Eterniseed › Curriculum › Deuteronomul
Deuteronomul 17-18 — cu Ioan Calvin
Deschidere
În această lecție zilnică ne întoarcem la expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra capitolelor 17 și 18 din Deuteronom. Comentariul lui Calvin luminează cerințele sfinte ale lui Dumnezeu pentru închinare, dreptate și conducere în mijlocul poporului Său al legământului. Perspectivele sale dezvăluie atât severitatea judecății divine împotriva idolatriei, cât și frumusețea ordonată a autorității legitime. Pe măsură ce ascultăm, suntem invitați să primim aceste cuvinte străvechi din nou pentru viața credinței de astăzi. Precizia pastorală a lui Calvin ne călăuzește prin întrebări dificile legate de pedeapsă, mărturie și domnie. Duhul să ne deschidă inimile către adevărul pe care el îl dezvăluie.
Citește
Citire
Cităm acum împreună îndrumările Domnului din Deuteronom 17 și 18 privind judecătorii, regii și păstrarea închinării curate. Lăsați textul să vorbească cu propria sa voce, punând înaintea noastră atât avertismente, cât și promisiuni. Luați aminte la limitele atente pe care Dumnezeu le pune asupra autorității omenești și la chemarea la fidelitate din toată inima. Pe măsură ce cuvintele sunt citite, cereți Duhului să vă pregătească mintea pentru comentariul care urmează.
Studiu
Calvin începe prin a examina pedeapsa hotărâtă împotriva idolatrelor.
2. Dacă se va găsi printre voi. Aceeași pedeapsă este aici hotărâtă împotriva idolatrelor, la care apostații fuseseră mai înainte condamnați; și astfel fiecare încălcare este declarată crimă capitală. De aici înțelegem că înaintea lui Dumnezeu nu este socotit mai puțin grav păcatul de a viola închinarea Sa prin superstiții grosolane și necurate, decât de a cădea deschis și declarativ de la religie cu totul. Astfel, în Ezechiel 20:39, El își ia rămas-bun de la iudei și, ca să zicem așa, îi eliberează, ca să meargă fiecare după idolii săi, când nu mai sunt mulțumiți numai cu El. În timp ce Dumnezeu, totuși, este un exigent atât de riguros al pedepsei, El nu ar vrea ca judecata să fie pronunțată precipitat. Acestea sunt semne ale severității, că o femeie, ca și un bărbat, trebuie să fie ucisă; că tot poporul să se unească la uciderea cu pietre; ca răul să fie îndepărtat din mijlocul țării, ca nu cumva urâciunea să rămână nepedepsită. Pe de altă parte, trebuie observată moderația, deoarece trebuie făcută o cercetare diligentă, nici nu trebuie pronunțată sentința decât dacă problema este pe deplin dovedită; și din nou, ca procesul să fie legal, acuzarea unui singur om nu trebuie să-l condamne pe acuzat. Dumnezeu, așadar, nu ar vrea ca judecătorii, sub pretextul zelului, să verse sânge fără discernământ; ci numai, după o cercetare matură, criminalul să fie pedepsit proporțional cu greșeala sa. Prin sinecdocă vorbește despre cetățile lor sub numele de 'porți' și face aluzie la faptul că pământul le-a fost 'dat', ca să nu arate lipsa de recunoștință față de Dumnezeu profanându-l. El marchează de asemenea caracterul grav al ofensei, numind-o 'încălcarea legământului lui Dumnezeu'; ca și cum ar spune că toți cei care se îndreaptă spre idoli sunt călcători de legământ. Căci hoțul, desfrânatul, bețivul și alții asemenea încalcă Legea, dar totuși nu sunt plasați în această categorie. În fine, nu este o simplă impietate cea pedepsită aici, ci perfidia prin care adevărata religie este părăsită, după ce oamenii s-au dedicat lui Dumnezeu și s-au declarat a fi din numărul poporului Său. Repetarea cuvintelor 'omul acela sau femeia aceea' confirmă mai deplin ceea ce am spus, și anume că, deși slăbiciunea sexului feminin poate atenua vinovăția lor, totuși nu trebuie iertate într-un asemenea caz, unde închinarea lui Dumnezeu este direct violată. Deși se face mențiune doar despre soare, lună și stele, același lucru se aplică și imaginilor; ba chiar, întrucât este mai josnic să transferi cinstea lui Dumnezeu la pietre sau trunchiuri moarte decât la acele constelații în care strălucește ceva divin, cu atât mai detestabili sunt cei care se cufundă în asemenea prostie.Calvin continuă să discute rolul martorilor în executarea sentinței.
7. Mâinile martorilor vor fi întâi. Nu fără motiv a vrut Dumnezeu ca criminalii să fie uciși de mâna celor prin a căror mărturie au fost condamnați. Poporul antic nu folosea călăi publici, pentru ca să existe mai multă solemnitate, modestie și reverență în aplicarea pedepselor. Această slujbă o poruncește în mod deosebit martorilor, deoarece limba multora este prea grăbită, ca să nu spunem mai rău, încât nu ezită să înjunghie oamenii verbal, când nu ar îndrăzni să pună un deget pe ei. Aceasta, așadar, a fost un remediu excelent pentru reprimarea acuzărilor ușoare, de a nu admite mărturia niciunuia a cărui mână nu era pregătită să execute sentința. Uciderea cu pietre era într-adevăr un fel de pedeapsă tristă și oribilă; dar este probabil ca Dumnezeu să fi ales-o pentru că necesita aplicarea multor mâini. Dacă spânzurarea nu ar fi fost în uz, Dumnezeu ar fi poruncit în zadar ca trupul unui om care a fost spânzurat să fie coborât din copac înainte de apusul soarelui. (Deuteronom 21:23.) Existau, așadar, alte feluri de pedeapsă capitală; dar când pământul trebuia curățat, ca printr-o ispășire, prin moartea păcătosului, acesta trebuia ucis cu pietre de mâinile întregului popor, deoarece ar fi fost crud ca el să fie ucis printr-o moarte prelungită, ceea ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi ucis cu pietre unul după altul. Motivul pentru care poporul a fost poruncit să arunce pietrele cu un singur consimțământ a fost ca să dea dovadă de zelul lor și să manifeste marea lor indignare că închinarea lui Dumnezeu fusese violată.Despre autoritatea judecătorească a preoților și judecătorilor, Calvin scrie:
8 Dacă se va ivi o pricină prea grea pentru tine. Principala slujbă a preoților este aici descrisă sub un singur cap, și anume că ei trebuie să declare ce este drept în chestiuni îndoielnice și obscure din Legea lui Dumnezeu; căci, deși Dumnezeu pare să se refere doar la controverse civile, totuși nu există îndoială că prin sinecdocă îi numește interpreți ai doctrinei Legii. Ca autoritatea lor să fie mai respectată în general, El poruncește poporului să se supună judecății lor chiar și în punctele cele mai neplăcute: căci dacă sentința lor trebuie acceptată acolo unde viața unui om este în discuție, sau când trebuie soluționate dispute, cu atât mai mult este îndepărtată orice excepție în privința închinării lui Dumnezeu și a doctrinei spirituale. Recunosc că preoții nu sunt singurii judecători aici numiți, ci că alții din popor sunt asociați cu ei ca colegi, totuși demnitatea preoției este în mod special înălțată. Opinia pe care o au unii, că marele preot singur este vizat prin cuvântul judecător, este ușor de respins; deoarece Moise enumeră distinct preoții, leviții și judecătorul. Dar este probabil că există prin enalagă o schimbare de număr în ea; căci reiese din istoria sfântă că au fost numiți mai mulți, unde se relatează că Iosafat a ales 'dintre leviți, dintre preoți și dintre căpeteniile părinților lui Israel' să prezideze la Ierusalim în judecată. (2 Cronici 19:8.) Cu siguranță, evlaviosul rege nu ar fi vrut să se abată în cel mai mic grad de la regula Legii, iar zelul său este lăudat de Duhul Sfânt Însuși: dar aceasta a fost rânduiala făcută, după cum apare puțin mai departe, ca marele preot să dețină primatul 'în chestiunile Domnului', iar guvernatorul regelui să se ocupe de cauzele civile și de treburile pământești. Și astfel se confirmă din nou ceea ce am menționat recent, adică slujba de învățare a fost încredințată preoților, ca ei să poată rezolva orice întrebări dificile, ceea ce este susținut și de cuvintele lui Iosafat, când spune: 'Și orice pricină va veni la voi de la frații voștri -- între sânge și sânge, între lege și poruncă, rânduieli și judecăți, să-i avertizați să nu greșească împotriva Domnului.' (2 Cronici 19:10.)
Considerați
Considerare
Calvin leagă aceste prevederi de slujba mai largă de învățare a preoților.
Desigur, după cum cunoașterea crimelor capitale aparținea în mod corespunzător judecătorilor celorlalte seminții, tot astfel determinările privind preceptele și rânduielile, și interpretarea întregii Legi, era provincia particulară a preoților; nici nu putem îndoi că cuvintele lui Maleahi, (Maleahi 2:7), 'buzele preoților trebuie să păstreze cunoștința, și ei trebuie să caute legea la gura lui: căci el este mesagerul Domnului oștirilor', au fost luate din acest pasaj. Acum, venind la suma acestui lucru, Dumnezeu numește scaunul judecății să fie la sanctuar; căci, deși în primul verset pare să numească preoții și judecătorii în mod nediscriminatoriu la decizia certurilor pământești, totuși în al patrulea verset de aici arată suficient că o altă provincie este încredințată preoților, adică să țină poporul în doctrină sănătoasă și curată, și să explice ce este drept -- într-un cuvânt, să fie învățătorii Bisericii. Dar, deși poporul trebuia să consimtă la orice ar decide ei, astfel încât ar fi păcătos pentru ei să se abată de la ea la dreapta sau la stânga, totuși o putere tiranică nu a fost astfel pusă în mâinile lor, ca și cum, când ar fi schimbat arbitrar lumina în întuneric, deciziile lor pervertite ar fi fost socotite oraculare. Interpretarea lor trebuia primită fără apel; totuși, pe de altă parte, această regulă le-a fost prescrisă, ca ei să vorbească ca din gura lui Dumnezeu. Este adevărat că cuvântul folosit aici este tvrh, [206] thorah; care, deși înseamnă învățătură, totuși înseamnă fără îndoială acea învățătură cuprinsă în Lege, ba chiar este echivalent cu cuvântul lege. Iar Iosafat este un interpret credincios al acestui lucru, când enumeră diviziunile, din care Scriptura arată pretutindeni că Legea lui Moise constă. Deși phy, phi, luat metaforic, este echivalent în ebraică cu discurs, totuși aici exprimă cu emfază sentința care va fi luată din învățătura pură a Legii. Copiii lui Israel, așadar, sunt porunciți să facă ceea ce le vor fi învățat preoții; dar cum? potrivit sentinței luate din Lege. Nici nu poate fi îndoit că Dumnezeu în același timp i-a înzestrat pe aceia, pe care a dorit să-i înalțe la o asemenea demnitate înaltă, cu duhul înțelegerii și al dreptății, ca ei să nu pronunțe nicio sentință nepotrivită. Și acest lucru este transmis și de promisiune, 'Ei îți vor arăta sentința judecății:' deoarece ar fi fost absurd ca poporul să fi ascultat de Dumnezeu în zadar și spre propria sa distrugere. Deoarece acum un singur Preot, care este și Învățătorul nostru, chiar Hristos, este pus peste noi, vai de noi dacă nu ne supunem pur și simplu Cuvântului Său și nu suntem gata să-L ascultăm, cu toată modestia și docilitatea care ni se cuvine.
Răspunde
Răspuns
Cum provoacă tratarea idolatriei de către Calvin propriile noastre compromisuri cu închinarea falsă? În ce feluri ar putea modela cerința martorilor multipli abordarea noastră față de dreptate și acuzare astăzi? Unde vedem nevoia de supunere umilă față de ordinea rânduită de Dumnezeu în propriile noastre vieți?
Roagă-te
Rugăciune
Doamne Dumnezeul nostru, care singur domnești cu har suveran peste poporul legământului Tău, păzește-ne de orice formă de idolatrie și prezumție, ca să ne temem de Tine și să umblăm doar în rânduielile pe care le-ai dat. Stabilește în noi o supunere smerită față de autoritățile pe care le rânduiești, în timp ce ne așezăm nădejdea în Hristos, Profetul asemenea lui Moise pe care L-ai ridicat, marele nostru Preot și Împărat. Prin Duhul Tău, păzește Biserica Ta în curăție și dreptate până în ziua aceea când orice genunchi I se va pleca numai Lui. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →