← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Matei

Matei 5 — cu Ioan Calvin

Matei 5Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
În această lecție zilnică ne întoarcem la înțelepciunea lui Ioan Calvin, pe măsură ce el explică versetele de început din Matei capitolul 5. Expunerea atentă a lui Calvin ne invită să vedem Fericirile nu ca simple sfaturi morale, ci ca redefinirea radicală a fericirii de către Hristos pentru cei care Îl urmează. Prin comentariul său descoperim cum chemarea la smerenie, blândețe și răbdare izvorăște direct din inima Evangheliei. Să lăsăm astăzi perspectivele lui Calvin să ne călăuzească meditația, pe măsură ce stăm cu cuvintele rostite de Isus pe munte.
Citește

Citire

Luați un moment de liniște pentru a citi integral Matei capitolul 5. Ascultați ritmul Fericirilor și promisiunile surprinzătoare pe care Isus le face celor săraci în duh, celor blânzi și celor ce plâng. Observați cum pasajul trece de la binecuvântare la avertizare și apoi la chemarea de a fi sare și lumină. Lăsați textul să se așeze înainte de a explora împreună reflecțiile lui Calvin.
Studiu
Calvin începe prin a clarifica cadrul și scopul discursului. Matei 5:1. S-a suit pe munte. Cei care cred că predica lui Hristos, relatată aici, este diferită de predica cuprinsă în capitolul al șaselea din Evanghelia lui Luca, își întemeiază părerea pe un argument foarte slab și frivol. Matei spune că Hristos a vorbit ucenicilor Săi pe un munte, în timp ce Luca pare să spună că discursul a fost rostit pe o câmpie. Dar este o greșeală să citim cuvintele lui Luca, „a coborât cu ei și a stat pe o câmpie” (Luca 6:17), ca fiind legate nemijlocit de afirmația că, ridicându-și ochii asupra ucenicilor, a vorbit astfel. Scopul ambilor evangheliști a fost să adune într-un singur loc punctele principale ale doctrinei lui Hristos, care priveau o viață evlavioasă și sfântă. Deși Luca menționase anterior o câmpie, el nu respectă succesiunea imediată a evenimentelor din istorie, ci trece de la minuni la doctrină, fără a indica nici timpul, nici locul: la fel cum Matei nu ia în seamă timpul, ci menționează doar locul. Este probabil ca acest discurs să nu fi fost rostit până când Hristos nu i-a ales pe cei doisprezece: dar, urmărind ordinea timpului, pe care am văzut că Duhul lui Dumnezeu a neglijat-o, nu am dorit să fiu prea precis. Cititorii evlavioși și modești ar trebui să se mulțumească cu faptul că au înaintea ochilor un scurt rezumat al doctrinei lui Hristos, adunat din numeroasele și variatele Sale discursuri, primul dintre acestea fiind acela în care le-a vorbit ucenicilor despre adevărata fericire. El explică apoi de ce Hristos le-a vorbit ucenicilor despre adevărata fericire. Să vedem acum, în primul rând, de ce Hristos le-a vorbit ucenicilor despre adevărata fericire. Știm că nu doar marea mulțime a poporului, ci și învățații înșiși susțin această greșeală, anume că este fericit omul care este lipsit de necazuri, își împlinește toate dorințele și duce o viață veselă și ușoară. Cel puțin este opinia generală că fericirea trebuie estimată după starea prezentă. [361] Hristos, așadar, pentru a-și obișnui propriul popor să poarte crucea, demască această părere greșită, anume că aceia sunt fericiți care duc o viață ușoară și prosperă după trup. Căci este imposibil ca oamenii să-și plece cu blândețe gâtul pentru a purta nenorociri și ocări, atât timp cât cred că răbdarea este în contradicție cu o viață fericită. Singura mângâiere care ușurează și chiar îndulcește amărăciunea crucii și a tuturor necazurilor este convingerea că suntem fericiți în mijlocul nenorocirilor: căci răbdarea noastră este binecuvântată de Domnul și va fi curând urmată de un rezultat fericit. Despre prima fericire Calvin scrie: 3. Fericiți cei săraci în duh. Luca 6:20. Fericiți (sunteți) voi, săracilor. Luca nu dă nimic mai mult decât o simplă metaforă: dar, deoarece sărăcia multora este blestemată și nefericită, Matei exprimă mai clar intenția lui Hristos. Mulți sunt apăsați de necazuri și totuși continuă să se umfle înăuntru de mândrie și cruzime. Dar Hristos îi proclamă fericiți pe aceia care, mustrați și supuși de necazuri, se supun cu totul lui Dumnezeu și, cu smerenie lăuntrică, se refugiază la El pentru ocrotire. Alții explică „săracii în duh” ca fiind aceia care nu-și revendică nimic pentru ei înșiși și sunt chiar atât de complet goliți de încrederea în trup, încât își recunosc sărăcia. Dar, deoarece cuvintele lui Luca și cele ale lui Matei trebuie să aibă același înțeles, nu poate fi nicio îndoială că denumirea de sărac este dată aici celor care sunt apăsați și necăjiți de adversitate. Singura deosebire este că Matei, adăugând un epitet, limitează fericirea doar la aceia care, sub disciplina crucii, au învățat să fie smeriți. Trecând la cei blânzi, Calvin continuă: 5. Fericiți cei blânzi. Prin „blânzi” el înțelege persoane cu dispoziții blânde și gentile, care nu sunt ușor provocate de nedreptăți, care nu sunt gata să se supere, ci sunt pregătite să îndure orice mai degrabă decât să facă aceleași fapte oamenilor răi. Când Hristos promite unor astfel de persoane moștenirea pământului, am putea crede că este extrem de nebunesc. Cei care resping cu căldură orice atacuri și a căror mână este mereu gata să răzbune nedreptățile sunt mai degrabă persoanele care își revendică pentru ei înșiși stăpânirea pământului. Iar experiența arată cu siguranță că, cu cât răutatea lor este îndurată mai blând, cu atât devine mai îndrăzneață și mai insolentă. De aici izvorăște proverbul diavolesc, că „Trebuie să urlăm cu lupii, pentru că lupii vor devora imediat pe oricine se face oaie”. Dar Hristos pune propria Sa ocrotire și pe cea a Tatălui în contrast cu furia și violența oamenilor răi și declară, pe temeiuri bune, că cei blânzi vor fi stăpânii și moștenitorii pământului. Copiii acestei lumi nu se consideră niciodată în siguranță decât atunci când își răzbună cu ferocitate nedreptățile ce li se fac și își apără viața prin „armele războiului” (Ezechiel 32:27). Dar, deoarece trebuie să credem că doar Hristos este păzitorul vieții noastre, tot ce ne rămâne este să „ne ascundem sub umbra aripilor Lui” (Psalmul 17:8). Trebuie să fim oi, dacă vrem să fim socotiți parte din turma Lui.
Considerați

Considerare

Calvin leagă fericirile de speranța răsplății veșnice. Căci a lor este împărăția cerurilor. Vedem că Hristos nu-și umflă poporul Său cu nicio credință neîntemeiată, nici nu-i împietrește printr-o încăpățânare lipsită de simțire, așa cum fac stoicii, ci îi duce să nutrească speranța vieții veșnice și îi însuflețește la răbdare, asigurându-i că în acest fel vor trece în împărăția cerească a lui Dumnezeu. Merită atenția noastră faptul că doar acela care este redus la nimic în sine însuși și se bizuie pe mila lui Dumnezeu este sărac în duh: căci cei care sunt zdrobiți sau copleșiți de disperare murmură împotriva lui Dumnezeu, și aceasta dovedește că sunt de un duh mândru și trufaș. Mai târziu el aplică învățătura la credincioșii care se confruntă cu prigonirea. Mă întorc acum la ceea ce am spus puțin mai înainte, anume că, deoarece „toți cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus” (ne informează Pavel) „vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12), această îndemnare are o referință generală la toți cei evlavioși. Dar dacă, în vreun moment, Domnul cruță slăbiciunea noastră și nu îngăduie celor nelegiuiți să ne chinuiască așa cum și-ar dori, totuși, în timpul odihnei și al răgazului, este potrivit să medităm asupra acestei doctrine, ca să fim gata, ori de câte ori va fi necesar, să intrăm pe câmpul de luptă și să nu ne angajăm în luptă până nu vom fi bine pregătiți. Deoarece condiția celor evlavioși, pe tot parcursul acestei vieți, este foarte nenorocită, Hristos îi cheamă în mod potrivit la speranța vieții cerești. Și aici stă principala deosebire dintre paradoxul lui Hristos și rătăcirile stoicilor, care porunceau ca fiecare om să fie mulțumit în propria minte și să fie autorul propriei fericiri: în timp ce Hristos nu suspendă fericirea noastră pe o închipuire zadarnică, ci o întemeiază pe speranța unei răsplăți viitoare.
Răspunde

Răspuns

Unde în viața voastră mai măsurați fericirea după confort mai degrabă decât după promisiunile lui Hristos? Cum ar putea îmbrățișarea sărăciei duhovnicești să schimbe felul în care înfruntați încercările zilnice? În ce mod practic puteți practica blândețea în această săptămână, în timp ce vă încredeți în Dumnezeu pentru rezultat?
Roagă-te

Rugăciune

Părinte milostiv, prin harul suveran al lucrării legământului Tău în Hristos, formează-ne în sărăcia duhului și în foamea după dreptate pe care Fiul Tău le declară binecuvântate în împărăția cerurilor. Dă-ne blândețe ca să primim persecuția pentru Numele Tău și să arătăm milă ca cei ce am primit milă, ca viețile noastre să lumineze ca o lumină înaintea oamenilor, numai spre slava Ta. Susține-ne prin puterea Duhului în nădejdea nezdruncinată a acelei împărății pe care credincioșia Ta a asigurat-o. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →