Eterniseed › Curriculum › Geneza
Potopul și Arca: O Prefigurare a lui Hristos și a Bisericii (Facerea 7 și 8)
Deschidere
Apele vin. Facerea 7 și 8 povestesc cum adâncul cel mare a fost rupt și ferestrele cerului s-au deschis, cum orice vietate de pe uscat a pierit și cum numai arca a plutit peste ruina lumii, purtând pe Noe și casa sa și o rămășiță din fiecare fel de vietate spre un nou început. Biserica nu a citit niciodată această poveste ca pe o simplă catastrofă antică. Din primele veacuri, Părinții — și în Răsărit Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Ioan Damaschinul printre ei — au văzut potopul ca o prefigurare a botezului (așa cum a învățat deja Apostolul Petru, 1 Petru 3:20-21): vechea lume a păcatului înecată, o lume nouă ridicată din ape și arca o prefigurare a Bisericii, în afara căreia nu există trecere sigură prin potop. Marii comentatori răsăriteni ai Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Efrem Sirul, supraviețuiesc doar în traduceri moderne încă protejate de drepturi de autor; astfel, glasul nostru aici este Fericitul Augustin de Hipona (354-430), marele Părinte al Apusului pe care Biserica Ortodoxă îl cinstește ca *Fericit* Augustin, care face această citire explicită și de neuitat: arca în fiecare dimensiune prefigurează trupul lui Hristos, ușa din lateral amintește de coasta străpunsă a Răstignitului, iar lemnul care poartă pe cei mântuiți amintește de lemnul Crucii. Această lecție îl urmează prin această mare alegorie, ținând cu tărie — așa cum el insistă că trebuie — la adevărul istoriei chiar în timp ce primim profeția ei. Potopul care sfârșește o lume devine, în Hristos, apa care începe una.
Citește
Citire
Citește Facerea 7 și 8 — porunca de a intra în arcă, fiarele curate și necurate adunate înăuntru și Domnul care l-a închis pe Noe; izvoarele adâncului celui mare s-au rupt și ploaia patruzeci de zile și patruzeci de nopți; apele au biruit peste cei mai înalți munți și arca s-a ridicat deasupra pământului în timp ce orice vietate de pe uscat a murit. Apoi citește despre retragerea lentă a apelor — Dumnezeu și-a adus aminte de Noe, vântul a trecut peste pământ, arca s-a odihnit pe munții Ararat; corbul și porumbelul trimiși, porumbelul întorcându-se cu o frunză de măslin și în cele din urmă neîntorcându-se deloc; Noe și casa sa ieșind pe pământul curățat; și altarul pe care l-a zidit și făgăduința Domnului în inima Sa de a nu mai blestema niciodată pământul așa cum făcuse.
Studiu
Fericitul Augustin citește arca ca o prefigurare a Bisericii în fiecare parte a ei, mântuită prin lemnul pe care a atârnat Mântuitorul:
aceasta este cu siguranță o prefigurare a cetății lui Dumnezeu care călătorește în această lume; adică a bisericii, care este salvată prin lemnul pe care a atârnat Mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni, omul Hristos Iisus.Chiar și proporțiile arcei, spune el, sunt proporțiile unui trup omenesc — trupul pe care Hristos l-a luat ca să ne mântuiască — și astfel dimensiunile înseși propovăduiesc Întruparea:
arca a fost făcută de trei sute de coți în lungime, cincizeci în lățime și treizeci în înălțime.Apoi se întoarce la ușa pe care Dumnezeu a poruncit să fie pusă în lateralul arcei și găsește în ea rana Crucii:
Iar faptul că avea o ușă făcută în lateralul ei a însemnat cu siguranță rana care a fost făcută când coasta Răstignitului a fost străpunsă cu sulița. Prin acea coastă deschisă intrăm și suntem înnoiți:
căci prin aceasta intră cei care vin la El; căci de acolo au izvorât tainele prin care cei care cred sunt inițiați.Chiar și bârnele pătrate propovăduiesc:
Iar faptul că s-a poruncit să fie făcută din bârne pătrate înseamnă statornicia nemișcată a vieții sfinților; căci oricum ai întoarce un cub, el tot stă.
Considerați
Considerare
Ce este cu mulțimea de vietăți curate și necurate înghesuite în acea singură corabie? Fericitul Augustin vede Biserica adunată din toate neamurile, sfinte și păcătoase împreună, purtate ca una prin ape până la sfârșit:
neamurile au umplut deja biserica și sunt cuprinse în structura unității ei, curate și necurate împreună, până la sfârșitul hotărât. Și el este atent să păzească istoria chiar în timp ce extrage prefigurarea — aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat și pentru că s-au întâmplat ele profețesc: această întreagă relatare, spune el, are o referință profetică la biserică. Lumea însăși devine potopul prin care acea Biserică plutește: este cetatea lui Dumnezeu
care călătorește în această lume rea ca într-un potop. Chiar și detaliul blând că Noe nu a vânat și prins animalele ci le-a primit așa cum veneau este, pentru Fericitul Augustin, un semn al harului mai degrabă decât al strădaniei omenești:
Căci Noe nu a prins animalele și nu le-a pus în arcă, ci le-a dat intrare așa cum veneau căutând-o.Astfel, Potopul, pe care Răsăritul îl sărbătorește ca un tip al botezului, nu este un simplu dezastru ci o profeție în apă: vechea lume înecată, lemnul Crucii purtând pe cei mântuiți, coasta străpunsă stând deschisă și un pământ nou așteptând de cealaltă parte a apelor.
Răspunde
Răspuns
Stai o clipă în interiorul citirii Fericitului Augustin și întreaga poveste își schimbă forma. Arca este Biserica, iar tu ești înăuntrul ei — purtat peste potopul acestei lumi rele de lemnul pe care a atârnat Mijlocitorul. Ușa tăiată în lateralul ei este rana Răstignitului, iar tu ai intrat prin acea coastă deschisă, căci din ea au izvorât tainele prin care ai fost mai întâi înnoit. De aceea Răsăritul vede botezul în Potop: vechiul sine înecat, un sine nou ridicat din apă. Așadar nu sta departe de arcă, închipuindu-ți că poți trece prin potop singur. Și ia inimă de la bârnele pătrate — oricum sunt întorși sfinții de încercare, ca un cub ei tot stau. Adu-ți aminte, de asemenea, că nu te-ai mântuit singur prin propria vânătoare și strădanie; ca vietățile care veneau căutând intrare, ți s-a dat locul tău prin har. Trăiește, deci, ca unul deja mântuit: statornic sub fiecare întoarcere, mulțumitor pentru ușa deschisă și purtând cu cei curați și necurați deopotrivă pe care Dumnezeu i-a adunat în arca Sa cea una până la sfârșitul hotărât.
Roagă-te
Rugăciune
O, Dumnezeule, care l-ai mântuit pe Noe și casa sa prin ape și ai făcut arca o prefigurare a sfintei Tale Biserici: adună-mă în acea arcă una și nu lăsa să caut vreodată să trec prin potopul acestei lumi singur. Te binecuvântez pentru lemnul pe care a atârnat Mijlocitorul, prin care cetatea Ta este mântuită; și pentru ușa deschisă în coasta Răstignitului, prin care am intrat și din care au izvorât tainele care m-au înnoit. Fă-mă statornic ca bârnele pătrate ale sfinților, ca oricum aș fi întors de încercare să pot totuși sta. Ține-mă cu minte că nu am venit prin propria mea strădanie ci prin harul Tău, așa cum vietățile veneau căutând intrare și au fost primite. Poartă-mă peste această lume rea ca peste un potop și adu-mă la sfârșitul hotărât pe pământul nou și curățat al împărăției Tale. Ție, o, Părinte, împreună cu Fiul Tău și cu Duhul Tău Sfânt, fie slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →