← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Geneza

Geneza 15-16 — cu Ioan Calvin

Geneza 15-16Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Astăzi ascultăm din Ioan Calvin în timp ce el deschide bogata narațiune din Geneza 15 și 16. Atenția atentă a lui Calvin față de text dezvăluie cum Dumnezeu îl întâlnește pe Avram în momente de incertitudine și promisiune. Comentariul său ne atrage în povestea antică arătând în același timp semnificația ei durabilă pentru credință. Pe măsură ce urmăm tratamentul verset cu verset al lui Calvin, descoperim o încurajare proaspătă de a ne încrede în cuvântul Domnului. Acest studiu ne invită să încetinim și să primim aceleași asigurări care l-au susținut pe Avram cu mult timp în urmă.
Citește
Începe prin a citi Geneza capitolele 15 și 16 încet și cu rugăciune. Observă promisiunile rostite lui Avram, întrebările sale sincere și răspunsurile răbdătoare ale Domnului. Permite narațiunii să se desfășoare fără grabă. Pe măsură ce citești, lasă loc pentru întrebările și dorințele care ies la suprafață în propria ta inimă.
Studiu

Studiază

Calvin începe prin a aborda porunca dumnezeiască de a nu te teme. Nu te teme, Avrame. Deși promisiunea vine ultima în text, ea are totuși întâietate în ordine; pentru că de ea depinde întărirea prin care Dumnezeu eliberează inima lui Avram de frică. Dumnezeu îl îndeamnă pe Avram să aibă o minte liniștită; dar ce temelie există pentru o asemenea siguranță, dacă nu prin credință înțelegem că Dumnezeu poartă de grijă de noi și învățăm să ne odihnim în providența Lui? Promisiunea, așadar, că Dumnezeu va fi scutul lui Avram și răsplata lui nespus de mare, ocupă primul loc; la care se adaugă îndemnul ca, bizuindu-se pe un asemenea păzitor al siguranței sale și pe un asemenea autor al fericirii sale, să nu se teamă. De aceea, pentru a face sensul cuvintelor mai clar, particula cauzală trebuie inserată. Nu te teme, Avrame, pentru că Eu sunt scutul tău.' Mai mult, prin folosirea cuvântului 'scut', El semnifică faptul că Avram va fi întotdeauna în siguranță sub protecția Lui. Numindu-se pe Sine 'răsplata' lui, El îl învață pe Avram să fie mulțumit numai cu Sine Însuși. Și deoarece aceasta era, în privința lui Avram, o instrucțiune generală, dată cu scopul de a-i arăta că biruința nu era binele principal și ultim pe care Dumnezeu îl proiectase pentru el să-l urmărească; tot așa să știm că aceeași binecuvântare este promisă nouă tuturor, în persoana acestui singur om. Căci, prin acest glas, Dumnezeu vorbește zilnic credincioșilor Săi; întrucât, odată ce Și-a asumat să ne apere, El va avea grijă să ne păstreze în siguranță sub mâna Lui și să ne protejeze prin puterea Lui. Acum, deoarece Dumnezeu Își atribuie Sieși slujba și proprietatea unui scut, cu scopul de a Se face protectorul mântuirii noastre; trebuie să privim această promisiune ca pe un zid de aramă, astfel încât să nu fim excesiv de temători în niciun pericol. Și deoarece oamenii, înconjurați de dorințe variate și nenumărate ale cărnii, sunt uneori instabili și apoi prea mult dependenți de dragostea vieții prezente; urmează celălalt membru al propoziției, în care Dumnezeu declară că El singur este suficient pentru desăvârșirea unei vieți fericite pentru credincioși. Căci cuvântul 'răsplată' are forța de moștenire sau fericire. Dacă ar fi adânc gravat în mințile noastre că în Dumnezeu singur avem desăvârșirea cea mai înaltă și completă a tuturor lucrurilor bune; am fixa cu ușurință limite acelor dorințe rele prin care suntem chinuiți în mod mizerabil. Sensul pasajului este atunci acesta: că vom fi cu adevărat fericiți când Dumnezeu ne este binevoitor; căci El nu numai că revarsă asupra noastră abundența bunătății Sale, ci Se oferă pe Sine nouă, ca să ne bucurăm de El. Acum, ce mai este care să poată dori oamenii, când ei se bucură cu adevărat de Dumnezeu? David a cunoscut forța acestei promisiuni, când s-a lăudat că a obținut o parte frumoasă, pentru că Domnul era moștenirea lui (Psalmii 16:6). Dar deoarece nimic nu este mai dificil decât a stăpâni poftele depravate ale cărnii, și deoarece ingratitudinea omului este atât de josnică și nelegiuită, încât Dumnezeu abia dacă le satisface vreodată; Domnul Se numește pe Sine nu pur și simplu 'o răsplată', ci o răsplată nespus de mare, cu care ar trebui să fim mai mult decât suficient de mulțumiți. Aceasta furnizează cu adevărat materialul cel mai abundent și sprijinul cel mai solid pentru încredere. Căci oricine va fi pe deplin convins că viața lui este protejată de mâna lui Dumnezeu și că el nu poate fi niciodată nenorocit cât timp Dumnezeu îi este binevoitor; și care, în consecință, recurge la acest liman în toate grijile și necazurile sale, va găsi cel mai bun remediu pentru toate relele. Nu că credincioșii pot fi cu totul liberi de frică și grijă, atât timp cât sunt aruncați de furtunile conflictelor și ale mizeriilor; ci pentru că furtuna se liniștește în propria lor inimă; și întrucât apărarea lui Dumnezeu este mai mare decât toate pericolele, credința triumfă asupra fricii. Calvin se îndreaptă apoi spre declarația că Avram a crezut în Domnul. 6. Și a crezut în Domnul. Niciunul dintre noi nu ar fi în stare să conceapă bogata și ascunsa doctrină pe care acest pasaj o conține, dacă Pavel nu și-ar fi purtat torța înaintea noastră (Romani 4:3). Dar este ciudat și pare ca o minune că, atunci când Duhul lui Dumnezeu a aprins o lumină atât de mare, totuși cea mai mare parte a interpreților rătăcesc cu ochii închiși, ca în întunericul nopții. Îi omit pe evrei, a căror orbire este bine cunoscută. Dar este (după cum am spus) monstruos că ei, care l-au avut pe Pavel ca interpret luminos al lor, ar fi depravat atât de prostesc acest loc. Totuși, de aici apare că, în toate veacurile, Satana a lucrat la nimic mai stăruitor decât să stingă sau să înăbușe justificarea gratuită prin credință, care este aici afirmată în mod expres. Cuvintele lui Moise sunt: 'A crezut în Domnul și El i-a socotit aceasta ca dreptate.' În primul rând, credința lui Avram este lăudată, pentru că prin ea a îmbrățișat promisiunea lui Dumnezeu; este lăudată, în al doilea rând, pentru că de aici Avram a obținut dreptatea în ochii lui Dumnezeu și aceasta prin imputare. Căci cuvântul chsv (chashab), pe care Moise îl folosește, trebuie înțeles ca referindu-se la judecata lui Dumnezeu, la fel ca în Psalmii 106:31, unde zelul lui Fineas se spune că i-a fost socotit ca dreptate. Sensul expresiei va apărea totuși mai pe deplin prin comparație cu opusele ei. [372] În Leviticul 7:18, se spune că atunci când ispășirea a fost făcută, nelegiuirea 'nu va fi imputată' unui om. Din nou, în Leviticul 17:4, 'Sângele va fi imputat acelui om.' Tot așa, în 2 Samuel 19:19, Șimei spune: 'Să nu-mi impute regele nelegiuire.' Aproape de același import este expresia din 2 Împărați 12:15: 'Nu au socotit cu omul în mâna căruia au dat banii pentru lucrare;' adică nu au cerut socoteală de bani, ci le-au permis să-i administreze cu deplină încredere. Să ne întoarcem acum la Moise. Așa cum înțelegem că aceia cărora li se impută nelegiuirea sunt vinovați înaintea lui Dumnezeu; tot așa, aceia cărora El le impută dreptate sunt aprobați de El ca persoane drepte; de aceea Avram a fost primit în numărul și rangul persoanelor drepte prin imputarea dreptății. Căci Pavel, pentru a ne arăta distinct forța și natura sau calitatea acestei dreptăți, ne conduce la tribunalul ceresc al lui Dumnezeu. De aceea, se joacă prostește cei care aplică acest termen caracterului său de om cinstit; [373] ca și cum ar însemna că Avram a fost considerat personal un om drept și neprihănit. De asemenea, nu mai puțin neîndemânatic, corup textul cei care spun că Avram atribuie aici lui Dumnezeu slava dreptății, văzând că îndrăznește să se odihnească cu siguranță în promisiunile Lui, recunoscându-L ca credincios și adevărat; căci, deși Moise nu menționează în mod expres numele lui Dumnezeu, totuși metoda obișnuită de a vorbi în Scripturi îndepărtează orice ambiguitate. În cele din urmă, nu este mai puțin partea de stupoare decât de impudoare, când se spune că această credință i-a fost imputată ca dreptate, să amestece cu ea vreun alt sens decât acela că credința lui Avram a fost acceptată în locul dreptății la Dumnezeu.
Considerați

Consideră

Calvin explorează în continuare cum această credință este socotită ca dreptate. Pare totuși absurd ca Avram să fie justificat crezând că sămânța lui va fi la fel de numeroasă ca stelele cerului; căci aceasta nu putea fi decât o credință particulară, care nu ar fi suficientă în niciun caz pentru dreptatea completă a omului. În plus, ce ar putea valora o promisiune pământească și temporală pentru mântuirea veșnică? Răspund, în primul rând, că credința despre care vorbește Moise nu trebuie restrânsă la o singură clauză a promisiunii menționate aici, ci îmbrățișează întregul; în al doilea rând, că Avram nu și-a format estimarea seminței promise din această singură profeție, ci și din altele, unde se adaugă o binecuvântare specială. De unde deducem că el nu aștepta o sămânță comună sau nedefinită, ci aceea în care lumea urma să fie binecuvântată. Dacă cineva insistă cu încăpățânare că ceea ce se spune în comun despre toți copiii lui Avram este distorsionat cu forță când este aplicat lui Hristos; în primul rând, nu se poate nega că Dumnezeu repetă acum din nou promisiunea făcută mai înainte slujitorului Său, cu scopul de a răspunde plângerii sale. Dar am spus — și lucrul însuși dovedește clar — că Avram a fost împins astfel să dorească cu ardoare sămânță, printr-o privire la binecuvântarea promisă. De unde rezultă că această promisiune nu a fost luată de el separat de altele. Dar, pentru a trece peste toate acestea; trebuie, spun, să considerăm ce se tratează aici, pentru a forma o judecată asupra credinței lui Avram. Dumnezeu nu promite slujitorului Său numai aceasta sau aceea, așa cum acordă uneori beneficii speciale necredincioșilor, care sunt fără gustul dragostei Sale părintești; ci declară că va fi binevoitor față de el și îl întărește în încrederea siguranței, bizuindu-se pe protecția și harul Său. Căci acela care are pe Dumnezeu ca moștenire nu exultă într-o bucurie trecătoare; ci, ca unul deja înălțat spre cer, se bucură de fericirea solidă a vieții veșnice. Este, într-adevăr, de menținut ca un axiom că toate promisiunile lui Dumnezeu, făcute credincioșilor, curg din mila liberă a lui Dumnezeu și sunt dovezi ale acelei iubiri părintești și ale acelei adopțiuni gratuite, pe care se întemeiază mântuirea lor. De aceea, nu spunem că Avram a fost justificat pentru că a apucat un singur cuvânt, privitor la odrasla ce urma să fie adusă la lumină, ci pentru că a îmbrățișat pe Dumnezeu ca Tată al său. Și cu adevărat credința nu ne justifică din niciun alt motiv decât că ne împacă cu Dumnezeu; și aceasta nu prin meritul ei propriu; ci pentru că primim harul oferit nouă în promisiuni și nu avem nicio îndoială cu privire la viața veșnică, fiind pe deplin convinși că suntem iubiți de Dumnezeu ca fii. De aceea, Pavel raționează din contrarii, că acela căruia i se impută credința ca dreptate nu a fost justificat prin fapte (Romani 4:4). Căci oricine obține dreptatea prin fapte, meritele sale intră în socoteală înaintea lui Dumnezeu. Dar noi apucăm dreptatea prin credință, când Dumnezeu ne împacă în mod liber cu Sine. De unde rezultă că meritul faptelor încetează când dreptatea este căutată prin credință; căci este necesar ca această dreptate să fie dată în mod liber de Dumnezeu și oferită în cuvântul Său, pentru ca cineva să o poată poseda prin credință. Pentru a face aceasta mai inteligibil, când Moise spune că credința i-a fost imputată lui Avram ca dreptate, el nu înseamnă că credința a fost acea primă cauză a dreptății care este numită eficientă, ci doar cauza formală; ca și cum ar fi spus că Avram a fost deci justificat pentru că, bizuindu-se pe bunătatea iubitoare părintească a lui Dumnezeu, a avut încredere în bunătatea Sa simplă și nu în sine însuși, nici în meritele sale proprii. Căci trebuie observat în mod special că credința împrumută o dreptate din altă parte, de care noi, în noi înșine, suntem lipsiți; altfel ar fi în zadar ca Pavel să pună credința în opoziție cu faptele, când vorbește despre modul de obținere a dreptății. În plus, relația reciprocă dintre promisiunea liberă și credință nu lasă nicio îndoială asupra subiectului.
Răspunde
Unde simți că Dumnezeu te invită să lași deoparte frica astăzi? Cum remodelează promisiunea prezenței lui Dumnezeu viziunea ta asupra circumstanțelor prezente? În ce domeniu ești chemat să te încrezi mai simplu în cuvântul lui Dumnezeu?
Roagă-te
O, Doamne Dumnezeule al lui Avraam, care ai vorbit în har suveran: „Nu te teme, Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea mare peste măsură”, şi care ai socotit credinţa ca neprihănire, întăreşte-ne prin Duhul Tău ca să ne odihnim în aceleaşi făgăduinţe ale legământului. Stabileşte inimile noastre în cuvântul Tău nestrămutat pe care L-ai jurat, ca să umblăm înaintea Ta fără teamă până când moştenirea va fi pe deplin a noastră în Hristos. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →