← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › 1 Macabei

1 Macabei 7-8 — Eterniseed (Catolic cu deuterocanon)

1 Macabei 7-8Eterniseed Original — Vocea Catolică22 min
Deschidere
Capitolele al șaptelea și al optulea din 1 Macabei poartă cititorul de la încheierea persecuției religioase în lunga umbră a luptei dinastice pentru tronul seleucid și primul contact formal dintre statul macabeu și puterea în ascensiune a Romei. Cartea își schimbă aici registrul de la războiul conștiinței la războiul politicii, iar Biserica primește aceste capitole ca pe o școală a guvernării prudente care urmează după dobândirea libertății religioase. Demetriu I Soter, pretendentul legitim seleucid, evadează din Roma și pune mâna pe tron; partida preoțească elenizată din Ierusalim face apel la el prin reprezentantul său Alcim; generalul sirian Bachide și apoi Nicanor sunt trimiși împotriva lui Iuda; iar Nicanor cade la bătălia de la Adasa, trupul său fiind profanat așa cum el profanase preoții la templu, iar capul și mâna dreaptă fiind atârnate în Ierusalim ca semn public al zilei numite Ziua lui Nicanor, a treisprezecea a lui Adar, instituită de comunitatea macabeană ca o comemorare anuală. Capitolul al optulea prezintă apoi în detaliu ambasada lui Iuda la Roma și tratatul de prietenie și alianță militară pe care senatul roman l-a acordat națiunii evreiești. Biserica citește această dezvoltare cu atenție la ironia vizibilă doar mai târziu: Roma care a primit ambasada lui Iuda în prietenie avea să devină, în mai puțin de o sută de ani, puterea imperială care, după ce a distrus al doilea templu și a risipit pe evrei, avea ea însăși să poarte Evanghelia creștină până la marginile pământului.
Citește

Citire

Citiți 1 Macabei capitolele 7 și 8 cu atenție la texturile politice și la arcurile istorice mai lungi. În capitolul al șaptelea, luați aminte la evadarea lui Demetriu Soter din Roma și la punerea mâinii pe tronul seleucid; la ambasada lui Alcim și a renegaților la rege; la numirea lui Alcim ca mare preot; la falsul tratat prin care Alcim i-a liniștit mai întâi pe Hasidei și apoi i-a trădat, ucigând șaizeci de evrei evlavioși într-o singură zi; la trimiterea lui Bachide; la trimiterea ulterioară a lui Nicanor și la lauda sa arogantă împotriva templului; la adunarea armatei lui Iuda la Adasa; la moartea lui Nicanor în luptă; la profanarea trupului său așa cum el profanase preoții; și la instituirea Zilei lui Nicanor în a treisprezecea zi a lui Adar ca sărbătoare anuală. În capitolul al optulea, luați aminte la reputația Romei printre națiuni așa cum o auzise Iuda; la catalogul virtuților și realizărilor romane așa cum le prezintă autorul inspirat; la ambasada trimisă de Iuda sub Eupolemus, fiul lui Ioan, fiul lui Accos, și Iason, fiul lui Eleazar, la Roma; și la tratatul formal roman de prietenie și alianță militară, al cărui text autorul inspirat îl păstrează în cartea sa.
Studiu
Capitolul al șaptelea din 1 Macabei merită atenție nu doar pentru narațiunea militară a înfrângerii lui Nicanor, ci și pentru portretul său sobru al pericolului persistent al diviziunii intra-evreiești pe care persecuția religioasă o mascase în mare parte. Cu Antioh Epifanul dușmanul era clar extern; cu Demetriu și Alcim, dușmanul este însuși evreul apostat, partida preoțească elenizantă care căuta legitimitate politică de la tronul seleucid. Alcim este prezentat cu o seriozitate teologică notabilă: este descris ca s-a pângărit în vremea persecuției, a căutat funcția de mare preoție prin influența unui rege străin și a jurat în mod fals Hasideilor că nu le va face rău, doar pentru a-și încălca jurământul și a pune la moarte șaizeci de bărbați evlavioși într-o singură zi. Părinții, începând cu Sfântul Ciprian, au citit figura lui Alcim ca un tip peren al episcopului sau preotului care, după ce s-a compromis într-o vreme de încercare, caută reabilitare prin aliniere politică cu puterea persecutorie, iar încălcarea ulterioară a jurământului dezvăluie dezordinea morală pe care compromisul o introdusese în sufletul său. Tradiția morală catolică a fost severă cu privire la încălcarea jurămintelor solemne depuse sub formă religioasă; Sfântul Toma de Aquino în Summa dedică tratatul lung despre virtutea religiei în II-II întrebările 80 până la 100 naturii și forței obligatorii a votului, jurământului și adjurației, iar încălcarea de către Alcim a angajamentului său jurat față de Hasidei intră sub exact specia de sperjur pe care Aquino o consideră cea mai gravă formă. Figura lui Nicanor, prin contrast, este prezentată ca ofițerul gentil mândru a cărui aroganță împotriva templului precede căderea sa. Textul consemnează întinderea mâinii sale în mândrie spre sanctuar și jurământul său profan că îl va arde până la temelii; apoi consemnează moartea sa la Adasa, tăierea capului și a mâinii drepte — mâna pe care o întinsese — și atârnarea lor în public la Ierusalim. Comunitatea macabeană a instituit a treisprezecea zi a lui Adar ca Ziua lui Nicanor, o comemorare anuală, iar tradiția rabinică i-a păstrat observarea până în perioada talmudică. Biserica nu a adoptat Ziua lui Nicanor în propriul calendar liturgic, dar principiul amintirii liturgice a eliberărilor date poporului lui Dumnezeu în crize istorice particulare este unul pe care ea l-a păstrat și extins — fiecare sărbătoare patronală parohială, fiecare comemorare a păstrării unui oraș de la ciumă sau invazie, fiecare Te Deum cântat în mulțumire pentru un har particular, este descendentul spiritual al instinctului macabeu de a lega eliberarea istorică în anul liturgic. Capitolul al optulea despre Roma este unul dintre cele mai emoționante pasaje ale Vechiului Testament pentru cititorul creștin. Autorul inspirat, scriind la sfârșitul secolului al doilea înainte de Hristos, prezintă Roma audienței sale evreiești cu admirație: consemnează victoriile romane asupra galilor, cucerirea Spaniei, campaniile lui Scipio Africanul împotriva Cartaginei, înfrângerea lui Antioh al Treilea Megas la Magnesia, administrarea regatului Macedoniei și practica romană atentă de a acorda regate regilor aliați fără ca ei înșiși să poarte coroane. El laudă forma politică romană — senatul de trei sute douăzeci de membri, singurul magistrat șef anual, absența invidiei și a rivalității printre conducători. Consemnează ambasada diplomatică a lui Iuda sub Eupolemus și Iason și tratatul formal de prietenie și alianță militară pe care senatul l-a încheiat cu națiunea evreiască. Biserica citește acest capitol cu o ironie pe care autorul inspirat nu ar fi putut-o prevedea: în mai puțin de o sută de ani armatele romane sub Pompei aveau să intre în templul din Ierusalim și în două sute treizeci de ani armatele lui Tit aveau să-l ardă până la temelii. În trei sute de ani aceeași putere romană avea să-l omoare pe Însuși Mesia promis poporului evreu, iar în patru sute de ani persecuțiile împăraților romani aveau să producă martirii creștini al căror sânge avea să semene convertirea imperiului. Însăși Roma pe care Iuda a îmbrățișat-o în prietenie avea să devină marele dușman și apoi marele convertit și apoi marea mamă a Bisericii care poartă numele Sfântului Petru. Părinții, începând cu Sfântul Augustin, au meditat asupra acestei transformări ca o instanță particulară a lungului model providențial prin care puterile acestei lumi sunt mai întâi primite de poporul lui Dumnezeu în prietenie, apoi suferite ca dușmani, apoi pliate în comuniunea mai largă a Bisericii universale.
Considerați

Considerare

Consideră-l pe Alcim, marele preot apostat, ca tipul peren al autorității religioase compromise. Tradiția catolică a fost statornică cu privire la pericolul care îl confruntă pe episcopul sau preotul care, după ce s-a compromis într-o încercare anterioară, caută reabilitare prin aliniere politică cu puterea persecutorie. Această ispită nu este ispita laicilor, ci ispita particulară a stării clericale, iar Biserica a păstrat proceduri canonice de pocăință și retrogradare tocmai pentru a preveni genul de compromis neadresat care produce un Alcim. Unde în lectura ta a istoriei recente a Bisericii vezi urme ale aceleiași ispite? Consideră de asemenea aroganța lui Nicanor și răspunsul macabeu al comemorării liturgice. Instinctul de a lega o eliberare particulară în anul liturgic este profund catolic. Parohia sau familia ta păstrează vreo astfel de amintire anuală — un Te Deum într-o anumită dată pentru un har particular dat, o Liturghie de mulțumire pentru o vindecare sau o întoarcere, o comemorare a unei rugăciuni ascultate? Instinctul macabeu nu este mort în Biserică; el a fost doar uneori uitat de gospodăriile individuale. Consideră în cele din urmă ambasada la Roma și lunga ironie providențială. Însăși puterea pe care statul macabeu a îmbrățișat-o în prietenie avea într-o zi să distrugă al doilea templu și să poarte Evanghelia până la marginile pământului. Unde în propria ta viață tratezi ca prieten sau ca dușman o putere al cărei rol providențial mai profund nu îl poți vedea încă?
Răspunde

Răspuns

Identifică o eliberare semnificativă din propria ta viață — o vindecare, o reconciliere, o deschidere vocațională, un pericol evitat — și instituie pentru tine sau gospodăria ta o mică comemorare anuală a ei. Poate fi o Liturghie oferită la aniversare, o rugăciune specială la cina de familie în acea zi, o reînnoire a unei anumite milostenii. Leagă memoria harului în an, după instinctul macabeu.
Roagă-te

Rugăciune

Dumnezeule atotputernic și veșnic, care în zilele lui Iuda Macabeul ai eliberat poporul Tău de aroganța lui Nicanor și le-ai dat instinctul de a lega acea eliberare în amintirea anuală a anului lor, dă Bisericii Tale aceeași memorie liturgică a fiecărui har pe care i l-ai dat. Unde autoritatea compromisă dinlăuntrul ei a căutat reabilitare prin aliniere politică cu puterea persecutorie, restabilește ordinea pocăinței și a convertirii pe care o cere funcția de episcop și preot. Prin mijlocirea martirilor macabeeni și a fiecărui sfânt care a rezistat ispitei lui Alcim, și prin rugăciunile Preacuratei Fecioare Maria, mama Bisericii în fiecare vârstă a încercării ei, susține în noi lunga viziune providențială care vede în puterile acestei lumi atât ostilitatea lor prezentă cât și posibila lor convertire viitoare. Prin Hristos Domnul nostru, care trăiește și domnește cu Tine în unitatea Duhului Sfânt, un singur Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.

Eterniseed Original — Vocea Catolică · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt redate în engleză de Eterniseed din originalul de domeniu public prin convergență multi-model, verificate independent pentru fidelitate față de sursă și revizuite de un panel cross-provider cu patru modele. Fiecare citat este verificat mecanic ca fiind un substring exact al acelei redări publicate.