Eterniseed › Curriculum › Ezechiel
Ezechiel 7-8 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Astăzi intrăm în expunerea căutătoare a lui Ioan Calvin asupra capitolelor 7 și 8 din Ezechiel. Atenția răbdătoare a lui Calvin la avertismentele repetate ale profetului deschide o fereastră către inima unui Dumnezeu care nu poate fi batjocorit. Comentariul său ne călăuzește prin intensitatea crescândă a judecății divine asupra unui popor de mult rezistent la îndreptare. Pe măsură ce ascultăm, suntem invitați să ne examinăm propria receptivitate la glasul lui Dumnezeu și să socotim cu certitudinea timpurilor rânduite de El. Fie ca cuvintele lui Calvin să ne ajute să auzim din nou chemarea la pocăință smerită și credință statornică.
Citește
Ne întoarcem acum la textul însuși. Acordă-ți timp să citești capitolele 7 și 8 din Ezechiel încet și cu rugăciune. Observă limbajul acumulativ al finalității și imaginile vii ale judecății ce vine. Permite greutății mesajului profetului să se așeze înainte de a asculta îndrumarea lui Calvin asupra acestor capitole.
Studiu
Studiază
Calvin începe prin a aborda repetiția găsită în mesajul lui Ezechiel.
Ezechiel pare aici prea vorbăreț, căci repetă aceleași sentimente aproape cu aceleași cuvinte. Dar rațiunea pe care am adus-o trebuie marcată: dacă Dumnezeu ar fi rostit poruncile Sale doar pe scurt, când poporul nu era doar lent la a crede, ci de o fire perversă, mesajul Său s-ar fi dovedit rece și ineficace. Cu acest scop folosește, după cum am văzut, multe cuvinte și acum repetă același lucru: acum își schimbă expresia, pentru că trebuie prin toate mijloacele să stimuleze acea lenevie sau mai degrabă acea moleșeală sub care trudea poporul. Un alt lucru de notat este că nu a venit o singură dată prin porunca lui Dumnezeu să predice poporului, ci că a fost trimis adesea să le trezească mințile. Căci dacă ar fi inclus într-un singur context ceea ce Dumnezeu poruncise, israeliții ar fi putut pentru o vreme să se gândească la judecata lui Dumnezeu, dar o profeție rostită o singură dată le-ar fi scăpat cu ușurință. În plus, când Ezechiel mărturisește că a fost trimis de Dumnezeu și apoi se întoarce și afirmă că aduce porunci noi, aceasta a fost mai eficace pentru a le influența mințile. Acum vedem sensul frazei: cuvântul a fost dat de Iehova. Căci această profeție se deosebește de cea dintâi și totuși materia este aceeași, fără nicio diferență, ca și cum s-ar împleti în același discurs: aceasta, într-adevăr, este adevărat, dar el trebuie trimis de două ori, ca poporul să înțeleagă că nu o singură dată, ci de două ori și în mod perpetuu, ceea ce a auzit din gura lui Dumnezeu trebuia repetat: deoarece era suficient de clar că Dumnezeu era îngrijorat pentru siguranța lor, deoarece nu a încetat niciodată să-i îndemne. Astfel, deci, zice Domnul Iehova despre pământul lui Israel: un sfârșit vine, un sfârșit peste cele patru colțuri ale pământului. Aici Dumnezeu pare să privească pedepsele moderate pe care le-a mai pricinuit asupra împărăției lui Israel. Căci știm că ei au simțit adesea mâna lui Dumnezeu, dar când li se acorda vreo ușurare, se credeau scăpați, așa că uitau răutatea lor și continuau în ea atât de nepăsători încât era foarte clar că Îl disprețuiau pe Dumnezeu, decât atunci când îi asuprea cu puterea Sa înfricoșătoare. Acesta pare sensul cuvântului sfârșit și este repetat cu emfază: un sfârșit vine, un sfârșit peste cele patru colțuri ale pământului. Pune, într-adevăr, aripi, dar îl înțelege metaforic pentru patru regiuni diferite. Dumnezeu, deci, mustră pe israeliți pentru încăpățânarea lor, pentru că, deși adesea pedepsiți, nu au încetat să calce, prin faptul că nu presupuneau că se poate întâmpla ceva mai grav. Pune, deci, cuvântul sfârșit, ca și cum ar fi spus: până acum v-am tratat cu moderație. Și cu siguranță Dumnezeu a arătat un specimen remarcabil de îndurare pedepsindu-i pe israeliți atât de ușor când i-ar fi putut nimici cu desăvârșire. Deoarece, deci, S-a reținut astfel în pedepsire, moleșeala poporului era din această cauză cu atât mai puțin tolerabilă, deoarece ei credeau că totul s-a sfârșit de îndată ce Dumnezeu Și-a retras mâna. Un sfârșit, zice el, un sfârșit a venit, adică după aceasta nu trebuie să mai nădăjduiți nicio moderație. Văd că nu este nicio nădejde de pocăință în voi și așa vă voi nimici cu desăvârșire; și adaugă: peste cele patru colțuri ale pământului, după cum tocmai a zis: în toate locuințele voastre. Din nou, deci, învață că nicio parte a pământului nu va fi liberă de măcelul pe care îl prezice. Urmează --Calvin continuă subliniind declarația repetată a sfârșitului.
Pune cuvântul sfârșit a treia oară și îl repetă chiar a patra și a cincea oară. De aici adunăm că acei nenorociți, deși avertizați mai mult decât suficient atât prin învățătură cât și prin experiență, erau totuși ca animalele brute, așa încât își promiteau mereu ceva la care să fugă și nu erau impresionați de teama cu care Profetul voia să-i lovească. Ei nu credeau că un sfârșit vine cu adevărat, ci ziceau: O! va rămâne ceva, unii vor scăpa; și aceasta, deci, era mândria lor. De aceea Profetul nu repetă în zadar același cuvânt: acum, zice el, sfârșitul a venit. Când zice că sfârșitul a venit, semnifică faptul că israeliții se încredeau în zadar și prostește în viitor, pentru că nu experimentaseră încă rigoarea extremă. Dumnezeu, după cum a zis, fusese îngăduitor cu ei în privința pedepsei. Ce au făcut atunci? Când au perceput o asemenea îngăduință în Dumnezeu, au crezut că va fi întotdeauna așa. De aceea Profetul marchează diferența dintre trecut și viitor, ca și cum ar spune că răzbunarea lui Dumnezeu, așa cum o cunoscuseră mai înainte, era moderată, dar acum nu mai rămâne nimic altceva decât ca Dumnezeu să-i smulgă și să-i mistuie cu desăvârșire. Acum, deci, este un sfârșit cu privire la tine. Vorbise la persoana a treia, dar își îndrepta discursul către întregul pământ al lui Israel și zisese peste cele patru colțuri ale pământului; acum, zice el, sfârșitul vine peste tine. Apoi: Îmi voi trimite mânia peste tine. Dumnezeu dăduse într-adevăr semne ale mâniei Sale, dar nu fusese atât de aspru încât israeliții să înceteze de a se linguși singuri. Când, deci, vorbește despre propria Sa mânie, fără îndoială semnifică faptul că era atât de ofensat încât nu Se va mai reține așa cum făcuse mai înainte. Acesta este și sensul a ceea ce urmează: Te voi judeca după căile tale. Ei fuseseră judecați mai înainte, dar numai în parte; căci Dumnezeu le dăduse timp pentru pocăință dacă ar fi fost vindecabili: dar acum, când compară judecata lor cu păcatele lor, înseamnă că nu lipsește nimic din severitatea extremă. Și explică aceasta mai clar la sfârșitul versetului: Voi pune peste tine toate urâciunile tale, adică Îmi voi arunca povara ta asupra ta. Căci deși Dumnezeu începuse să ceară pedeapsă dreaptă pentru superstițiile lor, totuși ei nu suferiseră o povară mai mare decât meritau. De aceea Dumnezeu rostește acum că toate urâciunile lor vor veni peste capetele lor, așa încât să fie îngropați cu desăvârșire. Urmează --Pe tema sfârșitului, Calvin subliniază apoi judecata grăbită.
Întregul context are același sens, și anume că, deși israeliții sunt surzi, totuși sunt siliți să ia aminte la amenințările continue ale lui Dumnezeu. Profetul, deci, le lovește urechile, pentru că nu i s-a dat atenție imediat și din nou vorbește despre sfârșit: un sfârșit a venit, zice el, un sfârșit a venit. Aici Ezechiel nu afectează să folosească figuri de stil grațioase, ci a fost mai degrabă silit de necesitate să folosească repetițiile pe care le vedem. Căci sfârșitul despre care vorbește cu greu putea pătrunde în mințile lor, căci ei presupuneau mereu că Dumnezeu poate fi îmblânzit prin diverse mijloace. Deoarece, deci, își promiteau ceva ce mai rămâne și îndepărtau de la ei ceea ce Profetul învăța despre sfârșit, el nu putea face altfel decât să amenințe adesea, deși cu greu îi putea convinge. De aceea un sfârșit a venit, un sfârșit a venit: a vegheat împotriva ta: iată, a venit. Când zice că a vegheat, semnifică grabă, nu că Dumnezeu răzbunase deodată răutatea celor zece seminții, ci că privește toropeala celor care se lăsau încrezători în zadar și visau că judecata lui Dumnezeu este departe. Acea zicală diavolească -- 'Le terme vaut l'argent' -- este încă obișnuită în gurile multora și o asemenea nelegiuire a fost răspândită în toate veacurile. Când, deci, Dumnezeu își suspendă judecățile, cei răi se laudă fără măsură ca și cum ar putea continua în păcat cu nepedepsire. Din acest motiv Profetul zice că sfârșitul veghează -- adică se grăbește -- pentru că, deși Dumnezeu întârziase, nu va mai reține de la a-i nimici pe israeliți. Urmează --
Considerați
Consideră
Calvin explorează apoi limitele îndelungii răbdări divine față de cei nepocăiți.
Cu alte cuvinte, El își limitează propria sentință, că Dumnezeu nu-i va cruța, nici nu va fi înduplecat. Căci când ipocriții aud laudele lui Dumnezeu care I se atribuie în Scriptură, și anume că este milostiv și îndelung răbdător, (Numerii 14:18; Psalmul 103:8,) ei se agață de ele și își fabrică materialul unei încrederi prostești și perverse. Dumnezeu rostește aici că mila Sa nu va fi accesibilă celor răi, care nu încetează să o respingă departe de ei. Și aceasta merită a fi remarcat, pentru că nimic nu este mai firesc decât a fi îmbătat de o nădejde falsă când auzim că Dumnezeu este milostiv, decât dacă știm cu ce scop mărturisește El aceasta despre Sine, și anume ca păcătoșii să se întoarcă la El și să-L cheme fără teamă și să-I implore mila, despre care au o mărturie atât de remarcabilă. Dar ipocriții devin mereu mai răi, între timp doresc ca Dumnezeu să le fie binevoitor. De aceea, când zice că ochiul Său nu va cruța, nici nu-i va milui, intenția Sa trebuie observată: ca oamenii răi și nelegiuiți să nu creadă că îndurarea Sa este pregătită pentru ei, împotriva căreia au închis anterior ușa. Pentru că voi pune căile tale peste tine -- adică Îmi voi arunca răutatea ta împotriva ta. Vedem, deci, că păcatele poporului erau așezate înaintea lor și, ca să zicem așa, zăceau acolo atâta timp cât Dumnezeu îi cruța. Acum, deci, arată mai întâi că nu au niciun motiv de ceartă sau plângere, pentru că va arunca împotriva lor nelegiuirile pe care le-au îngrămădit asupra Lui. Apoi, de asemenea, îi acuză în tăcere de prea multă siguranță, pentru că nu puteau fi niciodată aduși la pocăință, în timp ce Dumnezeu susținea și tolera păcatele lor. Și urâciunile tale, zice el, vor fi în mijlocul tău. Ele erau așa de la început în ceea ce privește vinovăția lor, dar Dumnezeu nu-Și revărsase încă mânia. Zice, deci, urâciunile tale vor fi în mijlocul tău, pentru că ar trebui să apară cu adevărat că nu erau îndărătnici împotriva lui Dumnezeu fără pedeapsă. Din nou repetă: veți ști că Eu sunt Iehova. Este destul de clar că prin încăpățânarea lor L-au silit pe Dumnezeu să vorbească astfel, deoarece Îl disprețuiau pe Ezechiel. Dar deși prefăceau oarecare evlavie, nu poate fi pus la îndoială că L-ar fi disprețuit pe Dumnezeu Însuși.
Răspunde
Cum provoacă insistența repetată asupra unui sfârșit apropiat orice prezumție persistentă din propria ta inimă? În ce feluri ai putea fi ispitit să tratezi răbdarea lui Dumnezeu ca permisiune de a amâna pocăința? Unde te invită Domnul să răspunzi astăzi cu smerenie și ascultare proaspătă?
Roagă-te
O, Doamne Suveran, care singur hotărăști ziua judecății și smerești pe cei mândri în urâciunile lor, dă-ne har să luăm seama la avertizările profetului Tău și să ne întoarcem de la orice idol cu pocăință sinceră. Îndreaptă-ne ochii spre mila pe care ai arătat-o în Hristos, ca să umblăm în frică sfântă și credincioșie față de legământ, fără a prezuma asupra răbdării Tale și fără a disprețui sfințenia Ta. Întărește-ne prin Duhul Tău să trăim fiecare zi în dependență veghetoare, gata pentru ceasul pe care l-ai hotărât. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →