Eterniseed › Curriculum › 1 Corinteni
1Cor 4 — cu Matthew Henry
Deschidere
Astăzi explorăm comentariul lui Matthew Henry la 1 Corinteni capitolul 4, unde cuvintele apostolului despre slujire, smerenie și judecată primesc o atenție atentă. Reflecțiile lui Henry ne călăuzesc prin îndrumările lui Pavel către corinteni, evidențiind chemarea la o administrare credincioasă și pericolele mândriei. Pe măsură ce ascultăm, suntem invitați să reflectăm cum aceste perspective străvechi modelează propria noastră umblare cu Hristos și viziunea noastră despre cei care Îl slujesc. Această lecție ne atrage mai adânc în Scriptură prin observațiile atemporale ale lui Henry.
Citește
Citire
Pregătește-ți inima pe măsură ce citim 1 Corinteni capitolul 4 în întregime. Lasă cuvintele lui Pavel să se așeze în duhul tău, observând tonul său tandru, dar ferm, față de biserică. Reflectează la temele administrării, judecății și imitării care ies la iveală. Permite Duhului să evidențieze ceea ce Domnul dorește să-ți vorbească personal prin acest pasaj astăzi.
Studiu
Henry începe prin a aborda estimarea corectă a slujitorilor.
Aici, I. Apostolul revendică respectul cuvenit lui din cauza caracterului și slujbei sale, în care mulți dintre ei eșuaseră cel puțin foarte mult: Să ne socotească omul ca pe niște slujitori ai lui Hristos și ca pe niște administratori ai tainelor lui Dumnezeu (v. 1), deși posibil alții i-ar fi prețuit prea mult, punându-l pe el cap al unei partide și mărturisind că sunt ucenicii lui. În opinia noastră despre slujitori, ca și despre toate celelalte lucruri, trebuie să fim atenți să evităm extremele. Apostolii înșiși nu trebuiau, 1. Să fie supraevaluați, căci erau slujitori, nu stăpâni; administratori, nu domni. Ei erau slujitori ai lui Hristos și nimic mai mult, deși erau slujitori de cel mai înalt rang, care aveau grija casei Lui, care trebuiau să asigure hrană pentru ceilalți și să le rânduiască și să le îndrumeze lucrarea. Observație: Este un abuz foarte mare al puterii lor și extrem de criminal în slujitorii obișnuiți să stăpânească peste semenii lor slujitori și să revendice autoritate asupra credinței sau practicii lor. Căci până și apostolii erau doar slujitori ai lui Hristos, angajați în lucrarea Lui și trimiși în misiunea Lui, și împărțitori ai tainelor lui Dumnezeu, sau ale acelor adevăruri care fuseseră ascunse lumii în veacurile și generațiile trecute. Ei nu aveau autoritate să propage propriile lor fantezii, ci să răspândească credința creștină. 2. Apostolii nu trebuiau să fie subevaluați; căci, deși erau slujitori, ei erau slujitori ai lui Hristos. Caracterul și demnitatea Stăpânului lor le aduceau onoare. Deși nu sunt decât administratori, ei nu sunt administratori ai lucrurilor obișnuite ale lumii, ci ai tainelor dumnezeiești. Aveau o mare încredere și din acest motiv aveau o slujbă onorabilă. Ei erau administratori ai casei lui Dumnezeu, mari-administratori în împărăția harului Său. Ei nu se ridicau ca stăpâni, dar meritau respect și stimă în această slujbă onorabilă. În special,Henry continuă examinând cerința credincioșiei în administratori.
II. Când își făceau datoria în ea și se dovedeau credincioși: Se cere de la administratori ca un om să fie găsit credincios (v. 2), demn de încredere. Administratorii din familia lui Hristos trebuie să rânduiască ceea ce El a rânduit. Ei nu trebuie să-și pună semenii slujitori să lucreze pentru ei înșiși. Ei nu trebuie să ceară nimic de la ei fără mandatul Stăpânului lor. Ei nu trebuie să-i hrănească cu pleava propriilor invenții, în loc de hrana sănătoasă a doctrinei și adevărului creștin. Ei trebuie să învețe ceea ce El a poruncit și nu doctrinele și poruncile oamenilor. Ei trebuie să fie fideli interesului Stăpânului lor și să-i consulte onoarea. Observație: Slujitorii lui Hristos ar trebui să facă din aceasta efortul lor sincer și continuu de a se dovedi demni de încredere; și când au mărturia unei conștiințe bune și aprobarea Stăpânului lor, ei trebuie să disprețuiască opiniile și mustrările semenilor lor slujitori: Dar pentru mine, zice apostolul, este un lucru mic să fiu judecat de voi sau de judecata omului, v. 3. Într-adevăr, reputația și stima printre oameni sunt un pas bun spre utilitate în slujire; și întregul argument al lui Pavel pe acest subiect arată că avea o preocupare justă pentru propria sa reputație. Dar cel ce și-ar face efortul principal să placă oamenilor cu greu s-ar dovedi un slujitor credincios al lui Hristos, Gal. 1,10. Cel ce ar fi credincios lui Hristos trebuie să disprețuiască mustrările oamenilor de dragul Lui. El trebuie să considere un lucru foarte mic (dacă Stăpânul lui îl aprobă) ce judecată formează oamenii despre el. Ei pot gândi foarte jos sau foarte aspru despre el, în timp ce el își face datoria; dar nu prin judecata lor trebuie el să stea sau să cadă. Și fericit este pentru slujitorii credincioși că au un Judecător mai drept și mai candid decât semenii lor slujitori; unul care cunoaște și compătimește imperfecțiunile lor, deși El nu are niciuna a Sa. Este mai bine să cădem în mâinile lui Dumnezeu decât în mâinile oamenilor, 2 Sam. 24,14. Cei mai buni dintre oameni sunt prea înclinați să judece pripit, aspru și nedrept; dar judecata Lui este întotdeauna după adevăr. Este o mângâiere că oamenii nu trebuie să fie judecătorii noștri finali. Ba chiar, nu trebuie să ne judecăm astfel pe noi înșine: "Da, nu mă judec pe mine însumi. Căci deși nu știu nimic prin mine însumi, nu mă pot acuza de necredincioșie, totuși nu sunt prin aceasta îndreptățit, aceasta nu mă va curăța de acuzare; ci Cel ce mă judecă este Domnul. Judecata Lui trebuie să mă determine. Prin sentința Lui trebuie să rămân. Astfel sunt eu cum El mă va găsi și mă va judeca." Observație: Nu judecata bună despre noi înșine, îndreptățirea de sine, ne va dovedi siguri și fericiți. Nimic nu va face aceasta decât acceptarea și aprobarea Judecătorului nostru suveran. Nu cel ce se laudă pe sine este aprobat, ci cel pe care Domnul îl laudă, 2 Cor. 10,18.Henry avertizează apoi împotriva judecății premature și cenzorioase.
III. Apostolul profită de aici pentru a-i avertiza pe corinteni împotriva cenzurii — judecarea prematură și severă a altora: De aceea nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, v. 5. Este judecare în afara sezonului și judecare la aventură. El nu trebuie înțeles ca judecând de către persoane în autoritate, în limitele slujbei lor, nici ca judecând privat fapte care sunt notorii; ci ca judecând starea viitoare a persoanelor, sau izvoarele și principiile secrete ale acțiunilor lor, sau despre fapte îndoielnice în sine. A judeca în aceste cazuri și a da sentință decisivă înseamnă a-ți asuma scaunul lui Dumnezeu și a-I revendica prerogativa. Observație: Cât de îndrăzneț păcătos este cenzorul prematur și sever! Cât de nepotrivite și arogante sunt mustrările lui! Dar există Unul care va judeca pe cenzor și pe cei pe care îi cenzurează, fără prejudecată, patimă sau parțialitate. Și vine o vreme când oamenii nu pot greși judecând corect despre ei înșiși și despre alții, urmând judecata Lui. Aceasta ar trebui să-i facă acum precauți în a-i judeca pe alții și atenți în a se judeca pe ei înșiși. Vine o vreme când Domnul va aduce la lumină lucrurile ascunse ale întunericului și va face manifeste sfaturile inimilor — fapte ale întunericului care sunt acum făcute în secret și toate înclinațiile, scopurile și intențiile secrete ale omului ascuns al inimii. Observație: Vine o zi care va risipi întunericul și va deschide fața adâncului, va aduce păcatele secrete ale oamenilor în ziua deschisă și va descoperi secretele inimilor lor: Ziua le va declara. Judecătorul va aduce aceste lucruri la lumină. Domnul Isus Hristos va manifesta sfaturile inimii, ale tuturor inimilor. Observație: Domnul Isus Hristos trebuie să aibă cunoștința sfaturilor inimii, altfel nu le-ar putea face manifeste. Aceasta este o prerogativă divină (Ier. 17,10), și totuși este ceea ce Mântuitorul nostru Și-o revendică într-un mod foarte deosebit (Apoc. 2,23): Toate bisericile vor ști că Eu sunt CEL ce cercetez rărunchii și inimile și voi da fiecăruia dintre voi după faptele voastre. Observație: Ar trebui să fim foarte atenți cum îi cenzurăm pe alții, când avem de-a face cu un Judecător de la care nu ne putem ascunde. Alții nu sunt deschiși privirii noastre, dar noi suntem cu totul deschiși privirii Lui: și, când El va veni să judece, fiecare om va avea laudă de la Dumnezeu. Fiecare om, adică fiecare calificat pentru aceasta, fiecare care a făcut bine. Deși niciunul dintre slujitorii lui Dumnezeu nu poate merita ceva de la El, deși este mult ce poate fi blamabil chiar și în cele mai bune slujbe ale lor, totuși credincioșia lor va fi lăudată și încununată de El; și dacă ar fi condamnați, reproșați sau vilificați de semenii lor slujitori, El va îndepărta toate aceste mustrări și reproșuri nedrepte și îi va arăta în lumina lor proprie, vrednică de iubire. Observație: Creștinii pot fi bine răbdători sub mustrări nedrepte, când știu că vine o astfel de zi, mai ales când conștiințele lor mărturisesc integrității lor. Dar cât de temători ar trebui să fie de a încărca pe cineva cu reproșuri acum, pe care Judecătorul lor comun îl va lăuda mai târziu.
Considerați
Considerare
Henry se îndreaptă mai târziu spre tema smereniei și a darurilor dumnezeiești.
I. El îi avertizează împotriva mândriei și a încrederii de sine prin această considerație, că toată distincția făcută printre ei se datora lui Dumnezeu: Cine te face să fii diferit? Și ce ai tu pe care nu l-ai primit? v. 7. Aici apostolul își întoarce discursul către slujitorii care se puneau în fruntea acestor facțiuni și încurajau și susțineau prea mult poporul în acele certuri. Ce aveau ei de care să se laude, când toate darurile lor deosebite erau de la Dumnezeu? Le primiseră și nu puteau să se laude cu ele ca fiind ale lor, fără a-L nedreptăți pe Dumnezeu. În momentul în care reflectau asupra lor pentru a-și hrăni vanitatea, ar fi trebuit să le considere ca tot atâtea datorii și obligații față de bunătatea și harul divin. Dar poate fi luat ca o maximă generală: Nu avem niciun motiv să fim mândri de realizările, bucuriile sau performanțele noastre; tot ce avem, sau suntem, sau facem, care este bun, se datorează harului liber și bogat al lui Dumnezeu. Lăudarea este exclusă pentru totdeauna. Nu este nimic ce avem pe care să-l putem numi propriu: totul este primit de la Dumnezeu. Este nebunesc în noi, așadar, și vătămător pentru El, să ne lăudăm cu el; cei ce primesc totul nu ar trebui să fie mândri de nimic, Ps. 115,1. Cerșetorii și dependenții pot să se laude cu sprijinul lor; dar a se lăuda cu ei înșiși înseamnă a fi mândru deodată de josnicie, neputință și lipsă. Observație: Atenția cuvenită la obligațiile noastre față de harul divin ne-ar vindeca de aroganță și încredere de sine.
Răspunde
Răspuns
1. În ce domeniu al vieții sunt cel mai tentat să-i judec pe alții înainte de vremea rânduită?
2. Cum afectează recunoașterea că tot ce am este primit de la Dumnezeu atitudinea mea față de alții?
3. Unde mă invită Domnul să umblu în mai mare smerenie săptămâna aceasta?
Roagă-te
Rugăciune
Părinte Ceresc, fă-ne credincioși iconomi ai tainelor lui Hristos, ca să fim găsiți demni de încredere când Domnul va veni să judece cele ascunse în întuneric. Păzește inimile noastre de orice mândrie care îngâmfează și învață-ne să primim orice dar bun doar din mâna Ta. Prin Duhul Tău, întărește-ne să binecuvântăm când suntem ocărâți și să îndurăm toate lucrurile de dragul Evangheliei Tale, căutând doar aprobarea Ta. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →