← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 121-122 — cu Ioan Calvin

Psalmii 121-122Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
În această lecție ne întoarcem la înțelepciunea lui Ioan Calvin, pe măsură ce el explică Psalmii 121 și 122. Atenția atentă a lui Calvin față de text arată cum psalmistul îndreaptă fiecare privire neliniștită spre singurul Păzitor adevărat și celebrează bucuria închinării comune în locul ales de Dumnezeu. Comentariul său ne invită să ne examinăm propriile inimi neliniștite și să ne odihnim în grija neclintită a Domnului. Prin aceste cântări străvechi descoperim motive proaspete pentru a ne ridica ochii și pentru a ne bucura când suntem chemați la casa Domnului. Perspectivele lui Calvin ne îndrumă spre o încredere mai adâncă și o ascultare bucuroasă astăzi.
Citește

Citire

Pregătește-ți inima să asculte Cuvântul lui Dumnezeu citind Psalmii 121 și 122 încet și cu rugăciune. Observă mișcarea de la veghe personală la bucuria comună, pe măsură ce psalmistul își ridică ochii și apoi celebrează sosirea la Ierusalim. Permite promisiunilor păzirii Domnului și bucuriei închinării să se așeze în duhul tău. Citește fiecare verset de două ori dacă este nevoie, invitând pe Duhul Sfânt să aplice aceste adevăruri circumstanțelor tale prezente.
Studiu
Calvin începe prin a examina primul verset al Psalmului 121. 1 Îmi voi ridica ochii spre munți. Scriitorul inspirat, oricine ar fi fost el, pare, la începutul Psalmului, să vorbească în persoana unui om necredincios. Așa cum Dumnezeu îi previne pe poporul Său credincios cu binecuvântările Sale și îi întâmpină din proprie inițiativă, tot așa și ei, din partea lor, își îndreaptă imediat ochii direct spre El. Care este atunci înțelesul acestei priviri nestatornice a Profetului, care își aruncă ochii acum într-o parte și acum în alta, ca și cum credința nu l-ar îndruma spre Dumnezeu? Răspund că gândurile celor evlavioși nu sunt niciodată atât de statornicite asupra Cuvântului lui Dumnezeu încât să nu fie purtate la primul impuls spre unele momeli; și mai ales când primejdiile ne tulbură sau când suntem asaltați de ispite grele, este cu greu posibil ca noi, din pricina înclinării noastre spre pământ, să nu fim mișcați de momelile ce ni se înfățișează, până când mințile noastre nu își pun singure o frână și nu se întorc la Dumnezeu. Totuși, propoziția poate fi explicată ca și cum ar fi exprimată sub formă condițională. Oricare ar fi gândurile noastre, ar spune Profetul, toate speranțele care ne îndepărtează de Dumnezeu sunt deșarte și înșelătoare. Dacă o luăm în acest sens, el nu trebuie înțeles ca relatând cum a raționat cu sine sau ce intenționa să facă, ci doar ca declarând că aceia își pierd osteneala care, nesocotindu-L pe Dumnezeu, privesc la distanță în jurul lor și fac lungi și ocolite drumuri în căutarea unor remedii la necazurile lor. Este într-adevăr sigur că, vorbind astfel despre sine, el ne arată o boală de care suferă toată omenirea; dar totuși nu va fi nepotrivit să presupunem că a fost îndemnat să vorbească astfel din propria experiență; căci o asemenea nestatornicie este firească nouă, încât de îndată ce suntem loviți de vreo frică, ne întoarcem ochii în toate direcțiile, până când credința, trăgându-ne înapoi de la toate aceste rătăciri, ne îndreaptă exclusiv spre Dumnezeu. Toată deosebirea dintre credincioși și necredincioși în această privință este că, deși toți sunt înclinați să fie înșelați și ușor păcăliți de imposturi, totuși Satana îi vrăjește pe necredincioși cu farmecele sale; pe când, în privința credincioșilor, Dumnezeu corectează viciul firii lor și nu le îngăduie să persevereze în rătăcire. Înțelesul Profetului este pe deplin limpede, și anume că, deși toate ajutoarele lumii, chiar și cele mai puternice, s-ar oferi nouă, totuși nu trebuie să căutăm mântuire nicăieri decât în Dumnezeu; ba chiar, că atunci când oamenii s-au trudit mult timp vânând remedii, acum într-o parte și acum în alta, vor afla în cele din urmă din experiență că nu există ajutor sigur decât în Dumnezeu singur. Prin munți, Profetul înțelege tot ce este mare sau excelent în lume; iar lecția pe care o învață este că trebuie să socotim toate aceste favoruri ca nimic. La versetul 3, Calvin afirmă rolul lui Dumnezeu ca Păzitor al poporului Său. 3 El nu va îngădui ca piciorul tău să se poticnească. Aici Profetul, pentru a-i readuce pe credincioși pe calea cea dreaptă și pentru a înfrânge influența tuturor momelilor care obișnuiesc să le distragă mințile, afirmă că orice avantaje obișnuiesc oamenii lumești să dorească sau să spere de la lume, adevărații credincioși le vor găsi din belșug și la îndemână numai în Dumnezeu. El nu doar atribuie putere lui Dumnezeu, ci învață de asemenea că El este atât de binevoitor față de noi, încât ne va păzi în toate privințele în siguranță desăvârșită. Ori de câte ori este preamărită puterea lui Dumnezeu, mulți răspund imediat: Este foarte adevărat că El poate face cutare și cutare lucruri dacă este așa înclinat, dar nu știm cu siguranță care este intenția Sa. În acest pasaj, deci, Dumnezeu este înfățișat credincioșilor ca Păzitorul lor, pentru ca ei să se odihnească cu încredere sigură pe providența Sa. Așa cum epicureii, închipuindu-și că Dumnezeu nu are nicio grijă de lume, sting toată evlavia, tot așa cei care cred că lumea este cârmuită de Dumnezeu doar într-un mod general și confuz și nu cred că El poartă de grijă cu dragoste deosebită fiecăruia dintre poporul Său credincios, lasă mințile oamenilor în suspensie și sunt ei înșiși ținuți într-o stare de neîncetată fluctuație și neliniște. Pe scurt, inimile oamenilor nu vor fi îndemnate cu adevărat să-L cheme pe Dumnezeu până când convingerea adevărului acestei păziri nu este adânc înrădăcinată în mințile lor. Psalmistul declară că scopul pentru care Dumnezeu este Păzitorul nostru este ca El să ne țină în picioare. Cuvântul ebraic mvt, mot, folosit aici, înseamnă atât alunecare sau cădere, cât și tremur sau clătinare. Acum, deși se întâmplă adesea ca credincioșii să se clatine, ba chiar să fie gata să cadă cu totul, totuși, deoarece Dumnezeu îi susține prin puterea Sa, se spune că ei stau drepți. Și deoarece în mijlocul multelor primejdii care ne amenință în fiecare clipă, ne este greu să scăpăm de toată neliniștea și frica, Profetul mărturisește în același timp că Dumnezeu veghează neîncetat asupra siguranței noastre. Trecând la Psalmul 122, Calvin reflectă asupra bucuriei lui David la perspectiva închinării în Ierusalim. 1 M-am bucurat când mi s-au spus. Dumnezeu îi spusese adesea lui Moise că Sanctuarul Său va avea într-o zi un loc sigur și fix de locuire; totuși, de la vremea lui Moise, timp de mai mult de o mie de ani, Chivotul Legământului fusese purtat din loc în loc, ca și cum ar fi fost în stare de pelerinaj. În cele din urmă i s-a descoperit lui David că muntele Sion era locul unde Dumnezeu voia ca chivotul Său să fie așezat și templul Său zidit. Acum, așa cum David însuși a primit această descoperire cu o bucurie nespus de mare, tot așa el afirmă că s-a bucurat să vadă că întregul popor era de acord cu aceasta într-un singur cuget. Această împrejurare nu a fost luată în seamă cum se cuvine, iar consecința este că interpreții au dat traducerea nefericită: M-am bucurat cu cei ce mi-au spus. O asemenea redare, totuși, doar face sensul puțin obscur; dar traducerea Septuagintei și a Vulgatei, care dă celui de-al doilea verb din verset o semnificație neutră, viciază cu totul înțelesul: M-am bucurat de lucrurile care mi s-au spus. Recunosc într-adevăr că literal citirea este: M-am bucurat în cei ce mi-au spus; dar nu este un lucru neobișnuit ca litera v, beth, care înseamnă de obicei în, să fie rezolvată în adverbul de timp când; și aici scopul textului cere o asemenea redare. David mărturisește că a simțit în inima sa o bucurie dublă observând că întregul popor a consimțit întru ascultare de oracolul care declara muntele Sion ca fiind locul ales de Dumnezeu pentru închinarea Sa solemnă. Prin acest exemplu suntem învățați că bucuria noastră, în același fel, ar trebui să fie dublată, când Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt nu doar ne modelează pe fiecare dintre noi la ascultarea Cuvântului Său, ci produce același efect și asupra altora, ca să fim uniți împreună în aceeași credință. Atât de încăpățânată și de răzvrătită este firea omenească, încât marea majoritate a omenirii murmură invariabil împotriva lui Dumnezeu ori de câte ori El vorbește. Avem, deci, un temei nu mic de bucurie când toți se rânduiesc în armonie cu noi de partea lui Dumnezeu. Cei care traduc cu cei ce mi-au spus deduc acest înțeles: Îmi găsesc plăcere în tovărășia celor ce mă atrag la slujirea lui Dumnezeu și se oferă mie ca tovarăși, ca să mergem împreună la sanctuar. Dar din al doilea verset va fi și mai limpede că bucuria despre care vorbește David a izvorât din faptul că vedea poporul, cu ascultarea promptă a credinței, dând consimțământul lor la rostirea oracolului ceresc, cu privire la locul ales să fie scaunul legitim și permanent al chivotului legământului. Căci urmează imediat —
Considerați

Cugetare

Calvin explorează mai departe implicațiile afirmațiilor repetate ale providenței divine. 8. Domnul va păzi ieșirea ta și intrarea ta. Sensul este: Oricare ar fi ceea ce vei întreprinde sau te vei angaja în timpul vieții tale va ajunge la o încheiere fericită și de succes. Dumnezeu fără îndoială îndrumă prin Duhul Său cel Sfânt deliberările slujitorilor Săi; dar mi se pare mie că acest pasaj trebuie mai degrabă raportat la rezultate prospere. Dacă totuși cineva ar dori să-i dea un înțeles mai larg, nu am nicio obiecție. Este de ajuns pentru mine să îmbrățișez acel sens care este indisputabil sigur și solid: Că Dumnezeu va fi călăuza continuă a poporului Său, astfel încât, întinzând mâna Sa spre ei, El îi va conduce după dorința inimii lor de la început până la sfârșit. Mai departe, este important să marcăm motivul pentru care Profetul repetă atât de des ceea ce exprimase pe scurt și într-un singur cuvânt cu suficientă claritate. O asemenea repetare pare la prima vedere de prisos; dar când luăm în considerare cât de greu este să ne corectăm neîncrederea, se va percepe ușor că el nu insistă în mod nepotrivit asupra laudei providenței divine. Cât de puțini se găsesc care să-I dea lui Dumnezeu onoarea de a fi un Păzitor, pentru ca de acolo să fie asigurați de siguranța lor și îndemnați să-L cheme în mijlocul primejdiilor lor! Dimpotrivă, chiar când ni se pare că am experimentat pe larg ceea ce implică această protecție a lui Dumnezeu, totuși tremurăm instantaneu la zgomotul unei frunze căzând din copac, ca și cum Dumnezeu ne-ar fi uitat cu totul. Fiind atunci încurcați în atâtea îndoieli nelegiuite și atât de înclinați spre neîncredere, suntem învățați din pasaj că, dacă o propoziție cuprinsă în puține cuvinte nu ne este de ajuns, ar trebui să adunăm laolaltă tot ce se poate găsi în întreaga Scriptură despre providența lui Dumnezeu, până când această doctrină — 'Că Dumnezeu veghează mereu pentru noi' — este adânc înrădăcinată în inimile noastre; astfel încât, depinzând numai de păzirea Sa, să putem spune adio tuturor încrederilor deșarte ale lumii.
Răspunde

Răspuns

Unde în viața ta încă îți ridici ochii spre munți în loc să-i fixezi numai pe Domnul? Cum aduce promisiunea că Dumnezeu nici nu ațipește, nici nu doarme un curaj proaspăt situației tale prezente? În ce feluri poți cultiva o bucurie mai mare când ești invitat să te aduni cu poporul lui Dumnezeu pentru închinare?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne, Păzitorul nostru, care nu dormi și nu adormi, susține-ne prin harul Tău suveran potrivit legământului făcut cu poporul Tău, ca picioarele noastre să nu alunece și ieșirile și intrările noastre să fie păzite de acum și în veci. Dă-ne bucuria de a ne sui la casa Ta cu inimile unite în pacea care curge numai din prezența Ta, prin Isus Hristos Domnul nostru și prin mângâierea Duhului Tău. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →