Eterniseed › Curriculum › Geneza
Socotit Drept prin Credință: Legământul și Agar — Geneza 15 și 16
Deschidere
Geneza 15 este capitolul pe care întreaga Evanghelie se va întemeia într-o zi. Dumnezeu îl conduce pe Avraam cel fără copii sub cerul nopții și îl îndeamnă să numere stelele, dacă poate. Și apoi vine fraza pe care Apostolul Pavel o va cita până la sfârșitul vieții sale — că Avraam a crezut în Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca dreptate. Aici, în încrederea goală a patriarhului într-o făgăduință pe care natura o declara imposibilă, întreaga Biserică nedespărțită, Răsărit și Apus, a citit începutul comuniunii noastre cu Dumnezeu. Călăuza noastră prin aceste capitole este Fericitul Augustin din Hipona (354–430), marele Părinte al Apusului pe care Biserica Ortodoxă îl cinstește ca Fericit; el este glasul de aici pentru că comentatorii proprii ai Răsăritului creștin asupra Genezei — Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Sirul — supraviețuiesc mai ales în traduceri moderne încă protejate de drepturi de autor, în timp ce Fericitul Augustin citește Geneza într-o cheie pe care întreaga Biserică a primit-o. El zăbovește asupra acestei scene cu uimire și asupra jertfei întunecate a legământului care urmează și asupra dureroasei povești omenești din capitolul 16, unde Sarai o dă pe Agar lui Avraam și lipsa de copii se preface în gelozie. Capitolele trec de la înălțimile făgăduinței la smerenia unei case în durere, iar Fericitul Augustin refuză să se ferească de niciuna. Iar Răsăritul creștin aude credința lui Avraam nu mai întâi ca un verdict legal, ci ca deschiderea unei vieți cu Dumnezeu: încrederea este ușa spre comuniune, iar comuniunea este calea spre acea asemănare cu Dumnezeu — îndumnezeirea — la care întreaga Evanghelie ne cheamă (2 Petru 1:4).
Citește
Citește Geneza 15–16 — cuvântul Domnului către Avraam într-o vedenie, 'Nu te teme, Avraam: Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea mare peste măsură'; tânguirea lui Avraam că este fără copii și Eliezer din Damasc este moștenitorul său; Domnul care îl scoate afară să numere stelele, 'așa va fi sămânța ta'; marele verset, 'Și a crezut în Domnul; și El i-a socotit aceasta ca dreptate'; jertfa legământului cu vițeaua, capra, berbecul, turtureaua și porumbelul, groaza întunericului mare și cuptorul fumegând și făclia arzând care treceau printre bucăți; și apoi capitolul 16 — Sarai stearpă, dându-și slujnica Agar lui Avraam; sarcina lui Agar și disprețul, gelozia lui Sarai, fuga lui Agar și îngerul Domnului la izvor care numește copilul Ismael.
Studiu
Studiază
Când făgăduința este înnoită, comparația se mută de la praful pământului la stelele cerului, iar Fericitul Augustin aude în aceasta o notă mai adâncă decât simpla mulțime — o posteritate ridicată la slavă:
care mie mi se pare mai degrabă o făgăduință a unei posterități înălțate în fericirea cerească. Dar inima capitolului este linia pe care Apostolul a făcut-o piatra de temelie a Evangheliei, iar Fericitul Augustin se oprește precis asupra scopului ei care sfărâmă scandalul — că harul a fost dat înainte de lege, înainte de semnul legământului, ca niciun om să nu se laude: acest cuvânt este pus
ca nu cumva tăierea împrejur să se laude și să nu vrea să primească neamurile netăiate împrejur la credința în Hristos. Și el duce punctul acasă cu cronologia goală, pe care nimeni nu o poate contesta:
Căci în vremea când a crezut și credința i-a fost socotită ca dreptate, Avraam nu fusese încă tăiat împrejur. Părintele credincioșilor I-a plăcut lui Dumnezeu ca om credincios, nu ca om însemnat — iar Părinții, Răsărit și Apus, aud în aceasta nu doar un verdict rostit asupra lui, ci începutul comuniunii sale cu Dumnezeu. Harul și consimțământul său liber se mișcă împreună, în sinergie; credința lui este primul pas al unei vieți umblate cu Dumnezeu și astfel ușa pe care o deschide stă deschisă tuturor neamurilor, care sunt altoite în singurul măslin al făgăduinței sale (Romani 11).
Considerați
Cugetă
Legământul este pecetluit printr-un ritual ciudat și înfricoșător — animalele despicate, întunericul, focul care trece printre ele. Fericitul Augustin mărturisește că nu poate epuiza înțelesul său, totuși este sigur că nu este o ceremonie goală, ci un lucru greu cu intenția Duhului:
totuși nu am nicio îndoială că lucrurile duhovnicești au fost preînchipuite prin ele, ca și prin turturea și porumbel. El citește pe patriarh stând cu priveghere printre stârvuri ca semn al statorniciei până la sfârșitul veacului —
Dar faptul că Avraam a stat jos cu ei înseamnă că chiar în mijlocul acestor despărțiri ale celor trupești, adevărații credincioși vor stărui până la sfârșit. Iar când povestea coboară în dureroasa casă din capitolul 16, el refuză calomnia ușoară împotriva patriarhului, cântărindu-i motivul cu grijă: Avraam a luat-o pe Agar
căci a folosit-o pentru nașterea de urmași, nu pentru mulțumirea poftei. Întreaga rânduială, insistă Fericitul Augustin, era îndreptată spre copii și nu spre poftă —
Slujnica este dată soțului de către soție pentru prunci și este primită de soț pentru prunci, fiecare căutând nu prisosul vinovat, ci rodul firesc.
Răspunde
Unde încerci să câștigi ceea ce Dumnezeu vrea să dea? Avraam n-a socotit nimic al său — nicio lucrare, nicio merit, nici măcar semnul care mai târziu i-ar fi marcat trupul — și Dumnezeu i-a socotit credința ca dreptate. O astfel de credință nu este închiderea unui registru, ci deschiderea unei uși: începutul comuniunii cu Dumnezeu, care Se dă pe Sine celor ce se încred în El și îi atrage în propria Sa asemănare. Ceea ce cere cerul nu este mai întâi registrul pe care l-ai construit, ci încrederea care Îi îngăduie lui Dumnezeu să înceapă viața Sa în tine. Observă, de asemenea, cum capitolul ține împreună înălțimile și adâncurile. Același Avraam care a crezut în Dumnezeu sub stele se poticnește în durerea încurcată a unei case nerăbdătoare, unde planul lui Sarai aduce gelozie și fuga lui Agar. Credința nu ne ridică dintr-o dată din mizeria vieții obișnuite; ea ne poartă prin ea. Când încă nu poți vedea cum va fi ținută făgăduința, fă ceea ce a făcut Avraam — stai cu credincioșie printre lucrurile care te înspăimântă și stăruiește până la sfârșit. Dumnezeul care a trecut ca foc printre bucăți Își ține legământul chiar și prin întunericul lung.
Roagă-te
O, Dumnezeule al lui Avraam, care l-ai condus pe slujitorul Tău sub stele și i-ai socotit credința ca dreptate: învață-mă să-Ți aduc mâini goale și o inimă credincioasă, nu lauda propriilor mele fapte. Lasă-mă să primesc harul pe care l-ai dat înainte de orice semn sau lege, ca să fiu copil al credinței lui Avraam și frate cu orice neam pe care l-ai chemat. Când noaptea întunericului mare cade și nu pot urmări făgăduința Ta, dă-mi să stau cu credincioșie printre temerile mele și să stărui până la sfârșit, încrezându-mă în focul prezenței Tale care trece prin întuneric. Ție, Tatălui, cu Fiul nostru Domnul Iisus Hristos și cu Duhul Tău preasfânt, fie slavă și închinare, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →