← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 37-38 — cu Ioan Calvin

Psalmii 37-38Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra Scripturii continuă să hrănească biserica secole mai târziu. În comentariul său asupra Psalmilor 37 și 38, Calvin urmărește mâna constantă a providenței divine prin anotimpuri de nedreptate aparentă și suferință personală. Cuvintele sale ne invită să examinăm propriile noastre răspunsuri la prosperitatea celor răi și la greutatea aflicțiunii. Pe măsură ce ascultăm, descoperim motive proaspete pentru a ne odihni în guvernarea lui Dumnezeu mai degrabă decât în propriile noastre calcule. Fie ca perspectivele lui Calvin să ne deschidă inimile către o încredere mai profundă și o speranță răbdătoare astăzi.
Citește
Pregătește-ți inima să auzi glasul psalmistului în aceste două capitole. Citește încet, permițând contrastelor dintre succesul trecător al celor răi și partea durabilă a celor drepți să se așeze în tine. Observă chemările repetate la încredere, la așteptare și la speranță în Domnul în mijlocul necazului. Lasă Duhul să aducă aceste cuvinte străvechi la viață pe măsură ce zăbovești asupra fiecărui verset.
Studiu

Studiază

Calvin începe prin a aborda versetele de început ale psalmului. 1. Nu te mânia din pricina celor răi. David stabilește aceasta ca un principiu general, că prosperitatea celor răi, în care se bucură mult, nu trebuie în niciun caz să-i supere sau să-i tulbure pe copiii lui Dumnezeu, pentru că ea se va ofili curând. Pe de altă parte, deși poporul lui Dumnezeu este necăjit pentru o vreme, totuși sfârșitul necazurilor lor va fi astfel încât au tot motivul să fie mulțumiți cu soarta lor. Toate acestea depind de providența lui Dumnezeu; căci dacă nu suntem convinși că lumea este cârmuită de El în dreptate și adevăr, mințile noastre se vor clătina curând și în cele din urmă ne vor părăsi cu totul. David condamnă atunci două afecțiuni păcătoase ale minții, care sunt într-adevăr strâns legate și una dintre ele este generată de cealaltă. El le poruncește mai întâi credincioșilor să nu se mânie din pricina celor răi; și, în al doilea rând, să nu nutrească un spirit invidios față de ei. Căci, în primul rând, când văd că cei răi se bucură de prosperitate, din care s-ar putea presupune în mod natural că Dumnezeu nu se îngrijește de treburile oamenilor, există pericolul ca ei să scuture frica de Dumnezeu și să apostazieze de la credință. Apoi urmează o altă ispită, și anume că influența exemplului celor răi stârnește în ei dorința de a se implica în aceeași răutate cu ei. Acesta este sensul natural. Cuvintele ebraice 'l-ttchr, al-tithechar, pe care le-am tradus Nu te mânia, sunt traduse de unii Nu te amesteca cu. [16] Dar această interpretare este prea forțată și poate fi infirmată de context; căci în versetul al optulea, unde se face mențiune expresă despre mânie și furie, ar fi cu siguranță absurd să interpretăm în alt sens același verb care urmează imediat după aceste două cuvinte și care este folosit acolo în același sens și cu același scop ca în acest prim verset. În al doilea rând, ordinea pe care o respectă David este foarte naturală; căci atunci când prosperitatea celor răi ne-a iritat mințile, începem foarte curând să le invidiem fericirea și ușurătatea. Mai întâi, deci, ne îndeamnă să fim în gardă, ca nu cumva o fericire care este doar trecătoare, sau mai degrabă imaginară, să ne supere sau să ne tulbure; și, în al doilea rând, ca nu cumva invidia să ne determine să săvârșim păcat. Rațiunea prin care întărește această îndemnare este adăugată în versetul următor: căci dacă cei răi înfloresc astăzi ca iarba câmpului, mâine vor fi tăiați și se vor ofili. Nu trebuie să ne mirăm că această asemănare se întâlnește adesea în scrierile sfinte, deoarece este atât de potrivită; căci vedem cât de curând puterea ierbii se ofilește și că atunci când este doborâtă de o rafală de vânt sau uscată de căldura soarelui, chiar fără a fi tăiată de mâna omului, se ofilește. [17] În același mod, David ne spune că judecata lui Dumnezeu, ca o seceră în mâna omului, îi va tăia pe cei răi, astfel încât ei vor pieri deodată. Despre chemarea de a avea încredere în Iehova și de a face binele, Calvin scrie: 3. Pune-ți încrederea în Iehova și fă binele. Scriitorul inspirat continuă acum, în al doilea rând, să spună că totul va fi bine în cele din urmă cu cei drepți, pentru că ei sunt sub protecția lui Dumnezeu. Dar deoarece nu există nimic mai bun sau mai de dorit decât să te bucuri de grija ocrotitoare și protectoare a lui Dumnezeu, el îi îndeamnă să-și pună încrederea în El și în același timp să urmărească bunătatea și adevărul. Nu fără un motiv întemeiat începe el cu doctrina credinței sau a încrederii în Dumnezeu; căci nu există nimic mai dificil pentru oameni decât să-și păstreze mințile într-o stare de pace și liniște, netulburate de nicio teamă neliniștitoare, în timp ce se află în această lume, care este supusă la atâtea schimbări. Pe de altă parte, în timp ce văd că cei răi se îmbogățesc prin mijloace nedrepte, își extind influența și dobândesc putere prin îngăduința neîngrădită în păcat, nu este mai puțin dificil pentru ei să persevereze constant într-o viață de evlavie și virtute. Nici nu este suficient doar să disprețuim acele lucruri care sunt căutate de obicei cu cea mai mare râvnă. Unii dintre filozofii antichității erau atât de nobili la minte, încât disprețuiau bogățiile dobândite pe nedrept și se abțineau de la fraudă și jaf; ba chiar ridiculizau pompa și strălucirea deșartă a celor răi, pe care oamenii de rând le privesc cu atâta admirație. Dar deoarece erau lipsiți de credință, L-au lipsit pe Dumnezeu de cinstea Lui și s-a întâmplat astfel că nu au știut niciodată ce înseamnă să fii cu adevărat fericit. Acum, așa cum David plasează credința pe primul loc, pentru a arăta că Dumnezeu este autorul oricărui bine și că numai prin binecuvântarea Lui se poate aștepta prosperitatea; tot așa trebuie observat că el leagă aceasta de o viață sfântă: căci omul care își pune toată încrederea în Dumnezeu și se lasă cârmuit de El va trăi drept și nevinovat și se va dedica să facă binele. Calvin se îndreaptă apoi către porunca de a rostogoli căile noastre asupra Domnului. 5. Rostogolește-ți [22] căile asupra lui Iehova. Aici David ilustrează și confirmă doctrina cuprinsă în versetul precedent. Pentru ca Dumnezeu să ne împlinească dorințele, se cuvine să aruncăm toate grijile noastre asupra Lui în exercițiul speranței și al răbdării. În consecință, suntem învățați din acest pasaj cum să ne păstrăm mințile în liniște în mijlocul neliniștilor, al primejdiilor și al potopurilor de necaz. Nu poate exista nicio îndoială că prin termenul căi înțelegem aici toate treburile sau afacerile. Omul, așadar, care, lăsând rezultatul tuturor afacerilor sale voinței lui Dumnezeu și care, așteptând cu răbdare să primească din mâna Lui orice ar binevoi să trimită, fie prosperitate sau adversitate, își aruncă toate grijile și orice altă povară pe care o poartă în sânul Lui; sau, cu alte cuvinte, îi încredințează Lui toate afacerile sale, -- un astfel de om își rostogolește căile asupra lui Iehova. De aceea, David repetă din nou datoria speranței și a încrederii în Dumnezeu: Și încrede-te în El. Prin aceasta el arată că Îi aducem cinstea la care are dreptul numai atunci când Îi încredințăm Lui cârmuirea și direcția vieților noastre; și astfel el oferă un remediu pentru o boală de care sunt infectați aproape toți oamenii. De unde vine faptul că copiii lui Dumnezeu îi invidiază pe cei răi și sunt adesea în necaz și perplexitate și cedează în fața excesului de durere și uneori chiar murmură și se plâng, dacă nu pentru că, implicându-se în mod nemăsurat în griji nesfârșite și hrănind prea dornic dorința de a se îngriji de ei înșiși independent de Dumnezeu, se aruncă, ca să spunem așa, într-un abis sau cel puțin își adună o povară atât de mare de griji, încât sunt forțați în cele din urmă să se prăbușească sub ele? Dorind să ofere un remediu pentru acest rău, David ne avertizează că, presupunând că luăm asupra noastră cârmuirea propriei vieți și să ne îngrijim de toate afacerile noastre ca și cum am fi capabili să purtăm o povară atât de mare, suntem foarte înșelați și că, prin urmare, singurul nostru remediu este să ne fixăm ochii asupra providenței lui Dumnezeu și să tragem din ea mângâiere în toate durerile noastre. Cei care ascultă acest sfat vor scăpa de acel labirint oribil în care toți oamenii trudesc în zadar; căci atunci când Dumnezeu va fi preluat o dată conducerea afacerilor noastre în mâna Sa, nu există niciun motiv să ne temem că prosperitatea ne va lipsi vreodată. De unde vine faptul că El ne părăsește și ne dezamăgește așteptările, dacă nu pentru că Îl provocăm, prefăcându-ne a avea mai multă înțelepciune și înțelegere decât posedăm? Dacă, așadar, I-am permite doar, El Își va îndeplini partea și nu ne va dezamăgi așteptările, ceea ce face uneori ca o pedeapsă dreaptă pentru necredința noastră. Calvin continuă arătând cum Dumnezeu scoate la iveală dreptatea. 6. Și El va scoate la iveală dreptatea ta ca lumina. David spune aceasta pentru a anticipa îndoielile care ne tulbură adesea atunci când ni se pare că ne pierdem osteneala în a-L sluji cu credincioșie pe Dumnezeu și în a ne purta drept cu semenii noștri; ba chiar când integritatea noastră este fie expusă calomniilor celor răi, fie este prilej de vătămare pentru noi din partea oamenilor; căci atunci se crede că nu are nicio valoare în ochii lui Dumnezeu. David declară, așadar, că Dumnezeu nu va îngădui ca dreptatea noastră să fie întotdeauna ascunsă în întuneric, ci că o va menține și o va scoate la lumină; și anume, când ne va acorda o răsplată așa cum dorim. El face aluzie la întunericul nopții, care este risipit curând de zorii zilei; ca și cum ar fi spus: Putem fi adesea apăsați în mod dureros, iar Dumnezeu poate să nu pară că aprobă nevinovăția noastră, totuși această vicisitudine nu ar trebui să ne tulbure mințile mai mult decât întunericul nopții care acoperă pământul; căci atunci așteptarea luminii zilei ne susține speranța.
Considerați

Consideră

Calvin consideră apoi moștenirea promisă celor care așteaptă pe Domnul. 9. Căci cei răi vor fi nimiciți. Nu fără motiv repetă el același lucru, și anume că fericirea și prosperitatea de care se bucură cei nelegiuiți nu sunt decât o mască sau un fantom; căci prima vedere a acesteia ne orbește simțurile, astfel încât nu putem forma o estimare corectă a ceea ce va fi rezultatul ei, în lumina căruia singur trebuie să judecăm valoarea a tot ceea ce a precedat. Dar contrastul dintre cele două părți ale versetului trebuie observat. Mai întâi, spunând că cei răi vor fi nimiciți, el arată că ei vor înflori proaspeți și verzi până la vremea distrugerii lor; și, în al doilea rând, atribuind pământul celor evlavioși, spunând Ei vor moșteni pământul, el înseamnă că ei vor trăi într-un mod în care binecuvântarea lui Dumnezeu îi va urma, chiar până la mormânt. Acum, așa cum am spus deja, starea prezentă a oamenilor trebuie estimată prin starea în care se va termina. Din epitetul prin care îi deosebește pe copiii lui Dumnezeu, aflăm că ei sunt exercitați printr-un conflict sever pentru încercarea credinței lor; căci el vorbește despre ei, nu ca drepți sau evlavioși, ci ca cei care așteaptă pe Domnul. Ce scop ar servi această așteptare, dacă nu ar geme sub povara crucii? Mai mult, stăpânirea pământului pe care o promite copiilor lui Dumnezeu nu se realizează întotdeauna pentru ei; pentru că este voia Domnului ca ei să trăiască ca străini și pelerini în el; nici nu le permite să aibă vreo locuință fixă în el, ci mai degrabă îi încearcă cu necazuri frecvente, ca să dorească cu mai mare râvnă locuința veșnică a cerului. Carnea caută întotdeauna să-și construiască cuibul pentru totdeauna aici; și dacă nu am fi aruncați încoace și încolo și nu am fi lăsați să ne odihnim, am uita curând cerul și moștenirea veșnică. Totuși, în mijlocul acestei neliniști, stăpânirea pământului, despre care vorbește David aici, nu le este luată copiilor lui Dumnezeu; căci ei știu cu cea mai mare certitudine că ei sunt moștenitorii de drept ai lumii. De aceea, ei își mănâncă pâinea cu conștiință liniștită și, deși suferă lipsă, totuși Dumnezeu le asigură nevoile la timpul potrivit. În cele din urmă, deși cei nelegiuiți trudesc să le aducă distrugerea și îi socotesc nevrednici să trăiască pe pământ, totuși Dumnezeu își întinde mâna și îi protejează; ba chiar îi susține prin puterea Sa, astfel încât ei trăiesc mai în siguranță într-o stare de exil decât cei răi în cuiburile lor la care sunt atașați. Și astfel binecuvântarea, despre care vorbește David, este în parte secretă și ascunsă, pentru că rațiunea noastră este atât de înceată, încât nu putem înțelege ce înseamnă a poseda pământul; și totuși credincioșii simt și înțeleg cu adevărat că această promisiune nu le este făcută în zadar, deoarece, fixând ancora credinței lor în Dumnezeu, își petrec viața în fiecare zi în pace, în timp ce Dumnezeu face manifest în experiența lor că umbra mâinii Sale este suficientă pentru a-i proteja. Calvin trage aplicația pentru cei blânzi care moștenesc pământul. 10. Încă puțin și cei răi nu vor mai fi. Aceasta este o confirmare a versetului precedent. S-ar fi putut obiecta cu bine că starea actuală a lucrurilor în lume este foarte diferită de ceea ce o reprezintă David aici, deoarece cei nelegiuiți se desfată în plăcerile lor, iar poporul lui Dumnezeu se ofilește în boală și sărăcie. David, așadar, dorind să ne ferească de o judecată pripită și grăbită, ne îndeamnă să fim liniștiți pentru puțin timp, până când Domnul îi va nimici cu totul pe cei răi și va arăta eficacitatea harului Său față de poporul Său. Ceea ce cere el atunci din partea adevăraților credincioși este ca, în exercițiul înțelepciunii lor, să-și suspende judecata pentru o vreme și să nu se oprească la fiecare fleac, ci să-și exercite gândurile în meditație asupra providenței divine, până când Dumnezeu va arăta din cer că a sosit timpul deplin. În loc să-i descrie ca pe cei care așteaptă pe Domnul, el vorbește acum despre ei ca despre cei blânzi; și aceasta nu fără un motiv întemeiat: căci dacă un om nu crede că Dumnezeu își păstrează propriul popor într-un mod minunat, ca și cum ar fi ca niște oi printre lupi, el va încerca întotdeauna să respingă forța prin forță. [26] Speranța singură, așadar, produce de la sine blândețea; căci, prin restrângerea impetuozității cărnii și prin potolirea violenței ei, ea îi antrenează la echilibru și răbdare pe cei care se supun lui Dumnezeu. Din acest pasaj ar părea că Hristos a luat ceea ce este scris în Matei 5:5. Cuvântul pace este folosit în general în ebraică pentru a denota rezultatul prosper și fericit al lucrurilor; totuși un alt sens se va potrivi mai bine cu acest loc, și anume că, în timp ce cei nelegiuiți vor fi agitați de tulburare interioară, iar Dumnezeu îi va înconjura din toate părțile cu teroare, credincioșii se vor bucura în abundența păcii. Nu se înțelege că ei sunt scutiți de necaz, ci sunt susținuți de liniștea minților lor; astfel încât, socotind toate încercările pe care le îndură ca fiind doar temporare, ei se bucură acum în speranța odihnei promise.
Răspunde
Unde te găsești cel mai des mâniindu-te din pricina succesului aparent al celor răi? Cum ar putea rostogolirea căilor tale asupra Domnului să-ți schimbe răspunsul la presiunile actuale? În ce domeniu te invită Dumnezeu să aștepți cu blândețe mai degrabă decât să te străduiești pentru o rezolvare imediată?
Roagă-te
Tată Suveran, liniștește inimile noastre neliniștite înaintea tronului Tău și învață-ne să aruncăm orice povară asupra providenței Tale neclintite. Când prosperitatea trecătoare a celor răi ne ispitește la invidie, fixează-ne privirile pe Cuvântul legământului Tău, că ei se vor ofili curând ca iarba sub judecata Ta dreaptă. Prin Duhul Tău, întărește-ne să ne desfătăm numai în Tine, să locuim în siguranță în țara pe care ai promis-o și să umblăm în neprihănirea pe care o aduci în poporul Tău. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →