Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Psalmii 29-30 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Astăzi intrăm în lauda tunătoare a Psalmului 29 și în mărturia recunoscătoare a Psalmului 30 sub îndrumarea lui Ioan Calvin. Comentariul său ne atrage în măreția vocii lui Dumnezeu și în îndurarea tandră care urmează după mustrare. Pe măsură ce ascultăm, expunerea atentă a lui Calvin ne amintește că fiecare furtună și fiecare izbăvire indică dincolo de natură spre Dumnezeul cel viu care domnește. Suntem invitați să lăsăm deoparte mândria, să ne temem de Domnul cu dreptate și să ne odihnim în puterea pe care numai El o dă. Fie ca aceste cuvinte străvechi, luminate de perspectiva lui Calvin, să trezească o proaspătă reverență și speranță în inimile noastre.
Citește
Citire
Cu atenție liniștită, citiți cu glas tare Psalmii 29 și 30. Observați chemarea repetată de a da slavă Domnului și imaginile vii ale vocii Sale care zguduie creația. Apoi auziți cântarea personală a lui David despre izbăvire în capitolul 30. Lăsați contrastul dintre puterea divină și îndurarea divină să se așeze în duhul vostru înainte de a studia expunerea lui Calvin.
Studiu
Calvin începe prin a se adresa fiilor celor puternici.
1. Dați Domnului, voi, fii ai celor puternici. Fără îndoială, intenția lui David era să-i conducă pe toți oamenii la închinare și reverență față de Dumnezeu; dar deoarece este mai greu să-i reducă la ordine pe oamenii mari, care excelează în rang, el se adresează în mod expres acestora. Este evident că LXX, dând traducerea fii ai berbecilor, [605] au fost conduși într-o greșeală de afinitatea cuvintelor ebraice. [606] Despre semnificația cuvântului, într-adevăr, comentatorii evrei sunt cu toții de acord; dar când încep să vorbească despre sensul său, îl pervertesc și îl întunecă prin cele mai reci comentarii. Unii îl explică despre îngeri, [607] unii despre stele; iar alții vor ca prin oamenii mari la care se face referire să se înțeleagă sfinții părinți. Dar David a intenționat doar să-i umilească pe prinții acestei lumi, care, fiind beți de mândrie, își ridică coarnele împotriva lui Dumnezeu. Aceasta, în consecință, este motivul pentru care el Îl introduce pe Dumnezeu, cu o voce terifiantă, supunând prin tunete, furtuni de grindină, vijelii și fulgere pe acești uriași încăpățânați și cu gâtul țeapăn, care, dacă nu sunt loviți de frică, refuză să se teamă de orice putere din cer. Vedem, așadar, de ce, trecând pe lângă alții, el își îndreaptă discursul în mod deosebit către fiii celor puternici. Motivul este că nu este nimic mai obișnuit cu ei decât să abuzeze de poziția lor înaltă prin fapte nelegiuite, în timp ce își arogă cu nebunie fiecare prerogativă divină. Cel puțin ca ei să se supună cu modestie lui Dumnezeu și, conștienți de fragilitatea lor, să-și pună dependența de harul Său, este necesar, ca să zicem așa, să-i constrângem prin forță. David, așadar, le poruncește să dea putere lui Iehova, deoarece, amăgiți de imaginațiile lor înșelătoare, ei cred că puterea pe care o posedă le este furnizată din altă parte decât din cer. Pe scurt, el îi îndeamnă să lase deoparte trufia lor și falsa lor părere despre propria putere și să-L glorifice pe Dumnezeu așa cum merită. Prin slava numelui lui Dumnezeu, (v. 2,) el înțelege ceea ce este demn de maiestatea Sa, de care oamenii mari ai acestei lumi obișnuiesc să-L priveze. Repetarea, de asemenea, arată că ei trebuie să fie îndemnați cu vehemență înainte ca o recunoaștere corespunzătoare să fie smulsă de la ei. Prin strălucirea sanctuarului lui Dumnezeu [608] trebuie să se înțeleagă, nu cerul cum cred unii, ci cortul legământului, împodobit cu simbolurile slavei divine, după cum reiese din context. Iar profetul a menționat în mod intenționat acest loc, în care adevăratul Dumnezeu S-a manifestat, pentru ca toți oamenii, luând rămas-bun de la superstiție, să se îndrepte spre închinarea curată a lui Dumnezeu. Nu ar fi suficient să se închine oricărei puteri cerești, ci numai Dumnezeul cel unul și neschimbător trebuie să fie închinat, ceea ce nu poate avea loc până când lumea nu este recuperată de la toate invențiile prostești și serviciile forjate în mințile oamenilor.Despre vocea lui Iehova, Calvin scrie:
Experiența, de asemenea, ne spune că cei mai îndrăzneți în disprețul lor față de Dumnezeu se tem cel mai mult de tunete, furtuni și alte asemenea mișcări violente. Cu mare potrivire, așadar, profetul ne invită atenția asupra acestor exemple care lovesc pe cei grosolani și insensibili cu un oarecare simț al existenței unui Dumnezeu, [610] și îi trezesc la acțiune, oricât de leneși și nepăsători ar fi. El nu spune că soarele răsare zi de zi și își răspândește razele dătătoare de viață, nici că ploaia coboară blând pentru a fertiliza pământul cu umiditatea sa; ci aduce în față tunete, vijelii violente și lucruri asemenea care lovesc inimile oamenilor cu groază prin violența lor. Dumnezeu, este adevărat, vorbește în toate creaturile Sale, dar aici profetul menționează acele sunete care ne trezesc din somnolența noastră, sau mai degrabă din letargia noastră, prin zgomotul lor puternic. Am spus că acest limbaj este îndreptat în principal către cei care, cu o nesăbuință încăpățânată, aruncă de la ei, pe cât pot, orice gând la Dumnezeu. Figurile pe care le folosește declară suficient că intenția lui David era să supună prin frică încăpățânarea care nu cedează de bunăvoie altfel. De trei ori repetă că vocea lui Dumnezeu este auzită în vijelii mari și violente, iar în versetul următor adaugă că este plină de putere și maiestate.Calvin continuă cu vocea care frânge cedrii.
5. Vocea lui Iehova frânge cedrii. Vedem cum profetul, pentru a supune încăpățânarea oamenilor, arată, prin fiecare cuvânt, că Dumnezeu este înfricoșător. El pare, de asemenea, să mustre, în treacăt, nebunia celor mândri și a celor care se umflă de o prezumție zadarnică, deoarece nu ascultă de vocea lui Dumnezeu în tunetele Sale, sfâșiind aerul cu fulgerele Sale, zguduind munții înalți, doborând și răsturnând copacii cei mai înalți. Ce lucru monstruos este ca, în timp ce toată partea irațională a creației tremură înaintea lui Dumnezeu, oamenii singuri, care sunt înzestrați cu simț și rațiune, să nu fie mișcați! Mai mult, deși posedă geniu și învățătură, ei folosesc descântece pentru a-și astupa urechile împotriva vocii lui Dumnezeu, oricât de puternică, ca să nu ajungă la inimile lor. Filosofii nu cred că au raționat suficient de iscusit despre cauzele inferioare, decât dacă Îl separă pe Dumnezeu foarte departe de lucrările Sale. Este totuși o știință diavolească aceea care își fixează contemplările pe lucrările naturii și le întoarce de la Dumnezeu. Dacă cineva care ar dori să cunoască un om nu ar lua în seamă fața lui, ci și-ar fixa ochii doar pe vârfurile unghiilor lui, nebunia lui ar putea fi pe bună dreptate ridiculizată. Dar cu mult mai mare este nebunia acelor filosofi care, din cauze mediate și proxime, își țes văluri, ca să nu fie constrânși să recunoască mâna lui Dumnezeu, care se manifestă în mod evident în lucrările Sale. Psalmistul menționează în mod deosebit cedrii Libanului, deoarece cedri înalți și frumoși se găseau acolo. El se referă, de asemenea, la Liban și la Muntele Hermon, și la pustiul Cades, [611] deoarece aceste locuri erau cele mai cunoscute evreilor. El folosește, într-adevăr, o figură foarte poetică însoțită de o hiperbolă, când spune că Libanul sare ca un vițel la vocea lui Dumnezeu, și Sirion (care este numit și Muntele Hermon [612]) ca un unicorn, care, știm, este unul dintre cele mai iuți animale. El face aluzie, de asemenea, la zgomotul terifiant al tunetului, care pare aproape să zguduie munții până la temelii. Similară este figura când spune că Domnul scoate flăcări de foc, ceea ce se întâmplă când vaporii, fiind loviți, ca să zicem așa, cu ciocanul Său, izbucnesc în fulgere și trăsnete. Aristotel, în cartea sa despre Meteori, raționează foarte iscusit despre aceste lucruri, în măsura în care se referă la cauzele proxime, numai că omite punctul principal. Investigarea acestora ar fi, într-adevăr, atât un exercițiu profitabil cât și plăcut, dacă am fi conduși de ea, așa cum ar trebui, la Autorul Naturii Însuși. Dar nimic nu este mai preposter decât, când întâlnim cauze mediate, oricât de multe, să fim opriți și întârziați de ele, ca de atâtea obstacole, de a ne apropia de Dumnezeu; [613] căci aceasta este același lucru ca și cum un om ar rămâne la rudimentele lucrurilor toată viața, fără a merge mai departe. Pe scurt, aceasta înseamnă a învăța într-un asemenea mod încât să nu poți ști niciodată nimic. Acea iscusință singură, așadar, este demnă de laudă, care ne înalță prin aceste mijloace chiar la cer, pentru ca nu doar un zgomot confuz să ne lovească urechile, ci ca vocea Domnului să pătrundă în inimile noastre și să ne învețe să ne rugăm și să-L slujim pe Dumnezeu. Unii explică cuvântul ebraic ychyl, yachil, pe care l-am tradus a tremura, într-un alt mod, și anume că Dumnezeu face pustiul Cades să nască; [614] din cauza minunilor multiple care au fost săvârșite în el când israeliții au trecut prin el. Dar acestui sens mă opun, ca fiind mult prea subtil și forțat. David pare mai degrabă să se refere la sentimentele comune ale oamenilor; căci, așa cum pustiurile sunt înfricoșătoare prin ele însele, ele sunt cu mult mai mult atunci când sunt umplute cu tunete, grindină și furtuni. Nu obiectez totuși ca pustiul să fie înțeles, prin sinecdocă, ca însemnând fiarele sălbatice care locuiesc în el; și astfel versetul următor, unde sunt menționate cerbii, poate fi considerat ca adăugat prin mod de expunere.
Considerați
Considerare
Calvin se îndreaptă spre Psalmul 30 cu o îndemnare de a cânta lui Iehova.
4. Cântați lui Iehova. Pentru a-și mărturisi mai bine recunoștința, David cheamă pe toți sfinții să se alăture lui în cântarea laudelor lui Dumnezeu; și sub o singură clasă el descrie întregul trup. Deoarece fusese păstrat dincolo de orice așteptare și prin acest exemplu fusese instruit cu privire la bunătatea continuă și infinită a lui Dumnezeu față de toți cei evlavioși, el izbucnește în această îndemnare, în care include eliberarea generală a întregii biserici precum și a sa proprie. El nu repetă doar ceea ce fusese Dumnezeu pentru el însuși, ci și cât de darnic și prompt obișnuiește El să-și ajute poporul. Pe scurt, confirmat de un exemplu particular, el își îndreaptă gândurile spre adevărul general. Sensul termenului ebraic chsydym, chasidim, pe care l-am tradus blândețe, prin care David descrie adesea pe credincioși, a fost deja arătat în Psalmul al șaisprezecelea. Adoptarea lor cerească ar trebui să-i excite la exercițiul binefacerii, ca să imite dispoziția Tatălui lor,
Răspunde
Unde în viața voastră mândria rezistă vocii lui Dumnezeu? Cum v-a atras o furtună sau o izbăvire recentă la închinare? Cum ar arăta să vă odihniți astăzi în puterea și pacea pe care Dumnezeu le dă poporului Său?
Roagă-te
Rugăciune
Doamne Suveran, glasul Domnului este plin de măreție, tunând peste ape și zguduind cedrii, vestind domnia Ta veșnică peste toată creația. Învață-ne să atribuim Numelui Tău slava cuvenită sfințeniei Tale, smerind încrederea noastră în sine și trezind recunoștința pentru îndurarea legământului Tău. Acordă ca aceeași putere care susține universul să întărească poporul Tău și să ne binecuvânteze cu pace, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →