← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 41-42 — cu Ioan Calvin

Psalmii 41-42Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
În tăria liniștită a Scripturii, Ioan Calvin stă ca un călăuzitor statornic prin psalmii suferinței și ai nădejdii. Comentariul său la Psalmii 41 și 42 ne invită să vedem mila lui Dumnezeu lucrând chiar atunci când dușmanii înconjoară și prietenii trădează. Calvin ne ajută să înțelegem că judecata înțeleaptă a suferinței, mărturisirea cinstită a păcatului și încrederea în izbăvirea dumnezeiască alcătuiesc calea prin încercare. Astăzi ascultăm cum cuvintele sale luminează experiența lui David și ne îndreaptă spre Hristos. Fie ca acest studiu să ne adâncească încrederea în Domnul care susține pe cei apăsați și îi întărește pe cei credincioși.
Citește

Citire

Acordă câteva clipe pentru a citi Psalmii 41 și 42 încet și cu rugăciune. Observă cum David trece de la binecuvântarea celui ce se gândește la sărac, prin durerea trădării și a bolii, la setea sufletului după Dumnezeu. Lasă cuvintele să se așeze în inima ta în timp ce te pregătești să studiezi reflecțiile lui Calvin asupra acestor capitole.
Studiu
Calvin începe prin a examina înțelesul judecării cu înțelepciune a săracului. 1. Fericit este cel ce judecă cu înțelepciune pe sărac. Tălmăcitorii sunt în general de părere că aici este lăudată exercitarea bunătății și a milostivirii arătate în îngrijirea celor nenorociți și în ajutorul dat lor. Totuși, cei care susțin că psalmistul laudă aici judecata chibzuită și milostivă a celor ce judecă cu înțelepciune și cu dragoste pe oamenii în necaz formează o judecată mai bună despre înțelesul său. Într-adevăr, participiul mskyl, maskil, nu poate fi explicat în alt fel. În același timp, trebuie observat din ce pricină David declară fericiți pe cei ce își formează o judecată înțeleaptă și prudentă despre necazurile prin care Dumnezeu își pedepsește slujitorii. Am spus că el a trebuit să lupte în inima sa împotriva judecăților perverse ale oamenilor nebuni și răi, deoarece, când necazul apăsa greu asupra lui, mulți considerau că el căzuse într-o stare fără nădejde și era cu totul dincolo de orice speranță de refacere. Fără îndoială, i s-a întâmplat ca și sfântului patriarh Iov, pe care prietenii săi l-au socotit unul dintre cei mai răi oameni, când l-au văzut pe Dumnezeu tratându-l cu mare asprime. Și, desigur, este o greșeală mult prea obișnuită printre oameni să privească pe cei apăsați de necazuri ca fiind osândiți și lepădați. După cum, pe de o parte, cei mai mulți oameni, judecând favoarea lui Dumnezeu după o stare nesigură și trecătoare de prosperitate, îi aplaudă pe cei bogați și pe cei peste care, cum spun ei, zâmbește norocul; tot așa, pe de altă parte, ei se poartă cu dispreț față de cei nenorociți și nenorociți și își închipuie în mod nebunesc că Dumnezeu îi urăște, pentru că nu exercită atâta îngăduință față de ei cât față de cei lepădați. Greșeala despre care vorbim, și anume aceea de a judeca greșit și rău, este una care a predominat în toate veacurile lumii. Scripturile în multe locuri declară limpede și distinct că Dumnezeu, din diverse motive, încearcă pe credincioși prin necazuri, uneori pentru a-i deprinde la răbdare, alteori pentru a supune înclinările păcătoase ale cărnii, alteori pentru a-i curăți și, ca să zicem așa, a-i purifica de dorințele rămase ale cărnii, care mai locuiesc încă în ei; uneori pentru a-i smeri, uneori pentru a-i face pildă altora și alteori pentru a-i trezi la contemplarea vieții dumnezeiești. În cea mai mare parte, într-adevăr, vorbim adesea cu ușurință și fără discernământ despre alții și, ca să zicem așa, aruncăm chiar în abisul cel mai de jos pe cei ce trudesc sub necaz. Pentru a stăvili un astfel de spirit pripit și neînfrânat, David spune că sunt fericiți cei ce nu se lasă, vorbind la întâmplare, să judece aspru pe aproapele lor; ci, discernând drept necazurile prin care sunt vizitați, atenuează, prin înțelepciunea Duhului, judecățile aspre și nedrepte la care suntem în mod firesc atât de înclinați. Am adus tocmai ca pildă cazul lui Iov, pe care prietenii săi, când l-au văzut implicat în nenorocire extremă, nu au ezitat să-l socotească un lepădat și unul al cărui caz era cu totul fără nădejde. [101] Dacă cineva înzestrat cu sinceritate și posedând o dispoziție omenoasă ar întâlni un astfel de caz, l-ar privi în exercitarea aceleiași chibzuințe pe care David o laudă aici. Cât despre noi înșine, fiind avertizați de această mărturie a Duhului Sfânt, să învățăm să ne păzim de o judecată prea pripită. Trebuie deci să judecăm cu prudență pe frații noștri care sunt în necaz; adică să nădăjduim bine despre mântuirea lor, ca nu cumva, dacă îi osândim fără milă înainte de vreme, această asprime nedreaptă să cadă în cele din urmă asupra capetelor noastre. Trebuie totuși observat în mod deosebit, ceea ce am observat deja, că obiectul pe care David îl avea în vedere, când se vedea pe sine, ca să zicem așa, copleșit de judecățile răuvoitoare și crude care se exprimau despre el, era să se întărească prin aceasta ca un temei de mângâiere, ca nu cumva să se prăbușească sub ispită. Dacă, deci, la orice vreme Satana ar încerca să distrugă temelia credinței noastre prin judecățile pripite și prezumțioase ale oamenilor, să învățăm și noi să recurgem la acest mijloc al înțelepciunii, ca nu cumva să cădem fără să ne dăm seama în deznădejde. Aceasta este folosirea potrivită a doctrinei cuprinse în acest pasaj. Calvin expune apoi făgăduința izbăvirii în ziua răului. Domnul îl va izbăvi în ziua răului. Unii leagă aceste cuvinte, în ziua răului, de propoziția precedentă; iar citirea astfel sugerată ar putea fi într-adevăr admisă; dar deosebirea pe care am urmat-o este mai potrivită sensului și este susținută și de accentul ebraic. Astfel, cel puțin doctrina dedusă din aceste cuvinte este susceptibilă de un înțeles mai deplin, și anume că Domnul îl va izbăvi pe sărac în ziua necazului său. Unii cred că David se roagă aici pentru o binecuvântare în numele celui drept și milostiv; ca și cum ar fi spus: Domnul însuși să le răsplătească pentru bunătatea lor, dacă se întâmplă vreodată ca ei să fie greu încercați! Alții presupun că David înregistrează aici limbajul unor astfel de oameni din care putem ajunge la cunoașterea înțelepciunii și dreptății lor. În opinia mea, totuși, amândoi greșesc în mod egal citind această propoziție sub forma unei dorințe sau rugăciuni. Fie că David vorbește în numele său, fie în numele altora, el recomandă și poruncește pe scurt bunătatea pe care trebuie să o exercităm față de cei apăsați; căci, deși Dumnezeu poate pentru o vreme să-și arate nemulțumirea față de ei, totuși El le va fi totuși milostiv, astfel încât rezultatul va fi în cele din urmă mai fericit și mai bucuros decât judecata pe care am putea fi conduși să o formăm din aspectul prezent al lucrurilor. Vedem acum că sensul în care am explicat acest verset este mult mai bogat și mai plin de înțeles, și anume că trebuie să nădăjduim mântuire și izbăvire din mâna Domnului, chiar în ziua necazului; căci altfel, niciun om care a căzut o dată într-o stare de durere și tristețe nu ar mai fi în stare să se ridice din nou. Și spun aceasta, pentru că scopul Duhului Sfânt în acest pasaj nu este doar să-i îndemne pe credincioși să fie gata să arate bunătate față de frații lor când îi văd în necaz, ci și să arate leacul care a fost pregătit pentru alinarea durerii noastre, ori de câte ori credința noastră este clătinată de necaz. Trecând la versetul 4, Calvin reflectă asupra mărturisirii păcatului de către David. 4. Am zis: O, Doamne! ai milă de mine. Prin acest verset el arată că în necazul său nu a căutat să-și liniștească mintea prin lingușire, cum fac cei mai mulți oameni, care încearcă să-și potolească durerile printr-o mângâiere deșartă. Și, desigur, omul care este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu va recunoaște cu sinceritate păcatele sale, când este avertizat de Dumnezeu prin necazurile cu care este vizitat, și se va supune în liniște îndemnurilor fraților săi, ba chiar le va anticipa printr-o mărturisire de bunăvoie. David stabilește aici un semn prin care se deosebește de cei lepădați și răi, când ne spune că a cerut cu stăruință ca păcatul său să nu-i fie pus în socoteală și că a căutat refugiu în mila lui Dumnezeu. El cere într-adevăr ca să i se acorde o oarecare ușurare sub necazul pe care îl îndura: dar se ridică la o sursă mai înaltă de alinare, când cere ca prin iertarea păcatelor sale să obțină împăcarea cu Dumnezeu. Cei care, cum am spus în altă parte, inversează ordinea firească a lucrurilor, care caută un leac doar pentru nenorocirile exterioare sub care trudesc, dar în tot acest timp neglijează cauza lor; acționând ca un om bolnav care ar căuta doar să-și potolească setea, dar nu s-ar gândi niciodată la febra sub care trudește și care este principala cauză a necazului său. Înainte ca David să vorbească deloc despre vindecarea sufletului său, adică a vieții sale [104], el spune mai întâi: Ai milă de mine: și cu aceasta trebuie să legăm rațiunea care urmează imediat -- căci am păcătuit împotriva Ta. Spunând astfel, el mărturisește că Dumnezeu este pe drept nemulțumit de el și că el nu poate fi restabilit din nou la favoarea Sa decât prin ștergerea păcatelor sale. Iau particula ky, ki, în sensul ei propriu și firesc, și nu adversativ, cum ar înțelege-o unii. El cere deci ca Dumnezeu să aibă milă de el pentru că a păcătuit. De acolo vine vindecarea sufletului, pe care o intercalează între rugăciunea și mărturisirea sa, ca fiind efectul compasiunii și milei lui Dumnezeu; căci David așteaptă ca, de îndată ce va obține iertare, să obțină și ușurare de necazul său.
Considerați

Cugetare

Calvin leagă experiența lui David de Hristos în tratarea versetului 9. 9. Chiar omul păcii mele. Ca culme a tuturor nenorocirilor sale, David declară aici că a găsit aceeași trădare la cineva, sau, într-adevăr, la mulți dintre cei mai mari prieteni ai săi. Căci schimbarea numărului este foarte frecventă în limba ebraică, astfel încât el poate vorbi despre mai multe persoane ca și cum ar fi o singură persoană. Astfel, înțelesul ar fi: Nu numai poporul de rând, sau străinii de care nu aveam nici o cunoștință sau legătură, ci cei mai mari prieteni ai mei, ba chiar cei cu care eram cel mai intim, și cei din casa mea, pe care îi admiteam să mănânce și să bea cu mine la masa mea, se laudă cu reproș împotriva mea. Printre evrei, expresia oameni ai păcii denotă rudele și legăturile lor; dar era o alianță mult mai strânsă și una care ar fi trebuit să asigure o respectare mai strictă a legilor prieteniei, să mănânce pâinea lui David în tovărășie cu el însuși: căci este ca și cum ar fi folosit apelativul, Tovarășul meu. [107] Dacă, totuși, vreunul ar prefera să înțeleagă aceasta despre un trădător anume decât despre mai multe persoane, nu am nici o obiecție. A ridica călcâiul este, în opinia mea, de înțeles metaforic și înseamnă a se ridica cu dispreț împotriva unui om care este apăsat și doborât. [108] Alții explică expresia prin a pândi în secret; dar prima interpretare este mai potrivită, Că cei răi, văzând că David era pus în împrejurări stânjenitoare, sau deja prăbușit în țărână, au luat prilej de la aceasta să-l atace indirect, dar, totuși, întotdeauna cu insolență; un lucru care se întâmplă de obicei printre oamenii de o dispoziție rea și servilă. Hristos, citând acest pasaj, (Ioan 13:18,) îl aplică la persoana lui Iuda. Și cu siguranță trebuie să înțelegem că, deși David vorbește despre sine în acest psalm, totuși el nu vorbește ca o persoană obișnuită și particulară, ci ca unul care reprezenta persoana lui Hristos, întrucât el era, ca să zicem așa, pilda după care întreaga Biserică ar trebui să fie conformată -- un punct bine îndreptățit la atenția noastră, pentru ca fiecare dintre noi să se pregătească pentru aceeași condiție. A fost necesar ca ceea ce a început în David să fie împlinit pe deplin în Hristos; și, de aceea, trebuie neapărat să se întâmple ca același lucru să se împlinească în fiecare dintre mădularele Sale, și anume că ei nu trebuie să sufere doar din cauza violenței și forței externe, ci și din partea dușmanilor interni, gata oricând să-i trădeze, după cum Pavel declară că Biserica va fi atacată, nu numai de 'lupte din afară', ci și de 'temeri dinăuntru', (2 Corinteni 7:5.)
Răspunde

Răspuns

Cum s-ar putea ca Domnul să te invite să judeci cu înțelepciune mai degrabă decât cu asprime atunci când vezi pe alții în necaz? În ce domeniu al vieții tale ai nevoie să aduci o mărturisire cinstită înaintea lui Dumnezeu așa cum a făcut David? Unde ai experimentat sau ai fost martor la genul de trădare pe care Calvin o leagă de suferința lui Hristos însuși?
Roagă-te

Rugăciune

O, Doamne Dumnezeul nostru, care privești la cei săraci cu milă legământului și susții pe cei apăsați prin harul Tău suveran, dă-ne inimi care să se încreadă în iertarea Ta când păcatul apasă greu și speranță când prietenii se dovedesc falși. Trage sufletele noastre prin Duhul Tău să înseteze după Tine singur în mijlocul oricărei încercări, odihnindu-ne în credincioșia care ne va aduce într-o zi în prezența Ta cu bucurie. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →