← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Plângerile lui Ieremia

Plângerile 3 — cu Matthew Henry

Plângerile lui Ieremia 3Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
Comentariul lui Matthew Henry la Plângerile capitolul 3 oferă o cale statornică prin durere spre încredere reînnoită. Reflecțiile sale îi călăuzesc pe cititori de la bocetul crud la îndurările statornice care susțin sufletul. Lecția de astăzi ne invită să zăbovim asupra perspectivelor sale, permițând cuvintelor străvechi să ne modeleze propriile rugăciuni și speranțe. Pe măsură ce trecem prin plângere și mângâiere, observațiile atente ale lui Henry ne amintesc că necazul nu trebuie să aibă ultimul cuvânt. Fie ca acest studiu să întărească răbdarea liniștită și să ne adâncească încrederea în Domnul care rămâne credincios în fiecare dimineață.
Citește
Așază-te într-un loc liniștit și citește Plângerile capitolul 3 cu încetineală. Lasă ritmul versetelor să poarte atât greutatea durerii cât și primele licăriri de speranță. Observă cum vorbitorul trece de la întuneric la aducerea aminte deliberată a îndurării. Permite textului să vorbească propriilor tale anotimpuri de așteptare. Când termini, întoarce-te la studiu cu o inimă deschisă.
Studiu
Henry începe prin a examina amănuntele plângerii profetului. Titlul Psalmului 102 s-ar potrivi foarte bine acestui capitol — Rugăciunea celui întristat, când este copleșit și își varsă plângerea înaintea Domnului; căci plângerea este aici revărsată cu mult simțământ și cu ușurință. Să observăm amănuntele ei. Profetul se plânge: 1. Că Dumnezeu este mâniat. Aceasta dă naștere și amărăciune necazului (v. 1): Eu sunt omul, omul de seamă, care a văzut necazul și l-a simțit cu durere, prin nuiaua mâniei Sale. Observă: Dumnezeu este uneori mâniat pe poporul Său; totuși trebuie să ne plângem de aceasta nu ca de o sabie care taie, ci doar ca de o nuia care mustră; pentru ei este nuiaua mâniei Sale, o pedeapsă care, deși grea pentru moment, va fi în cele din urmă folositoare. Prin această nuia trebuie să ne așteptăm să vedem necaz și, dacă ni se arată mai mult necaz obișnuit prin acea nuia, nu trebuie să ne certăm, căci suntem siguri că mânia este dreaptă și necazul este blând și amestecat cu îndurare. 2. Că este pierdut și cu totul în întuneric. Întunericul înseamnă mare necaz și nedumerire, lipsa atât a mângâierii cât și a îndrumării; aceasta era situația celui ce se plânge (v. 2): 'El m-a dus prin providența Sa și printr-un lanț de întâmplări de neînțeles în întuneric și nu în lumină, întunericul pe care l-am temut și nu în lumina pe care am sperat-o.' Și (v. 6): El m-a așezat în locuri întunecoase, întunecoase ca mormântul, asemenea celor morți din vechime, care sunt cu totul uitați, nimeni nu știe cine sau ce au fost. Observă: Israelul lui Dumnezeu, deși copii ai luminii, umblă uneori în întuneric. 3. Că Dumnezeu apare împotriva lui ca un vrăjmaș, ca un vrăjmaș declarat. Dumnezeu fusese pentru el, dar acum 'Cu siguranță împotriva mea S-a întors (v. 3), pe cât pot eu pricepe; căci mâna Lui este întoarsă împotriva mea toată ziua. Sunt mustrat în fiecare dimineață', Psalmul 73:14. Iar când mâna lui Dumnezeu este neîncetat întoarsă împotriva noastră, suntem ispitiți să credem că și inima Lui este întoarsă împotriva noastră. Dumnezeu spusese odată (Osea 5:14): Voi fi ca un leu pentru casa lui Iuda, iar acum Și-a împlinit cuvântul (v. 10): 'El a fost pentru mine ca un urs care pândește, surprinzându-mă cu judecățile Sale, și ca un leu în locuri ascunse; astfel, oriunde mergeam, eram în frică neîncetată de a fi atacat și nu puteam niciodată să mă socotesc în siguranță.' Oamenii trag cu săgeți în cei pe care îi urăsc? El Și-a întins arcul, arcul care fusese rânduit împotriva prigonitorilor Bisericii, acum este întins împotriva fiilor ei, v. 12. M-a pus ca o țintă pentru săgeata Sa, pe care o țintește și va lovi cu siguranță, iar apoi săgețile tolbei Sale intră în rărunchii mei, dându-mi o rană de moarte, o rană lăuntrică, v. 13. Observă: Dumnezeu are multe săgeți în tolba Sa și ele zboară repede și străpung adânc. 4. Că este ca unul greu încercat atât în trup cât și în minte. Starea iudaică poate fi acum asemănată cu un om încrețit de bătrânețe, pentru care nu mai este leac (v. 4): 'Carnea mea și pielea mea a îmbătrânit; sunt istovite și ofilite și arăt ca unul gata să cadă în mormânt; ba mai mult, mi-a zdrobit oasele și astfel m-a făcut neputincios să mă ajut singur, v. 15. M-a umplut de amărăciune, un simțământ amar al nenorocirilor Sale.' Dumnezeu are acces la duh și poate atât de mult să amărască încât să amărască toate bucuriile; precum când stomacul este bolnav, orice se mănâncă se acrește în el: 'M-a îmbătat cu pelin, m-a amețit atât de mult cu simțământul necazurilor mele încât nu știu ce să spun sau să fac. A amestecat pietriș cu pâinea mea, astfel încât dinții mei s-au rupt cu el (v. 16) și ceea ce mănânc nu este nici plăcut nici hrănitor. M-a acoperit cu cenușă, cum obișnuiesc să fie cei în doliu, sau (cum citesc unii) m-a hrănit cu cenușă. Am mâncat cenușă ca pâine', Psalmul 102:9. 5. Că nu este în stare să vadă vreo cale de scăpare sau izbăvire (v. 5): 'A zidit împotriva mea, cum se zidesc forturi și baterii împotriva unui oraș asediat. Unde era o cale deschisă, acum este cu totul închisă: M-a înconjurat din toate părțile cu fiere și trudă; mă necăjesc, mă frământ și mă obosesc căutând o cale de scăpare, dar nu găsesc niciuna, v. 7. M-a înconjurat cu un gard, ca să nu pot ieși.' Când Ierusalimul era asediat, se spunea că era înconjurat din toate părțile, Luca 19:43. 'Sunt înlănțuit; și precum unii răufăcători vestiți sunt dubli-ferecați și încărcați cu fier, tot așa El mi-a făcut lanțul greu. De asemenea (v. 9) mi-a închis căile cu piatră cioplită, nu doar mi-a închis calea cu spini (Osea 2:6), ci a astupat-o cu un zid de piatră, care nu poate fi spart, astfel încât cărările mele au fost făcute strâmbe; rătăcesc încoace și încolo, la dreapta, la stânga, încercând să merg înainte, dar sunt mereu întors înapoi.' Este drept din partea lui Dumnezeu să-i facă pe cei ce umblă pe căile strâmbe ale păcatului, încălcând legile lui Dumnezeu, să umble pe căile strâmbe ale necazului, zădărnicindu-le planurile și stricându-le măsurile. Astfel (v. 11): 'Mi-a abătut căile; a nimicit toate sfaturile mele, a ruinat proiectele mele, astfel încât sunt nevoit să cedez în fața propriei mele ruine. M-a sfâșiat în bucăți; a rupt și a plecat (Osea 5:14) și m-a făcut pustiit, m-a lipsit de orice tovărășie și de orice mângâiere în propriul meu suflet.' 6. Că Dumnezeu întoarce urechea surdă la rugăciunile sale (v. 8): 'Când strig și strig tare, ca unul care este serios, ca unul care ar vrea să-L facă să audă, totuși El închide rugăciunea mea și nu îngăduie să aibă acces la El.' Urechea lui Dumnezeu este de obicei deschisă la rugăciunile poporului Său, iar ușa îndurării Sale la cei ce bat la ea; dar acum amândouă sunt închise, chiar și pentru unul care strigă și strigă tare. Astfel, uneori Dumnezeu pare să fie mâniat chiar și împotriva rugăciunilor poporului Său (Psalmul 80:4) și situația lor este cu adevărat jalnică când li se refuză nu doar folosul unui răspuns, ci și mângâierea acceptării. 7. Că vecinii săi fac din necazurile sale un subiect de râs (v. 14): Am fost de râs pentru tot poporul meu, pentru toți cei răi dintre ei, care se amuzau unii pe alții cu judecățile publice și în special cu durerile profetului Ieremia. Sunt cântecul lor, neginath-ul lor sau instrumentul lor muzical de mână, tamburina lor (Iov 17:6), pe care cântă, precum Nero pe harpa sa când Roma ardea. 8. Că era gata să deznădăjduiască de ușurare și izbăvire: 'Nu numai că ai luat pacea de la mine, ci ai îndepărtat sufletul meu departe de pace (v. 17), astfel încât nu numai că nu este la îndemână, ci nici la vedere. Uit prosperitatea; este atât de mult de când am avut-o și atât de puțin probabil să o recâștig, încât am pierdut ideea ei. Am fost atât de obișnuit cu durerea și robia încât nu știu ce înseamnă bucuria și libertatea. Am renunțat cu totul, concluzionând: Puterea mea și speranța mea au pierit de la Domnul (v. 18); nu mai pot să mă sprijin pe Dumnezeu ca pe sprijinul meu, căci nu văd că El îmi dă încurajare să fac aceasta; nici nu pot aștepta apariția Lui în favoarea mea, astfel încât să pună capăt necazurilor mele, căci cazul pare fără leac și chiar Dumnezeul meu este neînduplecat.' Fără îndoială că a fost slăbiciunea lui să spună aceasta (Psalmul 77:10), căci la Dumnezeu este putere veșnică și El este speranța neclintită a poporului Său, oricât ar crede ei. 9. Că durerea se întorcea la fiecare aducere aminte a necazurilor sale, iar reflecțiile sale erau la fel de melancolice ca perspectivele sale, v. 19, 20. A încercat oare, precum Iov (Iov 9:27), să uite plângerea sa? Vai! a fost zadarnic; își aduce aminte, cu orice prilej, de necaz și de mizerie, de pelin și de fiere. Astfel vorbește el cu emfază despre necazul său, căci astfel se gândea la el, astfel de greu apăsa când îl revăzu! Era un necaz care era mizeria însăși. Necazul meu și fărădelegea mea (așa citesc unii), necazul meu și păcatul meu care l-a adus asupra mea; acesta era pelinul și fierea din necaz și mizerie. Păcatul face ca paharul necazului să fie un pahar amar. Sufletul meu le are încă în aducere aminte. Captivii din Babilon aveau toate mizeriile asediului în minte neîncetat și flăcările și ruinele Ierusalimului încă înaintea ochilor și plângeau când își aminteau de Sion; ba mai mult, nu puteau uita niciodată Ierusalimul, Psalmul 137:1, 5. Sufletul meu, având acestea în aducere aminte, este smerit în mine, nu doar apăsat de simțământul necazului, ci în amărăciune pentru păcat. Observă: Se cuvine să avem inimi smerite sub providențele smeritoare și să reînnoim umilințele noastre pocăite pentru păcat la fiecare aducere aminte a necazurilor și mizeriilor noastre. Astfel putem dobândi bine din îndreptările de mai înainte și preveni altele. Henry observă apoi întoarcerea deliberată la speranță care întărește inima. Aici norii încep să se risipească și cerul să se limpezească; plângerea era foarte melancolică în prima parte a capitolului, și totuși aici tonul se schimbă și bocitorii din Sion încep să arate puțin mai voioși. Dar fără speranță, inima s-ar frânge. Ca să mântuiască inima de a fi cu totul zdrobită, aici este ceva adus în amintire, care dă temei pentru speranță (v. 21), care se referă la ceea ce urmează, nu la ceea ce a trecut. Fac să se întoarcă la inima mea (așa sună cuvintele din margine); ceea ce am avut în inimile noastre și am pus la inimile noastre este uneori ca și cum ar fi cu totul pierdut și uitat, până când Dumnezeu prin harul Său îl face să se întoarcă la inimile noastre, ca să fie gata pentru noi când avem nevoie să-l folosim. 'Îmi aduc aminte de el; de aceea am speranță și sunt ținut de la deznădejde deplină.' Să vedem ce sunt aceste lucruri pe care le aduce în amintire. Henry subliniază recunoașterea îndurărilor care țin poporul să nu fie mistuit. I. Că, oricât de rele sunt lucrurile, se datorează îndurării lui Dumnezeu că nu sunt și mai rele. Suntem încercați de nuiaua mâniei Sale, dar este din îndurările Domnului că nu suntem mistuiți, v. 22. Când suntem în necaz, ar trebui, pentru încurajarea credinței și speranței noastre, să observăm ce este pentru noi precum și ce este împotriva noastră. Lucrurile sunt rele, dar ar fi putut fi mai rele și de aceea există speranță că pot fi mai bune. Observă aici: 1. Șuvoaiele îndurării recunoscute: Nu suntem mistuiți. Observă: Biserica lui Dumnezeu este ca rugul lui Moise, arzând, totuși ne mistuit; oricâte greutăți a întâlnit sau va întâlni, va avea o ființă în lume până la sfârșitul timpului. Este prigonită de oameni, dar nu părăsită de Dumnezeu și de aceea, deși este doborâtă, nu este nimicită (2 Corinteni 4:9), mustrată, totuși ne mistuită, rafinată în cuptor ca argintul, dar nu mistuită ca zgura. 2. Aceste șuvoaie urmărite până la izvor: Este din îndurările Domnului. Aici sunt îndurări la plural, arătând abundența și varietatea acelor îndurări. Dumnezeu este un izvor inepuizabil de îndurare, Tatăl îndurărilor. Observă: Toți datorăm îndurării cruțătoare a lui Dumnezeu faptul că nu suntem mistuiți. Alții au fost mistuiți în jurul nostru și noi înșine am fost în mistuire și totuși nu suntem mistuiți; suntem afară din mormânt; suntem afară din iad. Dacă am fi fost tratați după păcatele noastre, am fi fost mistuiți de mult; dar am fost tratați după îndurările lui Dumnezeu și suntem datori să recunoaștem aceasta spre lauda Sa.
Considerați

Consideră

Henry reflectă asupra binelui care vine când jugul este purtat cum se cuvine. V. Că necazurile sunt cu adevărat bune pentru noi și, dacă le purtăm cum se cuvine, vor lucra mult pentru binele nostru. Nu este doar bine să sperăm și să așteptăm mântuirea, ci este bine să fim sub necaz între timp (v. 27): Este bine pentru un om să poarte jugul în tinerețea sa. Mulți dintre tinerii au fost duși în robie. Ca să-i facă ușori în ea, le spune că era bine pentru ei să poarte jugul acelei robii și vor vedea că este așa dacă se vor adapta la condiția lor și se vor strădui să răspundă scopurilor lui Dumnezeu în punerea acelui jug greu asupra lor. Se aplică foarte bine la jugul poruncilor lui Dumnezeu. Este bine pentru tineri să ia acel jug asupra lor în tinerețea lor; nu putem începe prea devreme să fim religioși. Va face datoria noastră mai plăcută lui Dumnezeu și mai ușoară pentru noi înșine, dacă ne angajăm în ea când suntem tineri. Dar aici pare să fie vorba de jugul necazului. Mulți au găsit că este bine să poarte acesta în tinerețe; i-a făcut smeriți și serioși și i-a înțărcat de lume, care altfel ar fi fost mândri și nestăpâniți și ca un junc neînvățat la jug. Dar când purtăm jugul astfel încât să fie cu adevărat bine pentru noi să-l purtăm în tinerețea noastră? Răspunde în versetele următoare: 1. Când suntem calmi și liniștiți sub necazurile noastre, când stăm singuri și păstrăm tăcerea, nu alergăm încoace și încolo prin toate companiile cu plângerile noastre, agravându-ne calamitățile și certându-ne cu rânduielile Providenței cu privire la noi, ci ne retragem în singurătate, ca să putem într-o zi de nenorocire să cugetăm, să stăm singuri, ca să putem vorbi cu Dumnezeu și să ne comuniăm cu inimile noastre, înăbușind toate gândurile nemulțumite și neîncrezătoare și punând mâna pe gură, precum Aaron, care, sub o încercare foarte aspră, a tăcut. Trebuie să păstrăm tăcerea sub jug ca cei ce l-au purtat asupra noastră, nu l-am tras în mod voit pe gâtul nostru, ci ne-am supus cu răbdare când Dumnezeu l-a pus asupra noastră. Când cei ce sunt încercați în tinerețea lor se adaptează la necazurile lor, își potrivesc gâtul la jug și se străduiesc să răspundă scopului lui Dumnezeu în încercarea lor, atunci vor găsi că este bine pentru ei să-l poarte, căci aduce rodul pașnic al dreptății celor ce sunt astfel exersați prin el. 2. Când suntem smeriți și răbdători sub necazul nostru. Dobândește bine de la jug cel ce își pune gura în țărână, nu doar își pune mâna pe gură, în semn de supunere față de voia lui Dumnezeu în necaz, ci o pune în țărână, în semn de durere și rușine și scârbă de sine, la aducerea aminte de păcat și ca unul cu totul redus și îndreptat și adus ca cei învinși să lingă țărâna, Psalmul 72:9. Și trebuie să ne smerim astfel, dacă cumva ar putea fi speranță, sau (cum este în original) poate că este speranță. Dacă există vreo cale de a dobândi și asigura o bună speranță sub necazurile noastre, aceasta este calea și totuși trebuie să fim foarte modești în așteptările noastre de la ea, trebuie să o căutăm cu un 'poate', ca cei ce ne recunoaștem cu totul nevrednici de ea. Observă: Cei ce sunt cu adevărat smeriți pentru păcat vor fi bucuroși să obțină o bună speranță, prin har, în orice condiții, chiar dacă își pun gura în țărână pentru ea; și cei ce vor avea speranță trebuie să facă astfel și să o atribuie harului liber dacă au vreo încurajare, care le poate ține inimile de la a se scufunda în țărână când își pun gura acolo. 3. Când suntem blânzi și îngăduitori față de cei ce sunt instrumentele necazului nostru și avem un duh iertător, v. 30. Dobândește bine de la jug cel ce își dă obrazul celui ce îl lovește și mai degrabă întoarce celălalt obraz (Matei 5:39) decât să întoarcă a doua lovitură. Domnul nostru Isus ne-a lăsat un exemplu în aceasta, căci Și-a dat spatele celui ce lovește, Isaia 50:6. Cel ce poate purta dispreț și ocară și nu întoarce ocară pentru ocară și amărăciune pentru amărăciune, care, când este umplut de ocară, o păstrează pentru sine și nu o întoarce și nu o varsă din nou asupra celor ce l-au umplut cu ea, ci o varsă înaintea Domnului (precum au făcut aceia, Psalmul 123:4, ale căror suflete erau peste măsură de pline de disprețul celor mândri), va găsi că este bine să poarte jugul, că se va întoarce spre folosul său duhovnicesc. Rezumatul este: Dacă necazul lucrează răbdare, acea răbdare va lucra experiență, iar acea experiență o speranță care nu rușinează.
Răspunde
Unde în împrejurările tale actuale ai cea mai mare nevoie să-ți aduci aminte de îndurările lui Dumnezeu? Cum ar putea purtarea jugului cu smerenie liniștită să schimbe felul în care vezi încercările de astăzi? Ce pas poți face săptămâna aceasta ca să aștepți mai cu răbdare mântuirea Domnului?
Roagă-te
Doamne milostiv, în mijlocul necazului ne întoarcem la Tine, ale cărui îndurări nu se sfârșesc niciodată și ale cărui milostiviri se înnoiesc în fiecare dimineață. Fă-Te partea noastră, liniștește sufletele noastre să aștepte mântuirea Ta și lasă ca fiecare amintire a necazului să ne adâncească nădejdea în credincioșia Ta neschimbătoare. Prin Duhul Tău, susține-ne până când lumina izbăvirii Tale va străluci. Amin.

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →