← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Leviticul

Leviticul 25-26 — cu Matthew Henry

Leviticul 25-26Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
Comentariul lui Matthew Henry la Leviticul 25–26 deschide o fereastră asupra rânduielii atente a lui Dumnezeu pentru viața lui Israel în țară. Reflecțiile sale arată cum odihna sabatică, eliberarea din jubileu și protecția săracilor împreună arată stăpânirea Domnului asupra pământului și a poporului. Urmărindu-l pe Henry prin aceste capitole descoperim tipare care încă modelează viața credincioasă de astăzi. Expunerea sa cumpătată ne invită să reflectăm cum legea dumnezeiască cultivă încrederea, generozitatea și speranța. Cuvintele sale să ne călăuzească meditația asupra sfințeniei pe care Dumnezeu o intenționează pentru fiecare sferă a existenței omenești.
Citește
Acordă-ți acum timp să citești Leviticul capitolele 25 și 26 încet și cu rugăciune. Observă chemările repetate de a lăsa pământul să se odihnească, de a vesti libertatea și de a trata săracii cu demnitate. Lasă ritmul sabatului și al jubileului să se așeze în duhul tău. Cere Duhului să scoată în evidență orice frază care stârnește dor sau convingere. Revino când ești gata să studiezi perspectivele lui Henry alături de text.
Studiu

Studiază

Henry începe prin a detalia cerințele anului sabatic. Legea lui Moise a pus un mare accent pe sabat, a cărui sfințire a fost cea mai timpurie și mai veche dintre toate instituțiile dumnezeiești, menită să mențină cunoașterea și închinarea Creatorului printre oameni; acea lege nu numai că a reînviat observarea sabatului săptămânal, dar, pentru a spori și mai mult cinstea acestora, a adăugat instituirea unui an sabatic: În al șaptelea an va fi un sabat de odihnă pentru pământ, v. 4. Și de aici evreii deduc acea tradiție vulgară că după ce lumea a stat șase mii de ani (o mie de ani fiind pentru Dumnezeu ca o zi) ea va înceta, iar sabatul veșnic va urma – o temelie slabă pe care să se clădească fixarea acelei zile și ore pe care este prerogativa lui Dumnezeu să le cunoască. Acest an sabatic începea în septembrie, la sfârșitul secerișului, în luna a șaptea a anului lor bisericesc: și legea era, 1. Ca la semănat, care urma imediat după sfârșitul strângerii roadelor, să nu semene nici o grâne în pământul lor, și să nu îngrijească viile primăvara, și în consecință să nu aștepte nici seceriș nici cules în anul următor. 2. Ceea ce producea pământul de la sine să nu pretindă nici o proprietate sau folosință, altfel decât de la mână la gură, ci să lase pentru săraci, slujitori, străini și vite, v. 5-7. Trebuia să fie un sabat de odihnă pentru pământ; ei nu trebuiau să facă nici o lucrare asupra lui, nici să aștepte vreun rod de la el; toate muncile anuale trebuiau întrerupte în al șaptelea an, la fel ca muncile zilnice în ziua a șaptea. Evreii spun că 'nu au început să socotească pentru anul sabatic până nu au desăvârșit cucerirea Canaanului, care a fost în al optulea an al lui Iosua; al șaptelea an după aceea a fost primul an sabatic, și astfel al cincizecilea an a fost jubileul'. În acest an trebuia să fie o eliberare generală a datoriilor (Deut. xv. 1, 2), și o citire publică a legii în sărbătoare (Deut. xxxi. 10, 11), pentru a o face mai solemnă. Acum, (1.) Dumnezeu voia astfel să le arate că El era proprietarul lor, și că ei erau chiriași la voia Lui. Proprietarii obișnuiesc să stipuleze cu chiriașii când să-și lucreze pământul, cât timp să-l lucreze, și când să-l lase să se odihnească: Dumnezeu voia astfel să dea, să acorde și să transmită acel pământ bun lor, sub astfel de condiții și limitări care să-i facă să știe că nu erau proprietari, ci dependenți de Domnul lor. (2.) Era o bunătate pentru pământul lor să-l lase să se odihnească uneori, și l-ar fi ținut în stare bună (cum spun agricultorii noștri) pentru posteritate, a cărei mulțumire Dumnezeu voia ca ei să o aibă în vedere, și să nu folosească pământul ca și cum ar fi fost destinat doar unei singure generații. (3.) Când erau astfel luați pentru un an întreg de la toate treburile de la țară, aveau mai mult timp liber să se consacre exercițiilor religioase, și să dobândească cunoașterea lui Dumnezeu și a legii Sale. (4.) Prin aceasta erau învățați să fie milostivi și generoși, și să nu adune totul pentru ei înșiși, ci să fie dispuși ca alții să împartă cu ei darurile bunătății lui Dumnezeu, pe care pământul le aducea de la sine. (5.) Erau aduși să trăiască într-o dependență constantă de providența dumnezeiască, descoperind că, precum omul nu trăiește numai cu pâine, tot așa nu are pâine numai prin propria sa osteneală, ci, dacă lui Dumnezeu îi place, prin cuvântul de binecuvântare din gura lui Dumnezeu, fără nici o grijă sau osteneală a omului, Mat. iv. 4. (6.) Li se amintea de viața ușoară pe care o trăia omul în paradis, când mânca din tot lucrul bun, nu, ca de atunci, în sudoarea feței sale. Munca și truda au venit odată cu păcatul. (7.) Erau învățați să ia în considerare cum trăiesc săracii, care nici nu seamănă nici nu seceră, chiar prin binecuvântarea lui Dumnezeu peste puțin. (8.) Acest an de odihnă prefigura odihna duhovnicească în care intră toți credincioșii prin Hristos, adevăratul nostru Noe, care ne dă mângâiere și odihnă cu privire la lucrarea noastră, și la truda mâinilor noastre, din pricina pământului pe care l-a blestemat Domnul, Gen. v. 29. Prin El suntem ușurați de povara grijii și a muncii lumești, amândouă fiind sfințite și îndulcite pentru noi, și suntem înzestrați și încurajați să trăim prin credință. Și, precum roadele acestui sabat al pământului erau bucurate în comun, tot așa mântuirea lucrată de Hristos este o mântuire comună; și acest an sabatic pare să fi fost reînviat în Biserica creștină, când credincioșii aveau toate lucrurile în comun, Faptele ii. 44. Henry continuă explicând prevederile pentru întoarcerea proprietății la jubileu. (1.) Proprietatea pe care o avea fiecare om în partea sa din pământul Canaanului nu putea fi înstrăinată mai mult decât până în anul de jubileu, și atunci el sau ai săi se întorceau la ea, și aveau un titlu asupra ei la fel de necontestat, și posesia ei la fel de netulburată, ca oricând (v. 10, 13): 'Vă veți întoarce fiecare om la posesiunea sa'; astfel încât dacă un om și-a vândut sau ipotecat averea, sau orice parte din ea, atunci să se întoarcă la el sau la moștenitorii săi, liber de orice sarcină și grevare. Acum aceasta nu era o nedreptate pentru cumpărător, deoarece anul de jubileu era fixat, și fiecare om știa când va veni, și își făcea târgul în consecință. Prin legea noastră într-adevăr, dacă pământurile sunt acordate unui om și moștenitorilor săi, cu condiția ca el să nu le vândă sau înstrăineze niciodată, acordul este bun, dar condiția este nulă și contradictorie: Iniquum est ingenuis hominibus (spun juriștii) non esse liberam rerum suarum alienationem – Este nedrept să împiedici oamenii liberi să-și înstrăineze propriile posesiuni. Totuși este convenit în cărți că dacă regele acordă pământuri unui om în deplină proprietate cu condiția ca el să nu înstrăineze, condiția este bună. Acum Dumnezeu voia să arate poporului Său Israel că pământul lor era al Lui, și ei erau chiriașii Lui; și de aceea îi leagă astfel încât să nu aibă putere să vândă, ci doar să facă arendări pentru orice termen de ani, fără a depăși următorul jubileu. Prin acest mijloc s-a prevăzut, [1.] Ca genealogiile lor să fie păstrate cu grijă, ceea ce ar fi de folos pentru clarificarea pedigree-ului Mântuitorului nostru. [2.] Ca distincția triburilor să fie menținută; căci, deși un om putea cumpăra pământuri într-un alt trib, totuși nu le putea reține mai mult decât până în anul de jubileu, și atunci ele reveneau de la sine. [3.] Ca nimeni să nu devină exorbitant de bogat, punând casă lângă casă, și ogor lângă ogor (Isa. v. 8), ci mai degrabă să se aplice la cultivarea a ceea ce aveau decât la lărgirea posesiunilor lor. Înțelepciunea republicii romane a prevăzut uneori ca nici un om să nu fie stăpân peste mai mult de 500 de acri. [4.] Ca nici o familie să nu fie scufundată și ruinată, și condamnată la sărăcie perpetuă. Această grijă deosebită a luat-o Dumnezeu pentru susținerea cinstei acelui popor, și pentru păstrarea, nu numai a acelui pământ bun pentru națiune în general, ci a părții fiecărui om pentru familia sa în particular, ca o moștenire perpetuă, ca să prefigureze mai bine acea parte bună care nu va fi luată niciodată de la cei ce o au. Henry continuă cu reglementările privind vânzarea și răscumpărarea pământurilor și caselor. Aici este, I. O lege privind moșiile imobiliare ale israeliților în pământul Canaanului, și transferul lor. 1. Nici un pământ nu trebuia vândut pentru totdeauna din familia căreia i-a căzut la sorți în împărțirea pământului. Iar motivul dat este, Pământul este al Meu, și voi sunteți străini și oaspeți cu Mine, v. 23. (1.) Dumnezeu având o proprietate deosebită în acest pământ, voia prin această restricție să-i țină conștienți de aceasta. Posesiunile oamenilor buni, care, după ce s-au dat pe ei înșiși lui Dumnezeu, au dat împreună cu ei tot ce au Lui, sunt într-un mod deosebit la dispoziția Lui, și dispoziția Lui asupra lor trebuie supusă. (2.) Fiind străini și oaspeți cu El în acel pământ, și având cortul Lui printre ei, să înstrăineze partea lor din acel pământ ar fi în efect să se taie de la părtășia și comuniunea cu Dumnezeu, din care aceea era un semn și un simbol, din care cauză Nabot ar fi preferat să suporte mânia unui rege decât să se despartă de moștenirea părinților săi, 1 Împărați xxi. 3. 2. Dacă un om era constrâns prin sărăcie să-și vândă pământul pentru subzistența familiei sale, totuși, dacă mai târziu era în stare, putea să-l răscumpere înainte de anul de jubileu (v. 24, 26, 27), și prețul trebuia stabilit conform numărului de ani de la vânzare și înainte de jubileu. 3. Dacă persoana însăși nu era în stare să-l răscumpere, cel mai apropiat rudă al său putea (v. 25): Răscumpărătorul acestuia, cel ce este aproape de el, va veni și va răscumpăra, așa s-ar putea citi. Ruda este numită Goel, răscumpărătorul (Num. v. 8; Rut iii. 9), căruia îi aparținea dreptul de a răscumpăra pământul. Și aceasta prefigura pe Hristos, care și-a asumat natura noastră, ca să fie rudă cu noi, os din osul nostru și carne din carnea noastră, și, fiind singura rudă pe care o avem capabilă să o facă, Lui îi aparținea dreptul de răscumpărare. Cât despre toți ceilalți rude ai noștri, sandaua lor trebuie scoasă (Rut iv. 6, 7); ei nu pot răscumpăra. Dar Hristos poate și a răscumpărat moștenirea pe care noi prin păcat o pierduserăm și o înstrăinaserăm, și a făcut o nouă așezare a ei peste toți cei ce prin credință devin înrudiți cu El. Știm că acest Răscumpărător trăiește, Iov xix. 25. Și unii fac din această datorie a rudei să semnifice dragostea frățească ce trebuie să fie printre creștini, înclinându-i să-i recupereze pe cei căzuți, și să-i restaureze cu duhul blândeții. 4. Dacă pământul nu era răscumpărat înainte de anul de jubileu, atunci trebuia să se întoarcă de la sine celui ce-l vânduse sau ipotecase: În jubileu va ieși, v. 28. Aceasta a fost o figură a harului liber al lui Dumnezeu față de noi în Hristos, prin care, și nu prin vreun preț sau merit al nostru, suntem restaurați la favoarea lui Dumnezeu, și devenim îndreptățiți la paradis, din care primii noștri părinți, și noi în ei, am fost izgoniți pentru neascultare. 5. S-a făcut o deosebire între casele din cetățile cu ziduri, și pământurile de la țară, sau casele din satele de la țară. Casele din cetățile cu ziduri erau mai mult rodul propriei lor industrii decât pământul de la țară, care era darul nemijlocit al bunătății lui Dumnezeu; și de aceea, dacă un om vindea o casă într-o cetate, putea să o răscumpere oricând în decurs de un an după vânzare, dar altfel era confirmată cumpărătorului pentru totdeauna, și nu trebuia să se întoarcă, nici chiar în anul jubileului, v. 29, 30. Această prevedere a fost făcută pentru a încuraja pe străini și prozeliți să vină și să se așeze printre ei. Deși nu puteau cumpăra pământ în Canaan pentru ei și moștenitorii lor, totuși puteau cumpăra case în cetățile cu ziduri, care ar fi fost cele mai potrivite pentru cei ce se presupunea că trăiesc din comerț. Dar casele de la țară nu puteau fi dispuse altfel decât pământurile. 6. O clauză este adăugată în favoarea leviților, ca excepție de la aceste reguli. (1.) Casele de locuit din cetățile leviților puteau fi răscumpărate oricând, și, dacă nu erau răscumpărate, trebuiau să revină în anul de jubileu (v. 32, 33), deoarece leviții nu aveau alte posesiuni decât cetățile și împrejurimile lor, și Dumnezeu voia să arate că leviții erau grija Sa deosebită; și era în interesul public ca ei să nu fie sărăciți, sau scoși din moștenirile lor. (2.) Câmpurile alăturate cetăților lor (Num. xxxv. 4, 5) nu puteau fi vândute niciodată, căci aparțineau, nu unor leviți anume, ci cetății leviților, ca o corporație, care nu putea înstrăina fără o nedreptate față de tribul lor; de aceea, dacă vreunul din acele câmpuri era vândut, târgul era nul, v. 34. Chiar și egiptenii au avut grijă să păstreze pământul preoților, Gen. xlvii. 22. Și nu este mai puțin motiv pentru a lua întreținerea slujirii evangheliei sub protecția specială a guvernelor creștine.
Considerați

Reflectează

Henry încheie secțiunea promițând binecuvântare dumnezeiască pentru ascultare. III. Asigurarea dată lor că nu vor fi pierzători, ci mari câștigători, prin observarea acestor ani de odihnă. Se promite, 1. Că vor fi în siguranță: Veți locui în pământ în siguranță, v. 18, și iarăși, v. 19. Cuvântul semnifică atât siguranța exterioară cât și securitatea interioară și încrederea duhului, că vor fi liniștiți atât de rău cât și de frica de rău. 2. Că vor fi bogați: Veți mânca din plin. Observă, Dacă suntem atenți să ne împlinim datoria, putem încrede cu bucurie în Dumnezeu cu mângâierea noastră. 3. Că nu vor duce lipsă de hrană potrivită în anul acela în care nici nu au semănat nici nu au secerat: Voi porunci binecuvântarea Mea în al șaselea an, și el va aduce rod pentru trei ani, v. 21. Aceasta a fost, (1.) O minune statornică, că, pe când în alte timpuri un an nu făcea decât să aducă altul, producțiile anului al șaselea trebuiau să servească pentru a aduce pe al nouălea. Observă, Binecuvântarea lui Dumnezeu peste provizia noastră va face ca puținul să meargă departe, și să sature chiar și pe sărac cu pâine, Ps. cxxxi. 15. (2.) O amintire durabilă a manei care era dată dublă în ziua a șasea pentru două zile. (3.) Era intenționată ca o încurajare pentru tot poporul lui Dumnezeu, în toate veacurile, să se încreadă în El în calea datoriei, și să-și arunce grija asupra Lui. Nu se pierde nimic prin credință și lepădare de sine în ascultarea noastră.
Răspunde
1. Unde în viața mea rezist odihnei pe care o poruncește Dumnezeu, și ce s-ar putea schimba dacă aș avea încredere în provizia Sa în loc? 2. Cum provoacă principiul întoarcerii din jubileu strânsoarea mea asupra posesiunilor sau statutului? 3. În ce mod practic pot extinde ușurare cuiva care este sărac sau împovărat în această săptămână?
Roagă-te
Dumnezeule plin de har, Te lăudăm pentru odihna sabatului și pentru anul de jubileu pe care le-ai poruncit în Cuvântul Tău, declarând că pământul și tot rodul lui Îți aparțin numai Ție. Eliberează-ne de strădania neliniștită și de acumulare, și fă-ne un popor generos care să elibereze datoriile și să restaureze ce s-a pierdut. Prin Duhul Tău, lasă ca libertatea vestită de Hristos să răsune în inimile noastre până când toată creația va sărbători răscumpărarea ei finală. Amin.

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →