Eterniseed › Curriculum › 1 Timotei
1 Timotei 5 — cu Matei Henry
Deschidere
Comentariul lui Matei Henry la 1 Timotei 5 oferă o înțelepciune pastorală atemporală pentru rânduirea vieții bisericii locale. Cu atenție meticuloasă la îndrumările apostolului, Henry arată cum reverența, compasiunea și integritatea trebuie să modeleze fiecare relație între credincioși. Reflecțiile sale ne călăuzesc prin tratarea bătrânilor, îngrijirea văduvelor și responsabilitățile solemne ale slujirii publice. Ascultându-i astăzi glasul, suntem invitați să primim îndrumarea practică a Scripturii cu inimi smerite. Duhul să folosească aceste perspective străvechi pentru a forma un popor marcat de curăție, sârguință și dragoste unii pentru alții.
Citește
Întoarce-te acum la 1 Timotei capitolul 5 și citește întregul capitol încet. Ascultă cu atenție îndrumările apostolului privind cinstea, mustrarea și purtarea de grijă în casa credinței. Observă cum fiecare îndrumare izvorăște din dorința de a proteja mărturia bisericii și de a veni în ajutorul celor care sunt cu adevărat în nevoie. Lasă cuvintele să se așeze în inima ta înainte de a ne întoarce la expunerea lui Matei Henry.
Studiu
Studiază
Henry începe prin a aborda modul potrivit de mustrare.
Aici apostolul dă reguli lui Timotei și, prin el, altor slujitori, în ce privește mustrarea. Slujitorii sunt mustrători prin însărcinare; este o parte, deși cea mai puțin plăcută parte, a slujbei lor; ei trebuie să propovăduiască Cuvântul, să mustre și să dojenească, 2 Timotei 4:2. Trebuie făcută o mare deosebire în mustrările noastre, după vârstă, calitate și alte împrejurări ale persoanelor mustrate; astfel, un bătrân în vârstă sau în slujbă trebuie tratat ca un tată; față de unii să aveți milă, făcând deosebire, Iuda 22. Acum regula este: 1. Să fim foarte blânzi în mustrarea bătrânilor — bătrâni în vârstă, bătrâni prin slujbă. Trebuie avut respect față de demnitatea anilor și a poziției lor și, de aceea, ei nu trebuie mustrați aspru sau cu autoritate; ci Timotei însuși, deși evanghelist, trebuie să-i roage ca pe niște tați, căci acesta ar fi cel mai potrivit mod de a lucra asupra lor și de a-i câștiga. 2. Cei mai tineri trebuie mustrați ca frați, cu dragoste și blândețe; nu ca și cum am dori să descoperim greșeli sau să căutăm certuri, ci ca fiind dornici să vedem ce e mai bun în ei. Este nevoie de multă blândețe în mustrarea celor care merită mustrare. 3. Femeile mai în vârstă trebuie mustrate, când este cazul, ca pe niște mame. Osea 2:2, 'Pledează cu mama ta, pledează'. 4. Femeile mai tinere trebuie mustrate, dar mustrate ca pe niște surori, cu toată curăția. Dacă Timotei, un om atât de mortificat față de lume și de trup și de poftele ei, avea nevoie de o astfel de avertizare, cu atât mai mult avem nevoie noi.Henry trece apoi la calitățile văduvelor care primesc sprijin.
I. Este rânduit ca numai acele văduve care sunt evlavioase și devotate să fie ajutate prin milostenia bisericii, și nu văduvele destrăbălate care trăiesc în plăceri, v. 5, 6. Ea trebuie socotită văduvă cu adevărat și întreținută pe cheltuiala bisericii, cea care, fiind părăsită, își pune încrederea în Dumnezeu. Observă: este datoria și mângâierea celor părăsiți să-și pună încrederea în Dumnezeu. De aceea Dumnezeu își aduce uneori poporul în astfel de strâmtorări încât să nu mai aibă altceva în care să se încreadă, ca să poată cu mai multă încredere să se încreadă în El. Văduvia este o stare părăsită; dar 'văduvele să se încreadă în Mine' (Ieremia 49:11) și să se bucure că au un Dumnezeu în care să se încreadă. Din nou, cei care se încred în Dumnezeu trebuie să stăruie în rugăciune. Dacă prin credință ne încredem în Dumnezeu, prin rugăciune trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu și să ne încredințăm călăuzirii Lui. Ana era o văduvă cu adevărat, care nu se depărta de la templu (Luca 2:37), ci slujea lui Dumnezeu cu post și rugăciune zi și noapte. Dar nu este văduvă cu adevărat cea care trăiește în plăceri (v. 6), sau care trăiește fără rușine. O văduvă veselă nu este văduvă cu adevărat, nu este potrivită să fie luată sub grija bisericii. Cea care trăiește în plăceri este moartă în timp ce trăiește, nu este un membru viu al bisericii, ci ca un cadavru în ea, sau un membru mortificat. Putem aplica mai general: cei care trăiesc în plăceri sunt morți în timp ce trăiesc, morți duhovnicește, morți în fărădelegi și în păcate; ei sunt în lume fără niciun rost, îngropați de vii în ce privește marile scopuri ale vieții.Henry continuă cu discutarea cinstei cuvenite bătrânilor care conduc.
I. Privitor la întreținerea slujitorilor. Trebuie avut grijă ca ei să fie întreținuți cu cinste (v. 17): 'Bătrânii care cârmuiesc bine să fie socotiți vrednici de îndoită cinste' (adică de îndoită întreținere, îndoit față de ce au avut sau față de ce au alții), mai ales cei care se ostenesc în Cuvânt și în învățătură, cei care sunt mai harnici decât alții. Observă: prezbiteriul cârmuia, și aceiași care cârmuiau erau cei care se osteneau în Cuvânt și în învățătură: nu aveau unul care să le propovăduiască și altul care să-i cârmuiască, ci lucrarea era făcută de una și aceeași persoană. Unii și-au închipuit că prin 'bătrânii care cârmuiesc bine' apostolul înțelege bătrâni laici, care erau folosiți în cârmuire dar nu în învățare, care erau implicați în guvernarea bisericii, dar nu se amestecau în administrarea Cuvântului și a tainelor; și recunosc că acesta este cel mai clar text din Scriptură care poate fi găsit pentru a susține o astfel de părere. Dar pare puțin ciudat ca niște bătrâni simpli de cârmuire să fie socotiți vrednici de îndoită cinste, când apostolul a preferat propovăduirea botezului și cu mult mai mult ar fi preferat-o cârmuirii bisericii; și este și mai ciudat că apostolul nu ia deloc aminte de ei când tratează despre slujitorii bisericii; dar, așa cum s-a sugerat mai înainte, în biserica primară nu aveau unul care să le propovăduiască și altul care să-i cârmuiască, ci cârmuirea și învățarea erau îndeplinite de aceleași persoane, doar că unii se puteau osteni mai mult în Cuvânt și în învățătură decât alții. Aici avem: 1. Lucrarea slujitorilor; ea constă în principal în două lucruri: a cârmui bine și a se osteni în Cuvânt și în învățătură. Aceasta era principala îndeletnicire a bătrânilor sau prezbiterilor în zilele apostolilor. 2. Cinstea cuvenită celor care nu erau leneși, ci harnici în această lucrare; ei erau vrednici de îndoită cinste, stimă și întreținere. El citează o Scriptură pentru a întări această poruncă privind întreținerea slujitorilor, care ni s-ar putea părea străină; dar ea arată ce însemnătate aveau multe dintre legile lui Moise și în special aceasta: 'Să nu legi gura boului care treieră grâul', Deuteronom 25:4. Fiarele care erau folosite la treieratul grâului (căci așa se făcea în loc de a-l treiera) aveau voie să mănânce în timp ce lucrau, astfel că cu cât munceau mai mult, cu atât aveau mai multă hrană; de aceea bătrânii care se ostenesc în Cuvânt și în învățătură să fie bine îngrijiți; căci 'lucrătorul este vrednic de plata sa' (Matei 10:10), și este tot motivul din lume ca el să o primească. De aici învățăm: (1) Dumnezeu, atât sub Lege, cât și acum sub Evanghelie, a avut grijă ca slujitorii Săi să fie bine îngrijiți. Are Dumnezeu grijă de boi și nu va avea grijă de propriii Săi slujitori? Boul doar treieră grâul din care se face pâinea care piere; dar slujitorii frâng pâinea vieții care rămâne în veac. (2) Subzistența confortabilă a slujitorilor, așa cum este rânduiala lui Dumnezeu ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie (1 Corinteni 9:14), tot așa este dreptul lor legitim, la fel ca plata lucrătorului; și celor care ar vrea ca slujitorii să fie înfometați sau să nu fie îngrijiți confortabil, Dumnezeu le va cere socoteală într-o altă zi.
Considerați
Cugetă
Henry încheie cu observații practice privind menținerea mărturiei bisericii.
IV. El îi avertizează să aibă grijă să nu primească în număr pe cei care ar putea să nu le aducă cinste (v. 11): 'Pe văduvele mai tinere leapădă-le': ele se vor plictisi de îndatoririle lor în biserică și de a trăi după reguli, așa cum trebuie; astfel se vor căsători și își vor lepăda credința dintâi. Citești despre o dragoste dintâi (Apocalipsa 2:4) și aici despre o credință dintâi, adică angajamentele pe care le-au dat bisericii de a se purta bine și potrivit cu încrederea pusă în ele: nu reiese că prin credința lor dintâi se înțelege jurământul de a nu se căsători, căci Scriptura tace cu totul pe acest subiect; în plus, apostolul aici sfătuiește văduvele mai tinere să se căsătorească (v. 14), ceea ce nu ar face dacă prin aceasta ar fi trebuit să-și încalce jurămintele. Dr. Whitby observă bine: 'Dacă această credință se referea la o promisiune făcută bisericii de a nu se căsători, ea nu putea fi numită credința lor dintâi.' Totodată învață să fie leneșe și nu numai leneșe, ci bârfitoare etc., v. 13. Observă: rar se întâmplă ca cei leneși să fie leneși doar; ei învață să fie bârfitori și indiscreți și să facă necazuri între vecini și să semene neînțelegeri între frați. Pe cele care nu au ajuns la o astfel de gravitate a minții cum se cuvenea pentru diaconese (sau văduvele luate printre săracii bisericii), să le lase să se căsătorească, să aibă copii etc., v. 14. Observă: dacă gospodinele nu-și văd de treburile lor, ci sunt bârfitoare, ele dau prilej potrivnicilor creștinismului să hulească numele creștin, ceea ce se pare că au existat unele cazuri, v. 15. De aici învățăm: 1. În biserica primară s-a avut grijă de văduvele sărace și s-a făcut provizie pentru ele; iar bisericile lui Hristos din zilele acestea ar trebui să urmeze un astfel de bun exemplu, pe cât le este cu putință. 2. În împărțirea milosteniei sau a darurilor bisericii, trebuie avut mare grijă ca aceia să ia parte la dărnicia publică care au mai mare nevoie și o merită mai mult. O văduvă nu trebuia primită în biserica primară dacă avea rude în stare să o întrețină sau dacă nu era bine vestită pentru fapte bune, ci trăia în plăceri: 'Pe văduvele mai tinere leapădă-le', căci 'când au început să se desfrâneze împotriva lui Hristos, vor să se căsătorească'. 3. Credibilitatea religiei și reputația bisericilor creștine sunt foarte mult legate de caracterul și purtarea celor care sunt primiți în orice slujbă în biserică, chiar de natură mai joasă (cum ar fi lucrarea diaconeselor), sau care primesc milostenie de la biserică; dacă nu se poartă bine, ci sunt bârfitori și indiscreți, vor da prilej potrivnicului să vorbească cu dispreț. 4. Creștinismul obligă pe mărturisitorii săi să-și ajute rudele sărace, în special văduvele sărace, ca biserica să nu fie împovărată cu ele, ca să poată ajuta pe acelea care sunt văduve cu adevărat: oamenii bogați ar trebui să se rușineze să împovăreze biserica cu rudele lor sărace, când cu greu sunt ajutați aceia care nu au copii sau nepoți, adică nepoți de fiu sau de fiică, care sunt în stare să-i ajute.
Răspunde
1. Unde în viața mea sau în relațiile din biserică ar putea fi nevoie să-mi ajustez tonul mustrării pentru a reflecta mai mare cinste și blândețe?
2. Cum administrez în prezent resursele astfel încât biserica să-și poată concentra grija asupra acelora care sunt văduve cu adevărat?
3. În ce feluri păzesc reputația bisericii lui Hristos prin purtarea și vorbirea mea zilnică?
Roagă-te
Părinte milostiv, Te lăudăm pentru înțelepciunea Cuvântului Tău care ne învață să ne cinstim unii pe alții cu respectul cuvenit, să purtăm de grijă celor cu adevărat în nevoie și să păzim curăția Bisericii Tale. Prin Duhul Tău, întărește-i pe cei ce se ostenesc în învățătură și conducere și dă-ne har să slujim fără părtinire sau prilej de ocară Evangheliei. Fie ca viețile noastre să reflecte dragostea lui Hristos în orice relație. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →