← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Romani

Romani 4 — cu Hodge

Romani 4Charles Hodge — Comentarii la Romani, 1-2 Corinteni, Efeseni20 min
Deschidere
În această lecție extrasă din Comentariul lui Charles Hodge asupra Romani, 1 Corinteni și Efeseni, ne întoarcem la expunerea sa din capitolul 4 din Romani. Teologul de la Princeton desfășoară cu atenție argumentul apostolului că îndreptățirea este numai prin credință, folosind pe Avraam ca exemplu decisiv. Tratamentul lui Hodge trece de la întrebarea privind dobândirea lui Avraam la natura imputării însăși, fundamentând fiecare pas în textul Scripturii. Analiza sa rămâne un model de precizie reformată, arătând cum doctrina stă împotriva oricărei forme de dreptate prin fapte. Ascultăm cu atenție în timp ce el îl lasă pe apostol să vorbească.
Citește

Citire

Să citim acum capitolul 4 din Romani în întregime, luând seama la apelul susținut al apostolului la Avraam și la David. Pe măsură ce auzim cuvintele, ne pregătim inimile să primească aceeași doctrină pe care Hodge o expune cu atâta claritate și reverență. Duhul să ne dea înțelegere pe măsură ce textul ni se deschide înainte.
Studiu
Hodge începe prin a urmări legătura versetului 1 cu argumentul precedent. Al patrulea argument este din natura legământului făcut cu Avraam, în care făgăduința a fost dată pe temeiul credinței, nu al ascultării legale, Romani 4:13, Romani 4:14. 5. Iar al cincilea, din natura legii, Romani 4:15-17. Comentariu Romani 4:1 Ce vom zice deci că a dobândit Avraam, tatăl nostru după trup? Legătura acestui verset cu șirul de raționamente precedent este evidentă. Pavel învățase că suntem îndreptățiți prin credință; atât pentru a întări această doctrină, cât și pentru a preîntâmpina o obiecție din partea iudeului, se referă la cazul lui Avraam: 'Cum a stat atunci cu Avraam? Cum a obținut el îndreptățirea?' Punctul în dispută era modul în care se dobândește îndreptățirea. Pavel propune să decidă chestiunea prin referire la un caz despre care nimeni nu putea avea îndoială. Toți admiteau că Avraam a fost îndreptățit. Singura întrebare era: Cum? Apoi se întoarce la versetul 2 și completează pașii raționamentului concis al apostolului. Versetul 2. Romani 4:2 Căci dacă Avraam a fost îndreptățit prin fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Modul de raționare al apostolului este atât de concis încât lasă adesea să fie completați unii pași ai argumentului său, pași care, totuși, sunt aproape întotdeauna suficient de evidenți din context. După cum s-a remarcat, un răspuns negativ trebuie presupus la întrebarea din primul verset. Avraam nu a dobândit favoarea lui Dumnezeu prin trup. Forța lui 'căci' de la începutul acestui verset este atunci evidentă, ca introducere a motivului pentru acest răspuns. Pasajul însuși este foarte concis, iar ultima propoziție admite interpretări diferite. 'Dacă Avraam a fost îndreptățit prin fapte, el ar fi putut într-adevăr să-și revendice dreptul la încrederea și favoarea semenilor săi, dar nu ar fi putut avea niciun temei de laudă înaintea lui Dumnezeu.' Apoi Hodge examinează versetul 3 împreună cu mărturia din Geneza 15:6. Versetul 3. Romani 4:3 Căci ce zice Scriptura? Avraam a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca neprihănire. Legătura acestui verset cu cel precedent este aceasta: Pavel tocmai spusese că Avraam nu avea temei de laudă față de Dumnezeu; căci, ce zice Scriptura? Se referă temeiul îndreptățirii lui Avraam la faptele sale? Nicidecum. Ea declară că el a fost îndreptățit prin credință; ceea ce Pavel arată imediat că este echivalent cu a spune că a fost îndreptățit în mod gratuit. Pasajul citat de apostol este Geneza 15:6: 'Avraam a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit (adică i s-a imputat) ca neprihănire.' Acesta este un pasaj important, deoarece expresia 'a socoti credința ca neprihănire' apare în mod repetat în scrierile lui Pavel. 1. Sensul primar al cuvântului, redat aici prin a socoti sau a imputa, este a raționa, apoi a socoti sau a număra. Hodge continuă să expună pe larg sensul biblic al imputării. , 'Să nu i-o pună la socoteală și să nu-l trateze în consecință;' compară 1 Samuel 22:15, în ebraică și Septuaginta; Psalmii 32:2 (Septuaginta, 31). 'Fericit este omul căruia Domnul nu-i socotește fărădelegea' etc. Iar în Noul Testament, 2 Corinteni 5:19: 'Nesocotindu-le oamenilor greșelile lor;' 2 Timotei 4:16: 'Mă rog lui Dumnezeu ca să nu li se pună la socoteală' etc. Aceste pasaje și numeroase altele similare fac perfect clară ideea scripturală a imputării. Este a pune ceva în sarcina cuiva și a-l trata în consecință. Nu produce nicio schimbare în individul căruia i se face imputarea; pur și simplu îi schimbă relația cu legea. Toate acele obiecții, așadar, la doctrina exprimată de acest termen, care se întemeiază pe presupunerea că imputarea schimbă caracterul moral al oamenilor; că implică o infuzie fie de păcat, fie de sfințenie, se bazează pe o neînțelegere a naturii sale.
Considerați

Considerare

Hodge subliniază mărturisirea comună a Bisericii privind imputarea ca fiind centrală pentru Reformă. Tot astfel, expresiile 'păcatul lui va fi asupra lui', 'el își va purta nelegiuirea', care apar atât de des, sunt perfect sinonime cu formula 'păcatul lui îi va fi imputat'; și, desigur, 'a purta păcatele altuia' este echivalent cu a spune 'acele păcate îi sunt imputate'. Obiecția, așadar, că cuvântul 'imputa' nu apare în referire la imputarea păcatului sau a neprihănirii unui om altuia, chiar dacă ar fi întemeiată, ceea ce nu este cazul, nu are mai multă forță decât obiecțiile împotriva doctrinelor Treimii, ale ispășirii vicare, ale perseverenței sfinților etc., întemeiate pe faptul că aceste cuvinte nu apar în Biblie. Punctul esențial este cu siguranță: Apar ideile? Doctrina 'imputării neprihănirii' nu este doctrina acestei sau acelei școli din teologie. Ea este posesia Bisericii. A fost în mod special gloria și puterea Reformei. Apoi citează cărțile simbolice privind caracterul forens al îndreptățirii. Cei care diferă cel mai mult în alte privințe erau perfect de acord aici. Luteranii și Reformat, înstrăinați unii de alții prin controversa sacramentariană, erau de aceeași părere cu privire la această mare doctrină. Mărturia raționalistului învățat Bretschneider, dacă este necesară vreo mărturie despre un fapt atât de notoriu, poate fi citată aici. Vorbind cu referire specială la Biserica Luterană, el spune: 'Cărțile simbolice, în primul rând, contrazic reprezentarea scolastică a îndreptățirii, urmată de Biserica Romei, adică aceea că este un act al lui Dumnezeu prin care El comunică oamenilor o neprihănire inerentă (justitia habitualis, infusa), adică îi face virtuoși. Ele o descriau ca pe un act forens sau judiciar al lui Dumnezeu, adică un act prin care doar relația morală a omului cu Dumnezeu, nu omul însuși (cel puțin nu în mod imediat), este schimbată.' 'Prin urmare, îndreptățirea constă din trei părți: 1. Imputarea meritului lui Hristos. 2.
Răspunde

Răspuns

1. Cum expune exemplul lui Avraam orice pretenție la merit înaintea lui Dumnezeu? 2. În ce feluri apără doctrina imputării libertatea harului? 3. Unde îți găsești propria încredere atunci când iei în considerare îndreptățirea?
Roagă-te

Rugăciune

Părinte milostiv, îți mulțumim pentru mărturia clară a Cuvântului Tău cu privire la îndreptățirea numai prin credință. Te lăudăm că L-ai pus pe Avraam ca tată al tuturor celor ce cred, nu pe temeiul faptelor, ci pe temeiul făgăduinței Tale. Dă-ne, Te rugăm, aceeași credință care se odihnește cu totul pe neprihănirea lui Hristos imputată nouă. Păzește-ne de orice întoarcere subtilă la încrederea în noi înșine. Fie ca natura forens a actului Tău de îndreptățire să ne umple de o umilă siguranță și de o sfântă bucurie. Prin Isus Hristos, Domnul nostru, Amin.

Charles Hodge — Comentarii la Romani, 1-2 Corinteni, Efeseni · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →