Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Psalmii 107-108 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Expunerea atentă a Scripturii de către Ioan Calvin ne invită la o conștientizare mai profundă a milei statornice a lui Dumnezeu. În comentariul său la Psalmii 107 și 108, Calvin urmărește numeroasele moduri în care Domnul își salvează poporul din primejdie și îl conduce acasă. Cuvintele sale ne amintesc că fiecare eliberare mărturisește despre providența divină. În timp ce ascultăm astăzi, fie ca inimile noastre să fie trezite la recunoștință și încredere. Perspectivele lui Calvin deschid scenele psalmului despre rătăcire, captivitate, boală și furtună cu claritate pastorală și reverență față de cuvântul lui Dumnezeu.
Citește
Citire
Să citim acum împreună Psalmii 107 și 108. Aceste cântări celebrează faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu prin pustiu, închisoare, boală și mare. Ascultați chemarea repetată de a mulțumi pentru îndurarea sa statornică. Permiteți imaginilor de primejdie și salvare să trezească propriile voastre amintiri despre grija lui Dumnezeu. Pe măsură ce textul se desfășoară, pregătiți-vă să reflectați cum Calvin luminează fiecare scenă cu atenție credincioasă la limba originală și la inima psalmistului.
Studiu
Calvin începe prin a remarca folosirea liturgică frecventă a acestei laude printre evrei.
1 Lăudați pe Iehova. Am explicat deja acest verset, căci el forma începutul psalmului precedent. Și se pare că nu doar era folosit frecvent printre evrei, ci și atât de încorporat cu alți psalmi, încât atunci când o parte a corului pe o parte cânta o porțiune din psalm, cealaltă parte a corului pe partea opusă, la rândul ei, după fiecare verset următor, răspundea: Lăudați pe Iehova, căci El este bun, etc. Autorul acestui psalm, oricine ar fi fost, a inserat, în loc de prefața obișnuită, acest sentiment frumos, în care lauda și mulțumirea aduse lui Dumnezeu erau exprimate atât de frecvent de Biserica israelită. Imediat el continuă să vorbească mai particular. Și mai întâi, el îndeamnă pe aceia să aducă un tribut de recunoștință lui Dumnezeu; care, după ce au fost eliberați din robie și închisoare, și după o călătorie lungă și dureroasă, au ajuns în siguranță la locul lor de locuit. Pe aceștia îi numește răscumpărații lui Dumnezeu; pentru că, rătăcind prin pustiul fără cărare și prin sălbăticia urlătoare, de multe ori ar fi fost împiedicați să se întoarcă acasă, dacă Dumnezeu, ca și cum cu mâna Sa întinsă, nu s-ar fi arătat ca paznicul și călăuza lor. El nu se referă aici la călători în mod nediscriminatoriu, ci la aceia care, fie prin putere ostilă, fie prin orice alt fel de violență, fie prin necesitate aspră, fiind exilați în regiuni îndepărtate, s-au simțit în mijlocul unor primejdii iminente; sau poate se referă la aceia care fuseseră făcuți prizonieri de dușmani, pirați sau alți tâlhari. El le amintește că nu a fost prin nicio întâmplare casuală că au fost alungați în acel mod și aduși înapoi în țara lor natală, ci că toate rătăcirile lor au fost sub providența supraveghetoare a lui Dumnezeu.Calvin se îndreaptă apoi către aceia care locuiesc în întuneric și umbra morții.
10. Cei care locuiesc în întuneric Duhul lui Dumnezeu menționează aici un alt fel de primejdie în care Dumnezeu descoperă în mod manifest puterea și harul Său în protejarea și eliberarea oamenilor. Lumea, după cum am spus, numește aceste vicisitudini sportul norocului; și abia unul din o sută poate fi găsit care le atribuie providenței supraveghetoare a lui Dumnezeu. Este un fel foarte diferit de înțelepciune practică pe care Dumnezeu o așteaptă de la noi; și anume, că ar trebui să medităm asupra judecăților Sale în vreme de necaz și asupra bunătății Sale în eliberarea noastră din el. Căci cu siguranță nu este prin simplă întâmplare că o persoană cade în mâinile dușmanilor sau tâlharilor; nici nu este prin întâmplare că este salvată de ei. Dar acesta este ceea ce trebuie să păstrăm constant în vedere, că toate necazurile sunt toiagul lui Dumnezeu, și că de aceea nu există remediu pentru ele în altă parte decât în harul Său. Dacă o persoană cade în mâinile tâlharilor sau piraților și nu este ucisă instantaneu, ci, renunțând la orice speranță de viață, așteaptă moartea în fiecare moment; cu siguranță eliberarea unuia ca acesta este o dovadă izbitoare a harului lui Dumnezeu, care strălucește cu atât mai ilustru cu cât numărul celor care scapă este mai mic. Astfel, deci, dacă un număr mare pier, această circumstanță nu ar trebui în niciun caz să diminueze laudele aduse lui Dumnezeu. Din acest motiv profetul îi acuză pe toți aceia de ingratitudine, care, după ce au fost minunați salvați, pierd foarte curând din vedere eliberarea astfel acordată lor. Și, pentru a întări acuzația, el aduce înainte, ca mărturie împotriva lor, suspinele și strigătele lor. Căci atunci când sunt în strâmtorări, ei mărturisesc cu adevărat că Dumnezeu este eliberatorul lor; cum se întâmplă atunci că această mărturisire dispare când se bucură de pace și liniște?Apoi, Calvin se adresează celor care coboară la mare în corăbii.
23. Cei ce coboară la mare în corăbii Aici avem un alt exemplu al grijii supraveghetoare a lui Dumnezeu față de omenire arătat nouă de profet, exemplificat în aducerea celor naufragiați la port, și aceasta, de asemenea, ca și cum i-ar fi ridicat din adâncul și întunericul mormântului și i-ar fi adus să trăiască în lumina zilei. Nu înțeleg ceea ce se spune aici despre cei care sunt obișnuiți să navigheze pe ocean văzând minunile lui Dumnezeu, ca referindu-se în general la numeroasele lucruri minunate cu care abundă. Astfel de persoane sunt bine potrivite să dea mărturie despre lucrările lui Dumnezeu, pentru că acolo văd minuni mai vaste și mai variate decât se pot vedea pe pământ. Dar mi se pare preferabil să leg aceasta de contextul următor, unde profetul este propriul său interpret și unde arată cum Dumnezeu ridică și liniștește brusc furtuna.
Considerați
Reflectare
Calvin reflectă asupra instinctului uman comun de a chema pe Dumnezeu în necaz.
6 În strâmtorările lor au chemat pe Iehova Verbele sunt aici la timpul trecut și, potrivit gramaticienilor, reprezintă o acțiune continuă. Înțelesul este deci că aceia care rătăcesc în locuri pustii sunt adesea strânși de foame și sete din cauza lipsei unui loc unde să se adăpostească; și care, când toată speranța de eliberare îi părăsește, atunci strigă către Dumnezeu. Fără îndoială, Dumnezeu acordă eliberare multora când sunt în strâmtorări, chiar dacă nu Îi prezintă cererile lor pentru ajutor; și de aceea nu a fost atât de mult scopul profetului în acest pasaj să laude credința celor evlavioși, care cheamă pe Dumnezeu cu toată inima, cât să descrie sentimentele comune ale umanității. Pot fi nu puțini a căror speranță nu se centrează pe Dumnezeu, care totuși sunt constrânși, de o anumită dispoziție invizibilă a minții, să vină la El, când sunt sub presiunea unei necesități extreme. Și acesta este planul pe care Dumnezeu îl urmărește uneori, pentru a stoarce de la astfel de persoane recunoașterea că eliberarea trebuie căutată din niciun alt loc decât de la El Însuși; și chiar pe cei nelegiuiți, care, trăind voluptuos, Îl batjocoresc, îi constrânge, în ciuda lor înșiși, să invoce numele Său. A fost obișnuit în toate timpurile ca păgânii, care privesc religia ca pe o fabulă, când sunt constrânși de necesitate aspră, să cheme pe Dumnezeu pentru ajutor. Au făcut-o în glumă? Nicidecum; a fost printr-un instinct natural secret că au fost conduși să venereze numele lui Dumnezeu, pe care anterior îl țineau în derâdere. Duhul lui Dumnezeu, deci, în opinia mea, relatează aici ceea ce se întâmplă frecvent, și anume că persoane lipsite de evlavie și credință, și care nu au dorința de a avea de-a face cu Dumnezeu, dacă sunt plasate în circumstanțe periculoase, sunt constrânse de instinct natural și fără nicio concepție proprie a ceea ce fac, să cheme numele lui Dumnezeu. Deoarece este doar în cazuri dubioase și disperate că se îndreaptă către Dumnezeu, această recunoaștere pe care o fac a neajutorării lor este o dovadă palpabilă a prostiei lor, că în vreme de pace și liniște Îl neglijează, atât de mult sunt atunci sub influența îmbătătoare a propriei lor prosperități; și cu toate că germenul evlaviei este plantat în inimile lor, totuși nu visează niciodată să învețe înțelepciune, decât când sunt mânați de forța adversității; vreau să spun, să învețe înțelepciunea de a recunoaște că există un Dumnezeu în ceruri care dirijează fiecare eveniment. Este inutil să aludăm aici la riposta sarcastică a bufonului antic, care, intrând într-un templu și văzând un număr de tăblițe pe care mai mulți negustori le suspendaseră acolo ca amintiri ale scăpării lor de la naufragiu, prin intervenția amabilă a zeilor, a remarcat inteligent și facet: 'Dar morțile celor care s-au înecat nu sunt enumerate, numărul cărora este nenumărat.' Poate că avea un motiv just să batjocorească în acest mod astfel de idoli. Dar chiar dacă de o sută de ori mai mulți s-ar îneca în mare decât ar ajunge în siguranță la port, aceasta nu diminuează în niciun grad gloria bunătății lui Dumnezeu, care, în timp ce este milostiv, este în același timp și drept, astfel încât distribuirea unuia nu interferează cu exercitarea celuilalt. Aceeași observație se aplică călătorilor care se rătăcesc de la drum și rătăcesc în sus și în jos în pustiu. Dacă mulți dintre ei pier de foame și sete, dacă mulți sunt devorați de animale sălbatice, dacă mulți mor de frig, acestea nu sunt altceva decât tot atâtea semne ale judecăților lui Dumnezeu, pe care El le proiectează pentru considerația noastră. Din care deducem că același lucru s-ar întâmpla tuturor oamenilor, dacă nu ar fi voia lui Dumnezeu de a salva o parte din ei; și astfel intervenind ca judecător între ei, El păstrează pe unii de dragul arătării milei Sale și varsă judecățile Sale asupra altora pentru a declara dreptatea Sa. Profetul, deci, adaugă foarte potrivit că prin mâna lui Dumnezeu au fost conduși pe calea cea dreaptă, unde pot găsi un loc potrivit pentru adăpost; și în consecință îi îndeamnă să mulțumească lui Dumnezeu pentru această manifestare a bunătății Sale. Și cu scopul de a spori bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu, el leagă lucrările Sale minunate de mila Sa; ca și cum ar spune, în această intervenție de acest fel, harul lui Dumnezeu este prea manifest, fie pentru a fi neperceput sau nerecunoscut de toți; și pentru cei care au fost subiectele unei astfel de eliberări remarcabile, să rămână tăcuți cu privire la ea, ar fi nimic mai puțin decât o încercare nelegiuită de a suprima lucrările minunate ale lui Dumnezeu, o încercare la fel de zadarnică cu aceea de a încerca să calce în picioare lumina soarelui. Căci ce altceva poate fi spus despre noi, văzând că instinctul nostru natural ne conduce la Dumnezeu pentru ajutor, când suntem în perplexitate și primejdie; și când, după ce suntem salvați, Îl uităm imediat, cine va nega că gloria Sa este, ca să zicem așa, întunecată de răutatea și ingratitudinea noastră?
Răspunde
Răspuns
Unde ați experimentat mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu după un sezon de rătăcire? Cum modelează amintirea eliberărilor trecute răspunsul vostru la necazurile prezente? În ce moduri ați putea uni chemarea psalmistului de a declara lucrările lui Dumnezeu înaintea altora?
Roagă-te
Rugăciune
O Doamne suveran, a cărui dragoste statornică dăinuiește veșnic, Tu ai răscumpărat poporul Tău din orice pustie și furtună, frângând legăturile lor și potolind mările înfuriate prin cuvântul puterii Tale. Dă-ne har să strigăm către Tine în necazul nostru, ca să vedem credincioșia legământului Tău și să aducem jertfa de mulțumire cu buzele și cu viețile noastre. Întărește inimile noastre, Dumnezeule, să se încreadă doar în Numele Tău, prin Isus Hristos Răscumpărătorul nostru, prin Duhul care pecetluiește făgăduințele Tale. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →