiile lor!
4 Cel ce locuește în cer râde, Domnul își bate joc de dânșii;
5 Atuncia va vorbi către dânșii în mânia sa, Și în aprinderea sa îi va spăimântà:
6 „Uns-am, zice-vă el, pre regele meu În Sion, muntele meu cel sfânt.“
7 Voiu proclamà așezământul său: Domnul a zis către mine:
8 „Tu ești fiul meu, Astăzi te-am născut.
9 Cere de la mine; Și-ți voiu da popoarele drept moștenire, Și marginile pământului drept stăpânire: Tu cu sceptru de fier îi vei sdrobì, Ca vasele olarului îi vei sfărâmà“.
10 Și acum, regilor, înțelepți-vă, Învățați-vă judecători ai pământului!
11 Serviți Domnului cu frică, Și bucurați-vă cu cutremur!
12 Sărutați pre fiu, ca să nu se mânie, Și să nu pieriți în cale; Căci mânia lui curând se aprinde; Ferice de toți, cari se încred într'însul!