← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Evrei

Evrei 11 — cu Owen

Evrei 11John Owen — O expunere a Epistolei către Evrei20 min
Deschidere
În Expunerea epistolei către Evrei a lui John Owen, prințul teologilor puritani se îndreaptă spre capitolul unsprezece pentru a arăta puterea credinței care singură susține poporul lui Dumnezeu prin orice încercare. Cu precizie legământală și gravitate pastorală, Owen arată cum aceeași credință care i-a îndreptățit pe cei din vechime continuă să susțină Biserica astăzi. Această lecție ne invită să stăm sub expunerea sa pentru ca sufletele noastre să fie întărite de realitățile pe care credința le face prezente.
Citește

Citire

Să dăm acum atenție cu evlavie deschiderii capitolului unsprezece din Epistola către Evrei. Să citim capitolul încet, îngăduind Duhului să apese asupra inimii lungul șir de martori care au primit o bună mărturie prin credință. Să observăm îndeosebi descrierea credinței dată în primul verset și catalogul faptelor ei puternice care urmează.
Studiu
Owen deschide capitolul expunând scopul discursului apostolului despre credință. Pentru a răspunde acestei cercetări necesare, apostolul în acest întreg capitol se abate pentru a da o descriere sau o declarație a credinței în general, de unde este potrivită și menită să producă acel efect în mințile credincioșilor; de asemenea, pentru a confirma prin exemple că ea a lucrat odinioară, chiar de la începutul lumii, efecte de aceeași natură sau acelea care în mărime și slavă erau paralele cu acestea. Și astfel el profită, potrivit metodei sale constante în această epistolă, pentru a face o trecere deplină la partea îndemnătoare a epistolei, care dă viață întregului; și pentru care a făcut pregătire și o oarecare intrare, Evrei 10:19, după cum s-a declarat. Owen furnizează apoi textul din Evrei 11:1 și începe expunerea sa gramaticală și lexicală. Versetul 1. Primul verset dă o astfel de descriere a naturii credinței, încât dovedește potrivirea ei pentru împlinirea marii lucrări ce i-a fost încredințată, și anume păstrarea credincioșilor în mărturisirea evangheliei cu statornicie și perseverență. Evrei 11:1. ῎Εστι δὲ πίστις ἐλπιζομένων ὑπόστασις, πραγμάτων ἔλεγχος οὐ βλεπομένων. Traducerea Vulgata pune virgula după πραγμάτων; „sperandarum substantia rerum”, excluzând „rerum” din ultima propoziție. Atât ἐλπιζομένων cât și βλεπομένων fiind de gen neutru, pot oricare dintre ele să se potrivească cu πραγμάτων, iar celălalt să fie folosit absolut. „Sperandorum”; adică „quae sperantur”. ῾Ψπόστασις. „Substantia”, Vulg. Lat. Astfel noi, „substanța”; Beza, „illud quo subsistunt”; alții, „id quo extant”; aceea prin care lucrurile sperate există sau subzistă Syr. Owen procedează apoi la desfăşurarea celor două însușiri atribuite credinței cu privire la lucrurile sperate și la cele nevăzute. Observarea scopului apostolului înlătură toate disputele exegeților asupra acestui loc despre natura și definiția credinței, deoarece el descrie doar o însușire a ei, cu privire la un scop deosebit, după cum s-a spus mai înainte. În al doilea rând, subiectul despre care se vorbește este „credința”, acea credință prin care cel drept trăiește; adică credința dumnezeiască, supranaturală, îndreptățitoare și mântuitoare, credința aleșilor lui Dumnezeu, credința care nu este de la noi înșine, ci este lucrarea lui Dumnezeu, cu care toți adevărații credincioși sunt înzestrați de sus. Este deci credința îndreptățitoare despre care vorbește aici apostolul; dar el nu vorbește despre ea ca îndreptățitoare, ci ca fiind folositoare în mod eficient în întreaga noastră viață față de Dumnezeu, mai ales în ceea ce privește statornicia și perseverența în mărturisire. În al treilea rând, acestei credințe i se atribuie două lucruri: 1. Că este „substanța lucrurilor sperate”. 2. Că este „dovada lucrurilor nevăzute”. Și, 1. Owen mai urmărește apoi felurile în care credința dă subzistență prezentă bunurilor promise. Iar Teofilact în același scop: „Credința este esența acelor lucruri care încă nu sunt; subzistența acelora care în ele însele încă nu subzistă”. Și și mai limpede în scoliasul citat mai înainte: sau, este substanța sau subzistența acelor lucruri, adică metonimic sau instrumental, în aceea că este cauza și mijlocul care le dă o subzistență. Dar cum se face aceasta nu a fost declarat. Aceasta, deci, este ceea ce trebuie să cercetăm pe scurt. (2.) Sunt mai multe lucruri prin care credința dă o subzistență prezentă lucrurilor viitoare și astfel sperate: [1.] Amestecându-se cu făgăduințele în care sunt cuprinse. Făgăduințele dumnezeiești nu doar declară bunurile promise, și anume că există astfel de lucruri pe care Dumnezeu le va da credincioșilor, ci le cuprind prin virtutea rânduielii dumnezeiești.
Considerați

Considerare

Owen trage concluzia doctrinală grea că credința singură a fost, de la început, singurul principiu al vieții pentru Dumnezeu. Exemplele pe care le alege în acest scop, într-un lung șir și interval de timp, chiar de la începutul lumii până la sfârșitul stării Bisericii sub Vechiul Testament, timp de aproximativ patru mii de ani, în ceea ce privește varietatea anotimpurilor lor, natura distinctă a îndatoririlor și efectele exprimate în ele, cu influența lor asupra argumentului și îndemnului său prezent, vor fi, cu voia lui Dumnezeu, cercetate în mersul nostru. Aceasta doar putem observa în general, că este credința singură care, de la începutul lumii, în toate veacurile, sub toate rânduielile harului dumnezeiesc și toate schimbările în starea și închinarea Bisericii, a fost singurul principiu în Biserică al vieții pentru Dumnezeu, al dobândirii făgăduințelor, al moștenirii vieții veșnice; și continuă să fie astfel până la împlinirea tuturor lucrurilor. Căci consemnarea aici a ceea ce a făcut ea este doar pentru a dovedi ceea ce va continua încă să facă. Owen apasă concluzia ulterioară că natura deosebită a credinței stă în faptul că ea face o viață pe lucruri nevăzute. Aceste lucruri nevăzute sunt de trei feluri: [1.] Astfel de lucruri care sunt absolut așa în propria lor natură, ca Dumnezeu însuși, cu puterea și dumnezeirea Sa veșnică, sau însușirile firii Sale, Romani 1:20. [2.] Astfel de lucruri care sunt așa în cauzele lor; astfel este alcătuirea cerului și a pământului, după cum declară apostolul, Evrei 11:3. [3.] Astfel de lucruri care sunt așa din pricina depărtării lor de noi în timp și loc; astfel sunt toate slavele viitoare ale cerului, 2 Corinteni 4:18. Obs. 2. Natura specifică deosebită a credinței, prin care se deosebește de toate celelalte puteri, fapte și haruri din minte, stă în aceasta, că ea face o viață pe lucruri nevăzute. Ea nu este doar preocupată de ele, ci se amestecă cu ele, făcându-le hrana duhovnicească a sufletului, 2 Corinteni 4:16-18. Și, Obs. 3. Slava religiei noastre este că ea depinde de și este rezolvată în lucruri nevăzute.
Răspunde

Răspuns

1. În ce încercare prezentă sunt chemat să las credinței să dea subzistență făgăduințelor? 2. Unde am căutat să trăiesc prin vedere mai degrabă decât prin dovada pe care credința o dă realităților nevăzute? 3. Cum mă încurajează lunga istorie a biruințelor credinței să alerg cu răbdare alergarea pusă înaintea mea?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne Dumnezeul nostru, care prin harul Tău suveran ai chemat poporul legământului Tău să umble prin credință și nu prin vedere, dăruiește-ne acea credință care este încredințarea lucrurilor nădăjduite și dovedirea lucrurilor nevăzute. Întărește inimile noastre în credincioșia Ta, ca să răbdăm văzându-L pe Cel nevăzut și la urmă să dobândim făgăduințele împreună cu toți cei ce au mers înaintea noastră, prin Isus Hristos, începătorul și desăvârșitorul credinței noastre. Amin.

John Owen — O expunere a Epistolei către Evrei · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →