← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Isaia

Isaia 39-40 — cu Matei Henry

Isaia 39-40Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
Comentariul lui Matei Henry oferă o lumină statornică asupra viziunii finale a lui Isaia despre judecată și îndurare. În capitolele 39 și 40 vedem cum mândria unui rege își primește consecința și apoi auzim porunca duioasă de a mângâia Ierusalimul. Expunerea cumpătată a lui Henry ne ajută să urmărim atât avertismentul cât și făgăduința fără grabă. Cuvintele sale ne invită să stăm cu textul până când nădejdea sa străveche ne întărește inimile. Astăzi ascultăm aceeași voce care odinioară a strigat în pustie și care încă vorbește mângâiere oamenilor obosiți.
Citește

Citire

Așază-te cu Scripturile deschise și citește Isaia 39-40 încet. Lasă povestea vizitatorilor lui Ezechia să facă loc vestirii înălțătoare a mângâierii. Observă cum profetul trece de la mândria unei singure case la chemarea largă ca orice vale să fie înălțată și orice munte să fie plecat. Permite asigurării repetate că cuvântul Domnului rămâne veșnic să se așeze peste tine înainte de a te întoarce la îndrumarea lui Henry.
Studiu
Henry începe prin a așeza capitolul 39 în contextul său profetic mai larg. Povestea acestui capitol am avut-o și mai înainte, 2 Împărați xx. 12, &c. Ea este repetată aici nu numai ca un pasaj foarte memorabil și folositor, ci pentru că se încheie cu o profeție despre robia din Babilon; și după cum prima parte a profeției acestei cărți se referea adesea la invadarea lui Sanherib și la înfrângerea acestuia, la care de aceea istoria aceea era foarte potrivit alăturată, tot așa partea din urmă a acestei cărți vorbește mult despre robia evreilor în Babilon și despre eliberarea lor din ea, la care de aceea prima prevestire a acesteia, cu prilejul ei, este foarte potrivit prefațată. Avem aici, I. Mândria și nebunia lui Ezechia, în a-și arăta comorile ambasadorilor regelui Babilonului trimiși să-l felicite pentru vindecarea sa, ver. 1, 2. II. Cercetarea lui Isaia asupra lui în privința aceasta, în numele lui Dumnezeu, și mărturisirea lui, ver. 3, 4. III. Sentința rostită asupra lui pentru aceasta, că toate comorile sale vor fi duse, cu timpul, în Babilon, ver. 5-7. IV. Supunerea pocăită și răbdătoare a lui Ezechia la această sentință, ver. 8. Henry marchează apoi împărțirea clară care începe a doua jumătate a cărții. Cu acest capitol începe partea din urmă a profeției acestei cărți, care nu este despărțită de cea dintâi numai prin capitolele istorice ce vin între ele, ci pare a se deosebi de ea și prin scopul și stilul ei. În partea dintâi numele profetului era adesea pus înaintea fiecărei predici aparte, pe lângă titlul general (ca cap. ii. 1; vii. 3; xiii. 1); dar aceasta este un singur discurs continuu, iar profetul nu este numit nici măcar o dată. Aceea consta din multe sarcini, multe vaiuri; aceasta constă din multe binecuvântări. Acolo necazul în care se afla poporul lui Dumnezeu din pricina asirianului și eliberarea lui din el erau profețite mai ales; dar aici se vorbește despre acestea ca despre un lucru trecut (cap. lii. 4); iar robia din Babilon și eliberarea din ea, care erau evenimente mult mai mari, de o preocupare mai largă și mai durabilă, sunt aici prevestite pe larg. Înainte ca Dumnezeu să-și trimită poporul în robie, l-a înzestrat cu prețioase făgăduințe pentru sprijin și mângâiere în necazul lor; și ne putem închipui bine cât de mare folos le-a fost lumina glorioasă și plină de har a acestei profeții în acea zi noroasă și întunecată și cât de mult a ajutat la ștergerea lacrimilor lor lângă râurile Babilonului. Dar ea privește și mai departe, la lucruri și mai mari; mult din Hristos și din harul evangheliei întâlnim în partea dintâi a acestei cărți, dar în această parte din urmă vom găsi și mai mult; și, ca și cum ar fi fost rânduită ca un rezumat profetic al Noului Testament, începe cu ceea ce încep evangheliile, 'Glasul unuia care strigă în pustie' (cap. xl. 3), și se încheie cu ceea ce încheie cartea Apocalipsei, 'Ceruri noi și pământ nou' (cap. lxvi. 22). Chiar și domnul White recunoaște că, după cum toate îndurările lui Dumnezeu față de neamul evreiesc purtau o oarecare asemănare cu acele lucruri glorioase săvârșite de Mântuitorul nostru pentru răscumpărarea omului, tot așa ele sunt exprimate de Duhul lui Dumnezeu în termeni care arată limpede că, în timp ce profetul vorbește despre răscumpărarea evreilor, avea în gând o eliberare și mai glorioasă. Și nu trebuie să căutăm vreo împlinire și mai îndepărtată a acestor profeții; căci dacă Isus este Acela și împărăția Lui este aceea care trebuia să vină, nu trebuie să așteptăm altceva, ci doar continuarea și desăvârșirea aceleiași lucrări binecuvântate care a început prin prima propovăduire și plantare a creștinismului în lume. Henry schițează apoi cele șase mișcări care alcătuiesc capitolul 40. În acest capitol avem, I. Porunci date să se propovăduiască și să se publice veștile bune ale răscumpărării, ver. 1, 2. II. Aceste vești bune introduse printr-un glas în pustie, care dă asigurarea că toate piedicile vor fi înlăturate (ver. 3-5) și că, deși toate făpturile cad și se ofilesc, cuvântul lui Dumnezeu va fi statornicit și împlinit, ver. 5-8. III. O perspectivă plină de bucurie dată poporului lui Dumnezeu asupra fericirii pe care această răscumpărare o va aduce cu ea, ver. 9-11. IV. Suveranitatea și puterea acelui Dumnezeu preamărit care se angajează să lucreze această răscumpărare, ver. 12-17. V. Idolii deci biruiți și închinătorii la idoli mustrați pentru nebunia lor, ver. 18-26. VI. O mustrare dată poporului lui Dumnezeu pentru temerile și descurajările sale și destule spuse, în puține cuvinte, ca să liniștească aceste temeri, ver. 27-31. Și noi, prin răbdarea și mângâierea acestei Scripturi, putem avea nădejde. Henry trece apoi la desfăsurarea însărcinării de început de a vorbi mângâiere. I. Cuvinte mângâietoare adresate poporului lui Dumnezeu în general, v. 1. Profeții au instrucțiuni de la Dumnezeul lor (căci El este Domnul Dumnezeu al sfinților profeți, Apoc. xxii. 6) să mângâie poporul lui Dumnezeu; și porunca este îndoită, Mângâiați-vă, mângâiați-vă — nu pentru că profeții ar fi nevoiți să o facă (nu, este partea cea mai plăcută a lucrării lor), ci pentru că uneori sufletele poporului lui Dumnezeu refuză să fie mângâiate și mângâietorii lor trebuie să repete lucrurile iar și iar, înainte de a putea fixa ceva asupra lor. Observă aici, 1. Există un popor în lume care este poporul lui Dumnezeu. 2. Este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie un popor mângâiat, chiar și în cele mai rele vremuri. 3. Este lucrarea și datoria slujitorilor să facă tot ce pot pentru mângâierea poporului lui Dumnezeu. 4. Cuvintele de mustrare, cum am avut în prima parte a acestei cărți, trebuie urmate de cuvinte de mângâiere, cum avem aici; căci Cel ce a rupt ne va vindeca.
Considerați

Considerare

Reflectând asupra sentinței date lui Ezechia, Henry extrage lecții durabile pentru cei mândri la inimă. De aici să observăm, 1. Că, dacă Dumnezeu ne iubește, ne va smeri și va găsi o cale sau alta să ne coboare duhurile când sunt înălțate peste măsură. Un mesaj mortificant este trimis lui Ezechia, ca să fie smerit pentru mândria inimii sale și să fie convins de nebunia ei; căci deși Dumnezeu poate îngădui poporului Său să cadă în păcat, cum a făcut cu Ezechia aici, ca să-l încerce, ca să cunoască tot ce era în inima lui, totuși nu va îngădui să rămână în el. 2. Este drept din partea lui Dumnezeu să ne ia ceea ce facem materie a mândriei noastre și pe care ne întemeiem o încredere trupească. Când David s-a mândrit cu numărul poporului său, Dumnezeu a luat o măsură ca să-l facă mai mic; și când Ezechia se laudă cu comorile sale și se uită la ele cu prea mare mulțumire, i se spune că se poartă ca călătorul nebun care își arată banii și aurul unuia care se dovedește hoț și este astfel ispitit să-l jefuiască. 3. Dacă am putea vedea lucrurile care vor fi, ne-am rușina de gândurile noastre despre lucrurile care sunt. Dacă Ezechia ar fi știut că sămânța și urmașii acestui rege al Babilonului vor fi mai târziu ruina familiei și a împărăției sale, nu i-ar fi complimentat pe ambasadorii săi cum a făcut; și, când profetul i-a spus că așa va fi, ne putem închipui bine cât de necăjit a fost de sine pentru ceea ce făcuse. Nu putem prevedea cu siguranță ce va fi, dar ni se spune, în general, Totul este deșertăciune, și de aceea este deșertăciune pentru noi să luăm mulțumire și să punem încredere în ceva ce poartă acest caracter. 4. Cei ce sunt îndrăgostiți de o cunoștință sau alianță cu oameni nelegiuiți vor avea mai devreme sau mai târziu destule de ea și vor avea pricină să se pocăiască. Ezechia s-a socotit foarte fericit în prietenia Babilonului, deși acesta era mama desfrânatelor și a idolatriei; dar Babilonul, care acum curteja Ierusalimul, cu timpul a cucerit-o și a dus-o în robie. Alianțele cu păcătoșii și alianțele cu păcatul de asemenea se vor sfârși astfel; de aceea este înțelepciunea noastră să ne ținem la distanță de ele. 5. Cei ce se pocăiesc cu adevărat de păcatele lor vor primi bine să fie mustrați pentru ele și vor fi dispuși să li se spună greșelile. Ezechia a socotit cuvântul Domnului bun pe acela care i-a descoperit păcatul și l-a făcut să simtă că a greșit, ceea ce înainte nu era conștient. Limbajul adevăraților pocăiți este: Să mă lovească cel drept; va fi o bunătate; și legea este deci bună, pentru că, fiind duhovnicească, în ea păcatul apare ca păcat și peste măsură de păcătos. 6. Adevărații pocăiți se vor supune în liniște, nu numai mustrărilor cuvântului, ci și mustrărilor Providenței pentru păcatele lor. Când lui Ezechia i s-a spus despre pedeapsa nelegiuirii sale, a zis: Bun este cuvântul Domnului, nu numai atenuarea sentinței, ci sentința însăși; nu are nimic de obiectat împotriva dreptății ei, ci spune Amin amenințării. Cei ce văd răul păcatului și ce merită el vor îndreptăți pe Dumnezeu în tot ce li se aduce pentru el și vor recunoaște că îi pedepsește mai puțin decât merită nelegiuirile lor. 7. Deși nu trebuie să fim nepăsători față de cei ce vin după noi, totuși trebuie să ne socotim bine făcuți dacă este pace și adevăr în zilele noastre și mai bine decât aveam temei să așteptăm. Dacă vine o furtună, trebuie să socotim o favoare să intrăm în port înainte de a veni și să fim adunați la mormânt în pace; totuși nu putem fi niciodată siguri de aceasta, ci trebuie să ne pregătim pentru schimbări în timpul nostru, ca să stăm desăvârșiți în toată voia lui Dumnezeu și să o primim cu bucurie oricare ar fi ea. Henry încheie secțiunea arătând cum încrederea în cuvântul statornic ne pregătește pentru îndurare. 1. Prin această împlinire a profețiilor și făgăduințelor mântuirii și prin împlinirea lor la maximum la timpul cuvenit, se vede că cuvântul Domnului este sigur și poate fi încredințat cu siguranță. Atunci suntem pregătiți pentru eliberare când ne bizuim cu totul pe cuvântul lui Dumnezeu, ne întemeiem nădejdile pe el, cu asigurarea că nu ne va face de rușine: într-o încredere pe acest cuvânt trebuie să fim aduși să recunoaștem că orice carne este iarbă, care se ofilește și se veștejește. (1.) Puterea omului, când apare împotriva eliberării, nu trebuie temută; căci va fi ca iarba înaintea cuvântului Domnului: se va ofili și va fi călcată în picioare. Babilonienii batjocoritori, care își făgăduiesc că pustiirile Ierusalimului vor fi veșnice, sunt doar ca iarba pe care duhul Domnului o suflă, nu face nimic din ea, ci îi usucă toată slava; căci cuvântul Domnului, care le făgăduiește eliberarea, va rămâne veșnic și nu este în puterea vrăjmașilor lor să împiedice împlinirea lui. (2.) Puterea omului, când ar apărea pentru eliberare, nu trebuie încredințată; căci este doar ca iarba în comparație cu cuvântul Domnului, care este singura temelie trainică pe care să ne întemeiem nădejdea. Când Dumnezeu este gata să lucreze mântuire pentru poporul Său, îi va lua de la dependența de făpturi și de a o aștepta de la dealuri și munți. Ele îi vor părăsi și așteptările lor de la ele vor fi zădărnicite: Duhul Domnului va sufla peste ele; căci Dumnezeu nu va îngădui nici unei făpturi să fie rival cu El pentru nădejdea și încrederea poporului Său; și, după cum numai cuvântul Său va rămâne veșnic, tot așa în acel cuvânt trebuie să stea credința noastră. Când suntem aduși la aceasta, atunci, și nu mai devreme, suntem potriviți pentru îndurare.
Răspunde

Răspuns

Unde am arătat în liniște comorile mele așa cum a făcut Ezechia? Ce vale din viața mea are nevoie să fie înălțată sau ce munte are nevoie să fie plecat înainte ca Hristos să se apropie? Cum las iarba care se ofilește a acestei epoci să facă loc cuvântului care rămâne veșnic?
Roagă-te

Rugăciune

Dumnezeule milostiv, pregătește inimile noastre prin Duhul Tău, pe când glasul strigă în pustie, înălțând fiecare vale a fricii și nivelând fiecare deal al încrederii de sine. Vorbește mângâiere poporului Tău, vestind că lupta noastră a luat sfârșit și nelegiuirea noastră este iertată prin Cuvântul cel veșnic care rămâne atunci când toată carnea se ofilește ca iarba. Pune nădejdea noastră numai în Tine, ca slava Ta să fie descoperită și toți să o vadă împreună. Amin.

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →