Adolescent · Săptămâna 11 · Luni
Strigătul profetului
Verset de memorat: Habakkuk 1:2
Stabilirea scenei
Probabil că Habacuc a profețit în Iuda la sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr., undeva între căderea Asiriei (612 î.Hr.) și asediul babilonian al Ierusalimului (605-586 î.Hr.). Reformele regelui Iosia se prăbușiseră, iar succesorii săi erau corupți, idolatri și brutali. Tribunalele erau manipulate. Bogații îi asupreau pe cei săraci. Limbajul religios rămânea, dar dreptatea dispăruse din sistem. Cartea lui Habacuc este neobișnuită în canonul profetic. Majoritatea profeților transmit cuvântul lui Dumnezeu poporului. Habacuc, în schimb, transmite cuvântul poporului, sau mai degrabă propriul său cuvânt chinuit, lui Dumnezeu. Cartea nu începe cu „Așa zice Domnul”, ci cu o plângere. Savanții clasifică deschiderea lui Habacuc ca un „lament”, un gen recunoscut în tradiția de închinare a lui Israel. Psalmii conțin zeci de lamentații. Iov este în esență un lung lament. Lamentația nu era un eșec al credinței pentru vechii israeliți. Era o formă de vorbire legământată, un mod autorizat de a aduce durerea și protestul înaintea lui Dumnezeu, care promisese să asculte.
Plângerea ca rugăciune a legământului
Habacuc ne arată că protestul nu este opusul credinței. El se adresează direct lui Dumnezeu. Folosește numele legământului lui Dumnezeu. Rămâne în conversație. Plângerea lui presupune că Dumnezeu este real, că Dumnezeu este moral și că Dumnezeu trebuie să acționeze. Un ateu nu se obosește să se certe cu cerul. Habacuc se ceartă pentru că crede. Strigătul lui este în sine o mărturisire că Dumnezeu ar trebui să fie drept. Gramatica rugăciunii lui este gramatica unui partener rănit într-o relație de legământ, nu a unui străin care depune o plângere la un birou îndepărtat.
În lumea ta
Gândește-te la familiile persoanelor ucise de violența armelor care se roagă pe treptele tribunalelor, sau la credincioșii din țări sub regim autoritar care șoptesc psalmi în detenție. Rugăciunile lor sunt rareori ordonate. Sună ca Habacuc: Cât timp? De ce asta? Când? Un capelan universitar a spus odată că studenții care au încetat să se roage erau de obicei cei care fuseseră învățați că rugăciunea adevărată trebuie să fie calmă. Studenții care au continuat să se roage prin durere erau cei cărora li se dăduse permisiunea să strige.
Gândește-te la asta
- Unde în propria ta viață ai confundat „a fi un bun creștin” cu „a nu fi sincer despre ce doare”? Cum ar suna onestitatea în stilul lui Habacuc pentru tine săptămâna aceasta?
- Există o nedreptate în comunitatea, școala sau țara ta despre care ai încetat să te rogi pentru că părea inutil? Ce sugerează Habacuc despre acea tăcere?
Să ne rugăm împreună
Dumnezeu, mi s-a spus că poți suporta, așa că voi încerca. Sunt obosit să mă prefac. Văd lucruri greșite și nu mai aștept ca cineva să le îndrepte, nici tu. Învață-mă să mă plâng așa cum s-a plâns Habacuc, cu fața spre tine. Nu lăsa să confund politețea cu credința. Ascultă strigătul meu și strigătele mai mari ale oamenilor care suferă mai mult. Amin.