← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 31-32 — cu Ioan Calvin

Psalmii 31-32Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
În lecția de astăzi stăm cu Ioan Calvin în timp ce el deschide tezaurul rugăciunilor lui David din Psalmii 31 și 32. Expunerea atentă a lui Calvin dezvăluie cum încrederea statornică în Dumnezeu ancorează sufletul atunci când orice alt refugiu eșuează. Cuvintele sale ne invită să examinăm propria noastră încredere în credincioșia divină în mijlocul fricii, reproșului și eliberării. Prin acest studiu învățăm să ne încredințăm viețile din nou Dumnezeului care răscumpără și păstrează. Fie ca perspectivele lui Calvin să ne întărească speranța și să ne adâncească comuniunea cu Domnul care nu se schimbă niciodată.
Citește

Citire

Ne întoarcem acum la textul însuși. Citim încet Psalmii 31 și 32, lăsând strigătele lui David pentru eliberare și cântările sale de mulțumire să se așeze în inima noastră. Observăm mișcarea de la necaz la odihna încrezătoare în dragostea statornică a lui Dumnezeu. Ne oprim oriunde o frază ne mișcă duhul și o înapoiem Domnului în rugăciune liniștită.
Studiu
Calvin începe prin a examina declarația lui David de încredere în Iehova. 1. În Tine, o, Iehova, mi-am pus încrederea. Unii sunt de părere că acest psalm a fost compus de David după ce a scăpat în mod neașteptat din pustiul Maon; nu mă opun, deși este doar o presupunere îndoielnică. Cu siguranță el celebrează una sau mai multe dintre cele mai mari primejdii ale sale. La început ne spune ce fel de rugăciune a înălțat în agonie și necaz; iar limbajul ei respiră o afecțiune de cea mai arzătoare natură. El ia ca temei de nădejde faptul că a avut încredere în Domnul sau a continuat să aibă încredere în El; căci verbul la timpul trecut pare să denote un act continuu. El a ținut ca principiu că nădejdea care depinde de Dumnezeu nu poate fi dezamăgită. Între timp vedem cum el nu aduce înainte nimic altceva decât credința singură; făgăduindu-și eliberarea doar pentru că este convins că va fi mântuit prin ajutorul și favoarea lui Dumnezeu. Dar deoarece această învățătură a fost expusă deja și va mai apărea de mai multe ori, este suficient acum să fi aruncat o privire asupra ei. O, de am practica cu toții în așa fel încât, ori de câte ori ne apropiem de Dumnezeu, să putem declara cu David că rugăciunile noastre pornesc din acest izvor, și anume dintr-o convingere fermă că siguranța noastră depinde de puterea lui Dumnezeu. Particula care înseamnă pentru totdeauna poate fi explicată în două feluri. Cum Dumnezeu își retrage uneori favoarea, sensul poate fi nu nepotrivit: Deși sunt acum lipsit de ajutorul Tău, totuși nu mă lepăda cu totul sau pentru totdeauna. Astfel David, dorind să se înarmeze cu răbdare împotriva ispitelor sale, ar face un contrast între aceste două lucruri: a fi în necaz pentru o vreme și a rămâne într-o stare de confuzie. [636] Dar dacă cineva alege mai degrabă să înțeleagă cuvintele sale astfel: 'Oricâte necazuri mi-ar veni, fie ca Dumnezeu să fie gata să mă ajute și să-și întindă mereu mâna spre mine, după cum cere cazul', nu aș respinge acest sens mai mult decât pe celălalt. David dorește să fie eliberat în dreptatea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu își arată dreptatea împlinindu-și făgăduința față de slujitorii Săi. Este prea multă rafinărie de raționament să afirmi că David se îndreaptă aici spre dreptatea pe care Dumnezeu o dăruiește în mod liber poporului Său, pentru că dreptatea sa prin fapte nu era de niciun folos. Și mai nepotrivit este părerea celor care cred că Dumnezeu îi păstrează pe sfinți potrivit dreptății Sale; adică pentru că, acționând atât de merituos, dreptatea cere ca ei să-și primească răsplata. Este ușor de văzut din folosirea frecventă a termenului în Psalmi că dreptatea lui Dumnezeu înseamnă credincioșia Sa, în exercitarea căreia El îi apără pe toți cei care se încredințează pazei și protecției Sale. David, așadar, își întărește nădejdea din considerarea firii lui Dumnezeu, care nu se poate tăgădui pe Sine și care rămâne mereu același. Despre versetul 5, Calvin scrie: 5. În mâna Ta îmi încredințez duhul. David își declară din nou credința în Dumnezeu și afirmă că a avut gânduri atât de înalte despre providența Sa, încât și-a aruncat toate grijile asupra ei. Oricine se încredințează pe sine în mâna lui Dumnezeu și în paza Sa nu numai că Îl constituie arbitrul vieții și morții pentru el, ci depinde cu calm de El pentru protecție în mijlocul tuturor primejdiilor sale. Verbul este la timpul viitor, 'voi încredința', și denotă fără îndoială un act continuu, fiind deci potrivit tradus la timpul prezent. De asemenea, trebuie observat că niciun om nu poate încredința cu sinceritate viața sa lui Dumnezeu, decât cel care se consideră expus la o mie de morți și că viața sa atârnă de un fir sau diferă aproape deloc de o suflare care trece brusc. David fiind astfel la punctul deznădejdii, nu lasă nimic pentru sine de făcut decât aceasta: să meargă pe calea sa, încrezându-se în Dumnezeu ca păzitor și conducător al vieții sale. Este minunat că, deși multe lucruri ne tulbură pe toți, abia unul din o sută este atât de înțelept încât să-și încredințeze viața în mâna lui Dumnezeu. Mulțimi trăiesc zi de zi la fel de vesele și nepăsătoare ca și cum ar fi într-un cuib liniștit, ferit de orice tulburare; dar de îndată ce întâlnesc ceva care să le înspăimânte, sunt gata să moară de angoasă. Astfel se întâmplă că ei nu se îndreaptă niciodată spre Dumnezeu, fie pentru că se înșală cu iluzii deșarte, lingușindu-se că totul va fi bine, [639] fie pentru că sunt atât de cuprinși de groază și împietriți de uimire, încât nu au dorință pentru grija Sa părintească. Mai departe, cum diverse furtuni de durere ne tulbură și uneori ne aruncă cu capul în jos sau ne trag de la calea dreaptă a datoriei sau cel puțin ne îndepărtează de postul nostru, singurul remediu care există pentru a așeza aceste lucruri în odihnă este să considerăm că Dumnezeu, care este autorul vieții noastre, este și păzitorul ei. Aceasta, așadar, este singura cale de a ușura toate poverile noastre și de a ne păzi de a fi înghițiți de prea multă întristare. Văzând, așadar, că Dumnezeu consimte să-și asume grija vieților noastre și să le susțină, deși sunt adesea expuse la diverse feluri de moarte, să învățăm să fugim mereu la acest azil; ba chiar, cu cât cineva este mai expus la primejdii, cu atât să se exercite mai cu grijă în meditarea asupra ei. În scurt, să ne fie scut împotriva tuturor atacurilor primejdioase: limanul nostru în mijlocul tuturor frământărilor și furtunilor: că, deși siguranța noastră poate fi dincolo de orice nădejde omenească, Dumnezeu este păzitorul credincios al ei; și să ne trezească din nou la rugăciune, ca El să ne apere și să ne facă eliberarea sigură. Această încredere îl va face de asemenea pe fiecare om dornic să-și împlinească datoria cu promptitudine și să lupte constant și fără teamă înainte spre sfârșitul cursului său. Cum se întâmplă că atât de mulți sunt leneși și indiferenți, iar alții își părăsesc cu perfidie datoria, decât pentru că, copleșiți de anxietate, sunt înspăimântați de primejdii și neplăceri și nu lasă loc pentru lucrarea providenței lui Dumnezeu? Calvin consideră apoi asigurarea trasă din răscumpărarea trecută a lui Dumnezeu. Tu m-ai răscumpărat. Unii traduc timpul trecut aici la viitor; dar, în opinia mea, fără niciun motiv. Căci îmi este evident că David se încurajează aici la o încredere continuă în Dumnezeu, chemând la amintire dovezile favorii Sale pe care le-a experimentat deja. [640] Nu este o mică încurajare pentru noi pentru viitor să fim convinși cu siguranță că Dumnezeu va veghea asupra vieții noastre, pentru că El a fost deja eliberatorul nostru. De aici epitetul prin care David Îl recunoaște pe Dumnezeu. Îl numește adevărat sau credincios, pentru că crede că El va continua să fie același pentru el pentru totdeauna cum a fost deja. În consecință, aceasta este ca un legământ prin care el unește la binefacerile anterioare pe care Dumnezeu i le-a conferit încrederea în rugăciune și nădejdea de ajutor pentru timpul ce vine: ca și cum ar fi spus: Doamne, Tu care ești mereu același și nu-Ți schimbi mintea ca oamenii, ai mărturisit deja în faptă că ești apărătorul vieții mele: acum, așadar, îmi încredințez viața, al cărei păzitor ai fost, în mâinile Tale. Ceea ce David declară aici despre viața sa temporală, Pavel transferă la mântuirea veșnică.
Considerați

Considerare

Calvin trasează apoi legătura teologică cu nădejdea veșnică a credinciosului. În concluzie, oricine nu se bizuie pe providența lui Dumnezeu, astfel încât să-și încredințeze viața pazei ei credincioase, nu a învățat încă cum se cuvine ce înseamnă a trăi. Pe de altă parte, cel care va încredința păstrarea vieții sale în grija lui Dumnezeu nu va îndoi de siguranța ei nici măcar în mijlocul morții. Trebuie deci să ne punem viața în mâna lui Dumnezeu, nu numai ca El să o păstreze în siguranță în această lume, ci și ca El să o păzească de distrugere în moartea însăși, așa cum ne-a învățat exemplul lui Hristos. Cum David a dorit ca viața sa să fie prelungită în primejdiile morții, tot așa Hristos a trecut din această viață trecătoare ca sufletul Său să fie mântuit în moarte. Aceasta este o rugăciune generală, așadar, în care credincioșii își încredințează viețile lui Dumnezeu, întâi, ca El să-i protejeze prin puterea Sa, atât timp cât sunt expuși primejdiilor acestei lumi; și, în al doilea rând, ca El să-i păstreze în siguranță în mormânt, unde nu se vede nimic altceva decât distrugere. Trebuie mai departe să ne asigurăm că nu suntem părăsiți de Dumnezeu nici în viață, nici în moarte; căci pe aceia pe care Dumnezeu îi aduce în siguranță prin puterea Sa la sfârșitul cursului lor, El îi primește în cele din urmă la Sine la moartea lor. Acesta este unul dintre locurile principale din Scriptură care sunt cele mai potrivite pentru a corecta neîncrederea. Ne învață, întâi, că credincioșii nu trebuie să se chinuiască peste măsură cu griji și neliniști nefericite; și, în al doilea rând, că ei nu trebuie să fie atât de distrași de frică încât să înceteze de la împlinirea datoriei lor, nici să se abată și să leșine în așa fel încât să apuce nădejdi deșarte și ajutoare înșelătoare, nici să cedeze în fața temerilor și alarmelor; și, în fine, că ei nu trebuie să se teamă de moarte, care, deși distruge trupul, nu poate stinge sufletul. Aceasta, într-adevăr, ar trebui să fie argumentul nostru principal pentru a birui toate ispitele, că Hristos, când Și-a încredințat sufletul Tatălui Său, a întreprins paza sufletelor tuturor poporului Său. Ștefan, așadar, Îl cheamă pe El să fie păzitorul său, zicând: 'Doamne Isuse, primește duhul meu' (Faptele Apostolilor 7:59). Cum sufletul este sediul vieții, din acest motiv, după cum se știe bine, este folosit pentru a semnifica viața.
Răspunde

Răspuns

Unde în împrejurările tale actuale te invită Domnul să-ți reînnoiești încrederea doar în El? Cum te încurajează amintirea credincioșiei trecute a lui Dumnezeu să-ți încredințezi duhul în mâinile Sale astăzi? În ce feluri ai putea urî mai deplin orice deșertăciune mincinoasă care concurează cu încrederea simplă în Domnul?
Roagă-te

Rugăciune

O Doamne suveran, stânca și cetățuia noastră, îți încredințăm duhurile în mâinile Tale, încrezându-ne în credincioșia legământului prin care ne-ai răscumpărat în Fiul Tău. Prin harul Tău ascunde-ne în taina prezenței Tale, iartă-ne fărădelegile și pune-ne picioarele în locul larg al izbăvirii Tale, ca să ne bucurăm în dragostea Ta neclintită. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →