Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Cercetat și Cunoscut, și Izbăvit de Omul Rău: Psalmii 139 și 140
Deschidere
Psalmul 139 este marele imn al Bisericii despre cunoașterea atotvăzătoare și atotprezentă a lui Dumnezeu — și, după cum adaugă Părinții, despre dragostea Sa cea mai intimă. „Doamne, m-ai cercetat și m-ai cunoscut... Unde să mă duc de la Duhul Tău? Sau unde să fug de la fața Ta?... Sunt înfricoșător și minunat făcut.” Nu există niciun colț al cerului, nicio adâncime a iadului, nicio întunecime a pântecelui unde Dumnezeu să nu fie; și ceea ce este teroare pentru păcătos este mângâierea cea mai adâncă pentru sfânt, căci aceeași Prezență de care niciun fugar nu poate scăpa este Prezența care ne-a alcătuit pe fiecare dintre noi înainte de a ne naște și așteaptă să ne întâmpine în dimineața Învierii. Răsăritul citește acest Psalm mai întâi despre Domnul Iisus, ca Cap al neamului omenesc, și apoi despre fiecare mădular al Trupului Său. Psalmul 140 trece de la contemplare la luptă: „Izbăvește-mă, Doamne, de omul cel rău și păzește-mă de omul cel fărădelege... Și-au ascuțit limbile ca șarpele; venin de viperă este sub buzele lor.” Este strigătul după izbăvire de limba celui rău — și scăparea sa nu este argumentul, ci rugăciunea: „Zis-am către Domnul: Tu ești Dumnezeul meu; auzi glasul rugăciunilor mele, Doamne.”
Citește
Citire
Citește Psalmul 139 ca un singur act de uimire. „Doamne, m-ai cercetat și m-ai cunoscut: Tu știi șederea mea jos și ridicarea mea; Tu înțelegi gândurile mele de departe. Tu ești împrejurul căii mele și împrejurul patului meu și priveghezi toate căile mele.” Nu există scăpare, căci nu este nevoie de scăpare: „Unde să mă duc de la Duhul Tău? Sau unde să fug de la fața Ta? De mă voi sui la cer, Tu ești acolo; de mă voi pogorî în iad, Tu ești și acolo.” Chiar și întunericul nu este acoperământ: „întunericul nu este întuneric la Tine, ci noaptea este ca ziua.” Apoi versetul creației: „Căci rărunchii mei sunt ai Tăi: Tu m-ai acoperit în pântecele maicii mele. Îți voi mulțumi Ție, căci sunt înfricoșător și minunat făcut: minunate sunt lucrările Tale și sufletul meu le cunoaște foarte bine.” Se încheie cu dorința de a fi cercetat curat: „Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște inima mea... și călăuzește-mă pe calea cea veșnică.” Apoi citește Psalmul 140. „Izbăvește-mă, Doamne, de omul cel rău... Care cugetă rele în inimile lor... Și-au ascuțit limbile ca șarpele: venin de viperă este sub buzele lor. Păzește-mă, Doamne, de mâinile celor nelegiuiți... Mândrii au pus laț pentru mine.” Împotriva tuturor acestora, sufletul își află scăparea: „Zis-am către Domnul: Tu ești Dumnezeul meu; auzi glasul rugăciunilor mele, Doamne. Doamne Dumnezeule, tăria mântuirii mele: Tu mi-ai acoperit capul în ziua luptei.” Și se încheie în nădejde: „Știu că Domnul va judeca pe cei săraci și va apăra pricina celor lipsiți. Și cei drepți vor mulțumi numelui Tău: și cei drepți vor rămâne înaintea feței Tale.”
Studiu
„Doamne, m-ai cercetat și m-ai cunoscut.” Sfântul Ioan Gură de Aur apără versetul de orice gând că Dumnezeu ar trebui să cerceteze înainte de a cunoaște:
Cercetat nu înseamnă că Dumnezeu are nevoie să facă aceasta înainte de a putea cunoaște, ci vorbește despre desăvârșita exactitate a cunoașterii Sale, despre imposibilitatea ca ceva, oricât de ascuns, să scape observației Sale.Dumnezeu nu ne încearcă ca să afle ce suntem; ne încearcă ca să aflăm noi ce suntem și cine este El. Iar când Psalmul ajunge la minunea pântecelui — „în cartea Ta erau scrise toate mădularele mele; care zi de zi se alcătuiau, când încă nu era niciunul dintre ele” — Sfântul Ioan Gură de Aur și Teodoret, urmând traducerea lui Symmachus, dau versetului sensul cel mai limpede:
Ochii Tăi m-au văzut, chiar înainte de a fi fost alcătuit, tot așa de limpede cum au văzutpe toți cei care erau deja făcuți. Făcătorul care veghează embrionul neformat în întunericul pântecelui este același care cunoaște mintea lui Hristos din veșnicie, „cu mult înainte de Întrupare, cu mult înainte de prima făgăduință a ei către Eva.” Aici Răsăritul citește Psalmul despre Întruparea însăși: Cuvântul, unind ipostatic firea omenească cu Sine, a fost zămislit și alcătuit de Duhul Sfânt în pântecele Fecioarei, plăsmuit „în urmă și înainte” de mâna Tatălui. Dumnezeul care este pretutindeni prezent este Dumnezeul care S-a apropiat atât de mult încât să poată fi purtat în trupul unei mame. Iar apoi teroarea atotprezenței se preface, pentru credincios, în mângâiere curată, căci Cel de care nu putem fugi este Cel care așteaptă să ne primească. Fericitul Augustin pune mângâierea în gura celui mântuit:
De mă voi sui la cer, nu voi fi singur și străin acolo, în mijlocul îngerilor deosebiți de mine prin fire și însușiri— căci Hristos, Fratele nostru, os din oasele noastre și carne din carnea noastră, este și El acolo, înălțat la dreapta lui Dumnezeu ca să ne pregătească loc nouă.
Considerați
Considerare
Așadar, sufletul care nu se poate ascunde de nicio privire învață să zboare, după cuvintele Părinților, „de la fața Lui la fața Lui” — de la fața mâniei Sale la fața milei Sale. Atotștiința care îl urmărește pe păcătos este dragostea care a alergat în întâmpinarea fiului risipitor „când era încă departe.” Dar sufletul care a fost cercetat și cunoscut nu rămâne în contemplare; Psalmul 140 îl trimite în lupta zilei. „Izbăvește-mă, Doamne, de omul cel rău.” Părinții văd în acel „om rău” nu doar răutatea omenească, ci și pe prințul ei, ispititorul care atacă sufletul mai mult prin viclenie decât prin forță — ascuțind limbi „ca șarpele”, ascunzând „venin de viperă sub buze”, punând lațuri „lângă cărare”, căci pe calea împărătească, care este Însuși Hristos, cel rău nu poate pune niciun laț. Iar care este apărarea sufletului simplu împotriva unor asemenea argumente viclene? Nu istețimea în dispută — rugăciunea. Sfântul Ioan Gură de Aur o numește cu ușurare, căci aici, în sfârșit, sufletul se întoarce de la labirintul răutății la o cetate sigură:
Aici este adevărata scăpare de răutatea ascunsă, de cearta deschisă, de funii, de mreje și de curse, a te adăposti la Dumnezeu, Necucernicit și Atotînțelept.Rugăciunea este singura armă, învață el, pe care vrăjmașul „o folosește rar și nu o poate înțelege.” Iar rugăciunea care biruiește nu este un sunet mort, ci un strigăt viu. Când Psalmul spune „auzi glasul rugăciunilor mele”, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidență puterea cuvântului „glas”:
Glasul înseamnă viață. Lucrurile moarte pot suna, dar nu au viață și de aceea glasul rugăciunii mele înseamnă o rugăciune care vine dintr-o credință vie— iar cel mai puternic strigăt al unui asemenea glas, neauzit de oameni dar bine cunoscut lui Dumnezeu, este o viață sfântă trăită în slujirea Sa. Sfântul Ilarie, citind Psalmul despre Patimă, aude în „omul cel rău” pe trădător, iar în cei fărădelege „pe preoți și pe ostași” — și peste toți Tatăl acoperind capul Fiului „cu coiful unei voințe statornice și hotărâte”, ca să poarte totul până la capăt.
Răspunde
Răspuns
Lasă Psalmul 139 să te vindece de două greșeli opuse. Dacă ai devenit nepăsător, auzind că Dumnezeu vede totul, nu zice în inima ta: „El privește numai pe cei smeriți; pot face ce vreau, căci El nu mă va vedea” — El te vede desăvârșit, iar întunericul nu este întuneric la El. Dar dacă ești apăsat de rușine și ai vrea să te ascunzi de El în deznădejde, ascultă adevărul mai blând: Dumnezeul de care nu poți fugi este Dumnezeul care te-a alcătuit în pântece, care a mers înaintea ta chiar și în mormânt și care așteaptă să-ți dea mâna „stând pe mal” când vei ajunge acolo în dimineața Învierii. Ești „înfricoșător și minunat făcut”, vegheat în dragoste din prima clipă neformată; nu ai fost niciodată singur și nu vei fi niciodată. Apoi lasă Psalmul 140 să te înarmeze pentru zi. Când limbile celor răi se ascut împotriva ta, când viclenia și calomnia își întind mrejele lângă calea împărătească, nu te abate de pe drum ca să răspunzi vicleniei cu viclenie. Rămâi pe cale, care este Hristos; și adăpostește-te unde vrăjmașul nu poate urma — în rugăciune vie prin credință. Fă din întreaga ta viață glasul acelei rugăciuni. Și încheie acolo unde se încheie Psalmul, în încrederea că „Domnul va judeca pe cei săraci și va apăra pricina celor lipsiți”, așa încât cei drepți să rămână „înaintea feței Sale”, curați cu inima și văzând pe Dumnezeu.
Roagă-te
Rugăciune
Doamne, care ne-ai cercetat și ne-ai cunoscut, înaintea căruia nicio întunecime nu este întuneric și de la al cărui Duh nu este fugă: Îți mulțumim că suntem înfricoșători și minunați făcuți, uniți de mâna Ta în taina pântecelui și ținuți în ființă de aceeași mână care ne-a plăsmuit. Tu ai cunoscut mintea lui Hristosul Tău din veșnicie și, la plinirea vremii, L-ai plăsmuit în pântecele Fecioarei pentru mântuirea noastră; atrage-ne atât de aproape de Tine încât cunoașterea pe care nu o putem dobândi să devină dragostea în care ne odihnim. Izbăvește-ne, Doamne, de omul cel rău și de prințul oricărei răutăți; păzește-ne pe calea care este Hristos Fiul Tău, unde niciun laț nu poate fi pus, și învață-ne, când limbile celor răi se ascute împotriva noastră, să ne adăpostim nu în argument, ci în rugăciune — un glas viu al credinței și o viață sfântă trăită în slujirea Ta. Acoperă-ne capetele în ziua luptei, judecă pe săracii Tăi și apără pricina celor lipsiți, ca cei drepți să rămână înaintea feței Tale și să locuiască cu fața Ta în veci. Căci Tu ești tăria mântuirii noastre, Hristoase Dumnezeul nostru, și Ție Îți înălțăm slavă, împreună cu Tatăl Tău cel fără de început și cu Duhul Tău cel prea-sfânt, bun și de viață dătător, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →