Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Psalmii 147-148 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra Scripturii ne atrage în vocea vie a Psalmilor. În aceste capitole reformatorul arată cum lauda izvorăște din mila particulară a lui Dumnezeu față de poporul său și din domnia sa suverană asupra întregii creații. Pe măsură ce ascultăm, Calvin ne amintește că adevărata închinare curge din inimile trezite atât la puterea Domnului, cât și la grija sa tandră. Cuvintele sale ne invită să depășim familiaritatea plictisitoare și să redescoperim bucuria de a cânta Dumnezeului care adună, vindecă și susține. Astăzi ni se alăturăm acestui cor, lăsând perspectivele lui Calvin să deschidă textul din nou pentru propria noastră închinare și încredere.
Citește
Ia Biblia ta și citește Psalmii 147 și 148 încet și cu voce tare. Observă chemările repetate la laudă care încadrează ambele cântări. Observă cum psalmistul trece de la grija lui Dumnezeu pentru Ierusalim la stăpânirea sa asupra stelelor, vremii și națiunilor. Lasă cuvintele să se așeze în mintea ta înainte de a te întoarce la comentariul lui Calvin, cerând Duhului să-ți pregătească inima pentru ceea ce va dezvolta reformatorul.
Studiu
Studiază
Calvin începe prin a aborda chemarea de a-L lăuda pe Dumnezeu.
Lăudați-L pe Dumnezeu, etc. Deși binefacerile despre care vorbește sunt cele pe care Dumnezeu le întinde tuturor oamenilor fără deosebire, este limpede că se adresează mai ales poporului lui Dumnezeu, care singur vede lucrările Sale într-un mod luminat, pe când prostia și orbirea minții îi lipsesc pe ceilalți de înțelegere. Nici subiectul său nu se limitează la binefacerile obișnuite ale lui Dumnezeu, ci lucrul principal pe care îl sărbătorește este mila Sa arătată poporului Său ales. Pentru ca Biserica să se îndrepte spre laudele lui Dumnezeu cu mai multă bucurie, el afirmă că acest fel de exercițiu este bun, plăcut și încântător, prin care condamnă indirect un păcat aproape universal: acela de a te plictisi la simpla pomenire a lui Dumnezeu și de a socoti cea mai mare plăcere a noastră uitarea atât a lui Dumnezeu, cât și a noastră, ca să ne lăsăm pradă desfătării fără frâu. Ca să-i învețe pe oameni să găsească bucurie în acest exercițiu religios, psalmistul le amintește că lauda este potrivită sau de dorit. Căci termenul n'vh, navah, poate fi tradus în ambele feluri.Apoi se îndreaptă spre lucrarea lui Dumnezeu de a zidi Ierusalimul.
2. Domnul zidește, etc. El începe cu mila deosebită a lui Dumnezeu față de Biserica și poporul Său, alegând să adopte o singură națiune dintre toate celelalte și să aleagă un loc statornic unde numele Său să fie chemat. Când este numit aici ziditorul Ierusalimului, aluzia nu este atât la forma și structura exterioară, cât la închinarea spirituală adusă lui Dumnezeu. Este o figură obișnuită când se vorbește despre Biserică să o numim clădire sau templu. Înțelesul este că Biserica nu a fost ridicată de oameni, ci formată prin puterea supranaturală a lui Dumnezeu; căci nu din vreo demnitate a locului însuși a devenit Ierusalimul singura locuință a lui Dumnezeu în lumea noastră, nici nu a ajuns la această cinste prin sfat, trudă, efort sau putere omenească, ci pentru că lui Dumnezeu I-a plăcut să o consacre Sieși. El a folosit într-adevăr munca și instrumentele oamenilor la ridicarea sanctuarului Său acolo, dar aceasta nu trebuie niciodată să micșoreze harul Său, care singur a deosebit cetatea sfântă de toate celelalte. Numindu-L pe Dumnezeu făcătorul și arhitectul Bisericii, scopul Său este să ne facă să înțelegem că prin puterea Lui ea rămâne într-o stare trainică sau este restaurată când este în ruine. De aici deduce că este în puterea și hotărârea Sa să adune pe cei risipiți. Aici psalmistul vrea să-i mângâie pe acei exilați nenorociți care fuseseră împrăstiați în diferite părți, cu nădejdea de a fi recuperați din risipire, deoarece Dumnezeu nu îi adoptase fără un scop hotărât într-un singur trup. Cum poruncise ca templul și altarul Său să fie ridicate la Ierusalim și Își așezase scaunul acolo, psalmistul voia să-i încurajeze pe evreii exilați din țara lor natală să nutrească o bună nădejde de întoarcere, arătând că nu era mai puțin lucrarea proprie a lui Dumnezeu să ridice Biserica Sa când era ruinată și căzută, decât s-o întemeieze la început. Prin urmare, scopul psalmistului nu era să celebreze direct mila liberă a lui Dumnezeu în prima instituție a Bisericii, ci să argumenteze din originea ei că Dumnezeu nu va îngădui ca Biserica Sa să cadă cu totul, după ce o întemeiase cu scopul de a o păstra pentru totdeauna; căci El nu părăsește lucrarea mâinilor Sale. Această mângâiere trebuie folosită de noi înșine în vremea de față, când vedem Biserica ruptă atât de jalnic din toate părțile, îndemnându-ne să nădăjduim că toți aleșii care au fost alipiți trupului lui Hristos vor fi adunați la unitatea credinței, deși acum sunt risipiți ca niște mădulare rupte unele de altele, și că trupul schilodit al Bisericii, care este zilnic tulburat, va fi readus la întregime; căci Dumnezeu nu va îngădui ca lucrarea Sa să eșueze.Despre numărarea stelelor, Calvin scrie:
Dar deoarece psalmistul tratează imediat după aceea despre rânduiala lucrurilor în natură în general, cea mai simplă traducere, cred eu, este să înțelegem acest verset cu referire la lucrarea admirabilă a lui Dumnezeu care se vede în ceruri, unde contemplăm înțelepciunea Sa fără seamăn, în rânduirea, fără nici o abatere, a cursurilor multiple, complexe și întortocheate ale stelelor. Fiecăreia dintre ele îi atribuie o slujbă fixă și distinctă, și în toată mulțimea nu este nicio confuzie. De aceea exclamă îndată -- Mare este Dumnezeu și nemărginit, atât în putere, cât și în înțelepciune. Învățăm de aici că nu poate fi o nebunie mai mare decât să facem din judecata noastră măsura lucrărilor lui Dumnezeu, arătând în acestea, așa cum face adesea, puterea și înțelepciunea Sa de neînțeles.Calvin arată apoi cum Dumnezeu poartă de grijă tuturor făpturilor vii.
7. Cântați Domnului cu mulțumire El ne îndeamnă din nou să cântăm laudele lui Dumnezeu, arătând în același timp că nu lipsea materie din belșug, deoarece noi dovezi ale puterii, bunătății și înțelepciunii Sale ne ies mereu în cale. Mai întâi ne spune că acoperă cerurile cu nori, și această schimbare ne-ar trezi atenția, dacă nu am fi atât de nepăsători. Oricât de felurite sunt minunile ce se văd în cerurile de deasupra noastră, dacă aceeași seninătate ar continua mereu, nu am avea o atât de minunată arătare a puterii Sale ca atunci când le acoperă deodată cu nori, retrăgând lumina soarelui și dând lumii parcă o față nouă. Apoi sugerează că în acest fel se face provizie pentru toate făpturile vii, căci astfel ierburile încolțesc, iar pământul primește umezeala care îl face roditor. Astfel, împreună cu dovezile puterii Sale, Dumnezeu ne pune înaintea ochilor și pe cele ale milei și ale grijii Sale părintești față de familia omenească; ba mai mult, arată că nu trece cu vederea nici fiarele sălbatice și vitele. Filozofii descoperă originea ploii în elemente, și nu se neagă că norii se formează din vaporii grosolani care se ridică de pe pământ și din mare, dar cauzele secundare nu trebuie să ne împiedice să recunoaștem providența lui Dumnezeu în a dărui pământului umezeala necesară pentru rodire. Cum pământul crăpat de arșiță își arată setea deschizând gura, tot așa Dumnezeu, trimițând ploaia, îi distilează băutură. Ar putea în alte feluri, mai ascunse, să-i dea putere ca să nu se usuce, dar această irigare este ceva ce trece înaintea ochilor noștri pentru a închipui grija continuă pe care o are față de noi.
Considerați
Cugetă
Calvin leagă aceste lucrări de frica cuvenită față de Dumnezeu.
10. Nu în puterea calului, etc. După ce psalmistul a arătat că există dovadă a bunătății dumnezeiești în fiecare parte a lumii, observă în mod deosebit că oamenii nu au nicio putere decât cea dată de sus, și aceasta o adaugă cu scopul expres de a înfrâna mândria cu care sunt aprinși aproape toți oamenii și care îi face să se încreadă în propria lor putere. Înțelesul pasajului este că, chiar dacă omul vine cu pregătirea propriei sale puteri și cu toate ajutoarele care i se par lui cele mai puternice, aceasta nu va duce decât la fum și deșertăciune; ba chiar, dacă își atribuie sieși cât de puțin, aceasta va fi doar o piedică în calea milei lui Dumnezeu, prin care singuri stăm. Puterea calului este menționată prin sinecdocă pentru a desemna orice fel de ocrotire. Nu că Dumnezeu ar fi nemulțumit de acele lucruri în sine pe care ni le-a dat ca ajutoare, dar este necesar să fim scoși din încrederea falsă în ele, căci foarte adesea, când avem la îndemână vreo resursă, suntem prostesc îmbătați și înălțați de mândrie. El opune deci frica de Dumnezeu puterii atât a oamenilor, cât și a cailor, și își pune nădejdea în mila Sa, arătând că este de mare nevoie să arătăm cumpătare în a-L închina lui Dumnezeu cu evlavie și sfințenie și a ne încrede în harul Său. De aici învățăm că el condamnă doar acea putere care ar lua de la Dumnezeu cinstea ce I se cuvine.În cele din urmă, Calvin reflectă asupra cuvântului deosebit al lui Dumnezeu către Iacov.
19. El Își vestește cuvintele lui Iacov, etc. Aici este vorba despre un alt cuvânt decât cel pomenit mai înainte; căci Dumnezeu vorbește într-un fel diferit lucrurilor lipsite de simțire ale mâinilor Sale, pe care le supune în tăcere voii Sale prin legi ascunse imprimate în ele, decât vorbește oamenilor înzestrați cu înțelegere, căci pe aceștia îi învață cu limbaj articulat, ca să-L asculte cu pricepere și cu consimțământ. Deși binefacerile pomenite mai înainte nu trebuie disprețuite, ele rămân cu mult în urma acestui fapt, că El a binevoit să fie învățătorul poporului Său ales, comunicându-le acea doctrină religioasă care este o comoară a mântuirii veșnice. Cât de puțin ar folosi Bisericii să fie umplută cu desfătările pieritoare ale vremii și ocrotită de violența vrăjmașă, dacă nădejdea ei nu s-ar întinde dincolo de această lume. Prin urmare, aceasta este dovada cea mai mare a iubirii Sale, că ne-a pus înainte în Cuvântul Său lumina vieții veșnice. Din acest motiv este pomenit aici în mod potrivit ca partea cea mai înaltă a fericirii adevărate și trainice. Și să învățăm de aici că nu trebuie doar să primim doctrina lui Dumnezeu cu ascultare evlavioasă și sfântă, ci s-o îmbrățișăm cu afecțiune, căci nu putem concepe nimic mai încântător și de dorit decât ca Dumnezeu să-Și ia asupra Sa mântuirea noastră și să dea mărturie despre aceasta întinzând mâna Sa ca să ne aducă la Sine. Căci acesta este scopul cu care ne-a fost dată doctrina: ca în întunericul gros al acestei lumi și în rătăcirile abătute în care Satana îi duce pe copiii oamenilor, marele Părinte al nostru al tuturor să arunce prin ea o lumină înaintea căii noastre înainte de a ne aduna la moștenirea cerului. Trebuie să observăm că partea împlinită de Moise și Profeți după rânduiala dumnezeiască este atribuită aici lui Dumnezeu Însuși, căci doar atunci aducem cinstea cuvenită doctrinei religiei și o prețuim la valoarea ei proprie când ne ridicăm la considerarea lui Dumnezeu, care, folosind instrumentul oamenilor, pretinde totuși să fie socotit învățătorul nostru principal și unic. Astfel, cuvântului i se atribuie măreția cuvenită din persoana autorului său. Din nou, el sporește mila arătată prin a face o comparație, arătând că aceasta nu fusese făcută pentru alte neamuri. Căci dacă se întreabă de ce Dumnezeu a preferat un popor altora, această preeminență ne va duce cu siguranță la alegerea gratuită ca izvor al ei, deoarece vom afla că copiii lui Israel nu se deosebeau de alții prin vreo excelență care le-ar aparține lor, ci pentru că Dumnezeu a trecut pe lângă alții și a binevoit să-i adopte în favoarea Sa.
Răspunde
Unde în viața ta ai nevoie cel mai mult să redescoperi bucuria laudei pe care o descrie Calvin? Cum afectează amintirea stăpânirii lui Dumnezeu asupra stelelor felul în care vezi necazurile prezente? În ce feluri ai putea primi mai deplin cuvântul pe care Dumnezeu l-a rostit poporului Său în loc să te încrezi în propria ta putere?
Roagă-te
Doamne Dumnezeul nostru, care aduni pe cei izgoniți ai lui Israel și vindeci pe cei cu inima zdrobită, Te lăudăm pentru puterea Ta suverană care numără stelele și poruncește fiecărui nor și vânt. Dă-ne har să ne temem numai de Numele Tău și să nădăjduim în mila Ta, întorcându-ne de la orice încredere în puterea omenească spre a ne odihni în cuvântul legământului Tău rostit lui Iacov. Unește inimile noastre cu toată creația ca să vestim slava Ta, până vom fi uniți cu oastea cerească în lauda veșnică a credincioșiei Tale. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →