Eterniseed › Curriculum › Geneza
Geneza 43-44 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Astăzi stăm cu Ioan Calvin în timp ce el deschide povestea antică a fiilor lui Iacov care se întorc în Egipt în mijlocul foametei și fricii. Atenția atentă verset cu verset a lui Calvin dezvăluie cum evenimentele obișnuite devin arene pentru testarea divină și mila ascunsă. Cuvintele sale ne invită să observăm anxietatea fraților, bunătatea voalată a lui Iosif și predarea reticentă a tatălui. Prin aceste capitole întrevedem desfășurarea lentă a scopurilor lui Dumnezeu chiar atunci când circumstanțele apasă greu. Calvin ne ajută să vedem că credința nu îndepărtează dificultatea, ci întărește inima în ea. Lasă comentariul său să ne ghideze citirea astfel încât același Dumnezeu care a condus gospodăria lui Iacov să ne întărească astăzi.
Citește
Citire
Ia acum timp să citești Geneza capitolele 43 și 44 încet și fără grabă. Observă teama repetată a fraților, pregătirile atente pe care le face Iacov și onoarea surprinzătoare arătată la masa lui Iosif. Fii atent la momentul în care apare cupa de argint și la felul în care Iuda pășește înainte. Permite tensiunii narațiunii să vorbească înainte de a te întoarce la reflecțiile lui Calvin asupra acelorași versete.
Studiu
Calvin începe prin a reflecta asupra severității foametei și efectului ei asupra gospodăriei lui Iacov.
1. Și foametea era grea în țară. În acest capitol este consemnată a doua călătorie a fiilor lui Iacov în Egipt, când provizia anterioară de hrană fusese epuizată. Totuși, se poate întreba aici cum a putut Iacov să-și susțină familia, chiar și pentru câteva zile, cu o cantitate atât de mică de grâne: căci, presupunând că mai mulți măgari erau conduși de fiecare dintre frați, ce era aceasta pentru a susține trei sute de persoane? [166] Căci, deoarece Avraam avea un număr mult mai mare de slujitori, și s-a făcut mai sus mențiune despre slujitorii lui Isaac, este de necrezut ca Iacov să fi fost atât de complet lipsit, încât să nu mai fi avut slujitori. Dacă spunem că el, fiind străin, fusese silit să-i vândă pe toți, nu este decât o presupunere nesigură. Mi se pare mai probabil că trăiau din ghindă, ierburi și rădăcini. Căci știm că orientali, mai ales când vreo necesitate îi îndeamnă, se mulțumesc cu hrană slabă și uscată, și vom vedea îndată că, în această lipsă de grâu, exista o aprovizionare cu altă hrană. Presupun, așadar, că nu se cumpărase mai mult grâu decât ar fi fost de ajuns pentru a furniza o măsură cumpătată și restrânsă de hrană pentru Iacov însuși și pentru copiii și nepoții săi: și că hrana slujitorilor era altfel asigurată. Nu există, într-adevăr, nicio îndoială că întreaga regiune fusese silită să recurgă la ghindă și la fructe de acest fel pentru hrana slujitorilor, și că pâinea de grâu era un lux aparținând celor bogați. Aceasta a fost, într-adevăr, o încercare aspră, ca sfântul Iacov, despre care Dumnezeu promisese că va avea grijă, să piară aproape, cu familia sa, de foame, și ca țara al cărei domn fusese constituit, pentru ca acolo să se bucure fericit de belșugul tuturor lucrurilor, să-i refuze chiar pâinea ca unui străin. Căci el putea să se îndoiască serios ce însemna acea promisiune remarcabilă: Eu sunt Dumnezeu Atotputernic, crește și înmulțește-te: te voi binecuvânta. Este de folos pentru noi să cunoaștem aceste conflicte ale sfinților părinți, pentru ca, luptând cu aceleași arme cu care ei au biruit, să stăm și noi neînvinși, deși Dumnezeu ar reține ajutorul prezent.Pe versetul 11 Calvin examinează instrucțiunile lui Israel pentru trimiterea unui dar.
11. Luați din cele mai bune roade [167] Deși roadele pe care le enumeră Moise nu erau, în cea mai mare parte, foarte prețioase, deoarece condiția sfântului Iacov nu era astfel încât să poată trimite vreun dar regal, totuși, potrivit cu slaba sa capacitate, a dorit să-l îmblânzească pe Iosif. Pe lângă aceasta, știm că roadele nu sunt întotdeauna apreciate după costul lor. Și acum, după ce și-a poruncit fiilor să facă ceea ce credea necesar, recurge la rugăciune, ca Dumnezeu să le dea bunăvoință la guvernatorul Egiptului. Trebuie să fim atenți la ambele aceste puncte ori de câte ori suntem nedumeriți în vreo afacere; căci nu trebuie să omitem niciunul dintre acele lucruri care sunt potrivite sau care pot părea de folos; și totuși trebuie să ne punem încrederea în Dumnezeu. Căci liniștea credinței nu are nicio afinitate cu lenea: dar cel care așteaptă un rezultat prosper al afacerilor sale de la Domnul va privi, în același timp, cu atenție la mijloacele care sunt în puterea sa și le va aplica la folosul prezent. Între timp, să observe credincioșii această moderație, ca atunci când au încercat toate mijloacele, să nu atribuie totuși nimic propriei lor hărnicii. În același timp, să fie cu siguranță convinși că toate strădaniile lor vor fi în zadar, dacă Domnul nu le binecuvântează. Trebuie observat, de asemenea, în forma implorării sale, că Iacov privește inimile oamenilor ca supuse voinței lui Dumnezeu. Când avem de-a face cu oamenii, prea adesea neglijăm să privim la Domnul, pentru că nu-L recunoaștem îndeajuns ca guvernator secret al inimilor lor. Dar oricât de mult ar fi purtați oamenii nestăpâniți de violență, totuși este sigur că patimile lor sunt întoarse de Dumnezeu în orice direcție dorește El, astfel încât El poate potoli ferocitatea lor ori de câte ori vede de bine; sau poate permite ca aceia care înainte erau înclinați spre blândețe să devină cruzi. Așadar Iacov, deși fiii săi găsiseră o severitate aspră la Iosif, totuși se încrede că inima acestuia va fi atât de în mâna lui Dumnezeu, încât va fi deodată înduplecată spre omenie. De aceea, așa cum trebuie să nădăjduim în Domnul când oamenii ne tratează nedrept și trebuie să ne rugăm ca ei să fie schimbați spre mai bine, tot așa, pe de altă parte, trebuie să ne amintim că, atunci când ei acționează cu severitate față de noi, nu se face fără sfatul lui Dumnezeu.Calvin consideră apoi separarea la masă consemnată în versetul 32.
32. Pentru că egiptenii nu puteau mânca, etc [169] Moise spune că nu puteau mânca cu evreii, pentru că o detestau, socotind-o nelegiuită. Căci, văzând că religia lor o interzicea, erau atât de legați, încât nu puteau face ceea ce nu îndrăzneau să facă. Acest pasaj ne învață cât de mare era mândria acelei națiuni; căci, de unde a izvorât că ei îi detestau atât de complet pe evrei, dacă nu pentru că se socoteau singurii curați și sfinți în lume și plăcuți lui Dumnezeu? Dumnezeu, într-adevăr, poruncește închinătorilor Săi să se abțină de la toate pângăririle neamurilor. Dar se cuvine ca oricine se separă de alții să fie el însuși curat și drept. De aceea, persoanele superstițioase încearcă zadarnic să-și revendice acest privilegiu, văzând că își poartă necurăția înăuntru și sunt lipsite de sinceritate. Superstiția este afectată și de o altă boală; și anume, că este plină de mândrie, astfel încât disprețuiește pe toți oamenii, sub pretextul că sunt vicioși. Se întreabă, totuși, dacă egiptenii erau separați de Iosif pentru că îl socoteau pângărit: căci aceasta par să sugereze cuvintele lui Moise. Dacă această interpretare este primită, atunci ei prețuiau atât de mult religia lor falsă, încât nu ezitau să-și încarce guvernatorul cu reproșuri. Presupun mai degrabă că Iosif a stat separat de ei, de dragul onoarei; deoarece ar fi absurd ca ei, care disprețuiau să stea la aceeași masă cu el, să fie invitați ca oaspeții lui. De aceea este probabil ca această ordine distinctă să fi fost făcută de Iosif însuși, pentru ca el să-și mențină propria demnitate; și totuși fiii lui Iacov nu erau amestecați cu egiptenii, pentru că primii erau o urâciune pentru cei din urmă. Căci, deși originea lui Iosif era cunoscută, totuși el trecuse atât de mult la egipteni, încât devenise ca unul din trupul lor. Din această cauză, de asemenea, regele îi dăduse un nume, când îl împodobise cu însemnele funcției sale de guvernator șef. Acum, când vedem că Biserica lui Dumnezeu era, la acea vreme, atât de mândru disprețuită de oamenii profani, nu trebuie să ne mirăm că și noi, în ziua de azi, suntem supuși unui reproș similar. Între timp, trebuie să ne străduim să ne păstrăm curați de murdăria lumii, de dragul Domnului; și totuși această dorință trebuie să fie astfel temperată, încât să fim înstrăinați de vicii, mai degrabă decât de persoanele oamenilor. Căci din această cauză Dumnezeu își sfințește copiii, ca ei să se ferească de viciile necredincioșilor printre care sunt conversați; și totuși să atragă, pe câți sunt vindecabili, la o participare la evlavia lor. Două lucruri trebuie aici avute în vedere; întâi, ca să fim pe deplin convinși de autenticitatea credinței noastre; al doilea, ca fastidiozitatea noastră excesivă și fără rod să nu înstrăineze complet pe mulți de Domnul, care altfel ar fi putut fi câștigați. Căci nu ni se poruncește în mod expres să-i urâm pe cei răi atât de mult, încât să nu mâncăm cu ei; ci să evităm o astfel de asociere care ne-ar supune aceluiași jug. Pe lângă aceasta, acest pasaj confirmă ceea ce am spus mai înainte, că evreii își derivaseră numele, nu de la trecerea lor peste râu; (cum își închipuie unii în mod fals,) ci de la strămoșul lor Eber. Nici faima unei singure familii mici și aflate la distanță nu era suficient de celebrată în Egipt, pentru a deveni cauza unei disensiuni publice.
Considerați
Considerare
Calvin reflectă mai departe asupra cuvintelor administratorului din versetul 23 și mărturia lor despre adevărata închinare.
23. Pace vouă. Deoarece shalom, printre evrei, înseamnă nu numai pace, ci orice condiție prosperă și de dorit, precum și orice eveniment vesel, acest pasaj poate fi explicat în două feluri: fie că conducătorul casei lui Iosif le poruncește să fie cu mintea pașnică și sigură; fie că le declară că le este bine și fericit. Suma răspunsului său, totuși, se reduce la aceasta, că nu era niciun motiv de teamă, pentru că treburile lor erau într-o stare prosperă. Și deoarece, după felul oamenilor, nu era posibil ca ei să fi plătit banii pentru grânele care se aflau în sacii lor, el atribuie aceasta favorii lui Dumnezeu. Căci, deși adevărata religie era atunci aproape stinsă în lume, Dumnezeu a făcut totuși ca o anumită cunoștință a bunătății Sale să rămână mereu în inimile oamenilor, care să-i facă răspunzători. De aici s-a întâmplat ca, urmând natura ca îndrumător, necredincioșii au numit orice dar deosebit de excelent divin. Mai mult, deoarece corupția era atât de răspândită, încât fiecare națiune socotea că este îngăduit să se închine la zei diferiți, conducătorul casei lui Iosif deosebește pe Dumnezeul închinat de fiii lui Iacov de idolii egipteni. Presupunerea, totuși, este probabilă, că acest om fusese impregnat cu un anumit simț al religiei. Știm cât de mare era aroganța acelei națiuni și că ea presupunea că întreaga lume în afară era înșelată în închinarea la zei. De aceea, dacă nu ar fi învățat ceva mai bun, el nu ar fi atribuit niciodată o asemenea onoare altor zei decât celor ai propriei sale țări. Mai mult, el nu atribuie minunea Dumnezeului țării Canaanului, ci Dumnezeului deosebit al tatălui lor. Eu, așadar, nu mă îndoiesc că Iosif, deși nu i se permitea să corecteze în mod deschis ceva în superstițiile primite, s-a străduit, cel puțin în propria sa casă, să stabilească adevărata închinare a singurului Dumnezeu și a ținut mereu strâns legământul, despre care, ca băiat, auzise pe tatăl său vorbind. Aceasta este cu atât mai mult de observat, cu cât sfântul om nu putea devia, chiar și în cea mai mică măsură, de la practica comună, fără a atrage ura unei națiuni atât de mândre. De aceea, excelența lui Iosif este lăudată în persoana administratorului său; pentru că fără teamă de invidia publică, el dă onoare, în propriile sale ziduri, adevăratului Dumnezeu. Dacă cineva ar întreba de unde știa că Iacov era închinător al adevăratului Dumnezeu; răspunsul este gata; că Iosif, în ciuda severității sale prefăcute, poruncise ca Simon să fie tratat cu blândețe în închisoare. Deși fusese lăsat ca ostatic, totuși, dacă ar fi fost privit ca spion, paznicul închisorii s-ar fi purtat mai aspru cu el. Trebuie, așadar, să fi existat vreo poruncă dată cu privire la tratamentul uman sau moderat al acestuia. De aici se deduce presupunerea probabilă că Iosif explicase afacerea administratorului său, care era admis la sfaturile sale secrete.
Răspunde
Răspuns
Unde în împrejurările tale prezente simți aceeași presiune pe care a simțit-o Iacov când fiecare alegere părea costisitoare? Cum ar putea atenția lui Calvin la guvernarea divină ascunsă să remodeleze felul în care vezi relațiile dificile? Ce pas unic de încredere ai putea face astăzi care să răsune de disponibilitatea lui Iuda de a sta ca chezăș pentru fratele său?
Roagă-te
Rugăciune
Tată Suveran, Tu rânduiești toate lucrurile după scopurile legământului Tău, prefăcând încercările slujitorilor Tăi în prilejuri de pocăință și împăcare, așa cum ai făcut cu casa lui Iacov. Dă-ne har să încredințăm pe cei dragi nouă în grija Ta credincioasă, să lepădăm mândria și frica și să umblăm cu smerenie înaintea Ta, Cel ce singur ții inimile oamenilor. Prin Duhul Tău, formează în noi aceeași disponibilitate de a purta ocara și de a ne odihni în mila lui Hristos. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →