← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Luca

Luca 1 — cu Ioan Calvin

Luca 1Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra Scripturii ne invită la o întâlnire mai profundă cu capitolul de început al Evangheliei lui Luca. În aceste reflecții îl urmăm pe Calvin în timp ce el urmărește scopul evanghelistului, credibilitatea mărturiei și mila surprinzătoare care pregătește calea pentru Hristos. Fiecare paragraf selectat din comentariul său deschide o fereastră asupra contextului istoric și a greutății spirituale a textului. Ascultăm cum a modelat Duhul pana lui Luca și cum același Duh confirmă și astăzi credința. Fie ca aceste perspective străvechi să ne întărească inimile și să ne ascută auzirea Cuvântului întrupat.
Citește

Citire

Așază-te într-un loc liniștit și citește integral capitolul 1 din Luca. Observă prefața atentă, vestirile îngerești și primele frământări ale zorilor care vor deveni Soarele Dreptății. Lasă narațiunea să se desfășoare fără grabă. Fii atent la personajele care apar înainte ca Mesia însuși să sosească. Permite Duhului să-ți pregătească mintea pentru comentariul care urmează.
Studiu
Calvin începe prin a explica motivul pentru care a scris Luca. Luca este singurul evanghelist care face o prefață la Evanghelia sa, cu scopul de a explica pe scurt motivul care l-a îndemnat să scrie. Adresându-se unei singure persoane, el pare să fi acționat nechibzuit, în loc să sune din trâmbiță cu glas tare, așa cum era datoria lui, și să invite pe toți oamenii la credință. Se pare, așadar, nepotrivit ca învățătura care nu aparține în mod deosebit unei persoane sau alteia, ci este comună tuturor, să fie trimisă în particular prietenului său Teofil. De aceea unii au fost conduși să creadă că Teofil este un substantiv apelativ și se aplică tuturor persoanelor evlavioase din cauza dragostei lor față de Dumnezeu; dar epitetul care i se alătură este incompatibil cu această părere. Nici nu există vreun motiv de a ne teme de absurditatea care i-a determinat să adopte o astfel de soluție. Căci nu este mai puțin adevărat că învățătura lui Pavel aparține tuturor, deși unele dintre Epistolele sale au fost adresate anumitor cetăți, iar altele anumitor oameni. Ba chiar trebuie să recunoaștem, dacă ținem seama de starea acelor vremuri, că Luca a adoptat o cale conștiincioasă și prudentă. Exista tirani de toate părțile care, prin teroare și alarmă, erau pregătiți să împiedice progresul doctrinei sănătoase. Aceasta a dat prilej lui Satan și slujitorilor săi să răspândească nori de eroare, prin care lumina curată ar fi fost întunecată. Acum, deoarece marea majoritate a oamenilor nu se preocupa prea mult de menținerea purității Evangheliei, și puțini luau în considerare cu atenție invențiile lui Satan sau cantitatea de pericol ascuns sub astfel de deghizări, oricine îi întrecea pe alții printr-o credință neobișnuită sau prin daruri extraordinare ale Duhului era cu atât mai puternic obligat să facă tot posibilul, prin grijă și sârguință, pentru a păstra doctrina evlaviei curată și necontaminată de orice corupție. Astfel de persoane au fost alese de Dumnezeu să fie păzitorii sacri ai legii, prin care doctrina cerească încredințată lor să fie transmisă cu onestitate posterității. Cu această vedere, așadar, Luca își dedică Evanghelia lui Teofil, pentru ca acesta să întreprindă păstrarea ei credincioasă; și aceeași datorie o impune și o recomandă Pavel lui Timotei (2 Timotei 1:14; 2 Timotei 3:14). Despre motivul pentru care mulți scriseseră deja, Calvin scrie: 1. Deoarece mulți. El dă un motiv pentru a scrie care, s-ar crede, ar fi trebuit mai degrabă să-l descurajeze de la a scrie. A compune o istorie care angajase deja mulți autori era o muncă inutilă, cel puțin dacă aceștia își îndepliniseră cu credincioșie datoria. Dar nicio acuzație de impostură, neglijență sau vreun alt defect nu este insinuată în cel mai mic grad. Se pare, așadar, ca și cum ar exprima o hotărâre de a face ceea ce fusese deja făcut. Răspund că, deși tratează cu blândețe pe cei care scriseseră înaintea lui, nu aprobă cu totul lucrările lor. Nu spune în mod expres că au scris despre lucruri pe care le cunoșteau imperfect, dar revendicând certitudinea faptelor, le neagă cu modestie dreptul la o încredere deplină și nezdruncinată. S-ar putea obiecta că, dacă au făcut afirmații false, ar fi trebuit mai degrabă să fie aspru mustrați. Răspund din nou că s-ar putea să nu fi fost profund vinovați; s-ar putea să fi greșit mai mult din lipsă de considerație decât din răutate; și, în consecință, nu ar fi fost nevoie de o mai mare violență a atacului. Și cu siguranță există motive să credem că acestea erau puțin mai mult decât schițe istorice care, deși relativ inofensive la acea vreme, ar fi cauzat ulterior, dacă nu ar fi fost contracarate prompt, vătămări serioase credinței. Dar merită remarcat faptul că, aplicând acest remediu prin Luca la scrieri inutile, Dumnezeu a avut un plan minunat în vederea obținerii, prin consimțământ universal, a respingerii altora și astfel asigurarea unui credit nedivizat celor care reflectă strălucit maiestatea sa adorabilă. Cu atât mai puțină scuză au acei oameni simpli, prin care povești dezgustătoare, sub numele lui Nicodim sau al altei persoane, sunt, în zilele noastre, impuse lumii. Referitor la martorii oculari, Calvin scrie: Printre noi [17] are același sens ca și cu noi. [18] El pare să facă credința să se sprijine pe o temelie slabă, legătura ei cu oamenii, în timp ce ar trebui să se sprijine numai pe Cuvântul lui Dumnezeu; și cu siguranță deplina asigurare (plerophoria) a credinței este atribuită pecetluirii Duhului (1 Tesaloniceni 1:5; Evrei 10:22). Răspund că, dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu deține primul loc, credința nu se va mulțumi cu nicio mărturie umană, dar, acolo unde confirmarea interioară a Duhului a avut deja loc, le permite acestora o anumită greutate în cunoașterea istorică a faptelor. Prin cunoaștere istorică înțeleg acea cunoaștere pe care o obținem cu privire la evenimente, fie prin propria noastră observație, fie prin declarația altora. Căci, în ceea ce privește lucrările vizibile ale lui Dumnezeu, este la fel de potrivit să asculți martorii oculari ca și să te bazezi pe experiență. În plus, cei pe care îi urmează Luca nu erau autori particulari, ci erau și slujitori ai Cuvântului. Prin această laudă îi ridică deasupra rangului autorității umane; căci dă de înțeles că persoanele de la care a primit informațiile fuseseră autorizate divin să predice Evanghelia. De aici și acea siguranță pe care o menționează puțin mai târziu și care, dacă nu se sprijină pe Dumnezeu, poate fi curând tulburată. Există o mare greutate în a-i numi pe cei de la care a primit Evanghelia slujitori ai Cuvântului; căci pe această bază credincioșii concluzionează că martorii sunt dincolo de orice excepție, așa cum spun juriștii, și nu pot fi înlăturați în mod legal.
Considerați

Considerare

Despre dreptatea lui Zaharia și a Elisabetei, Calvin scrie: 6. Și amândoi erau drepți înaintea lui Dumnezeu. El le acordă o mărturie nobilă, nu numai că printre oameni au dus vieți sfinte și drepte, ci și că erau drepți înaintea lui Dumnezeu. Această dreptate Luca o definește pe scurt spunând că au umblat în toate poruncile lui Dumnezeu. Ambele trebuie observate cu atenție; căci, deși se aduce laudă lui Zaharia și Elisabetei cu scopul de a ne arăta că lampa, a cărei lumină a mers înaintea Fiului lui Dumnezeu, a fost luată nu dintr-o casă obscură, ci dintr-un sanctuar ilustru, totuși exemplul lor ne prezintă, în același timp, regula unei vieți evlavioase și drepte. În rânduirea vieții noastre (Psalmul 37:23), așadar, primul nostru studiu ar trebui să fie acela de a ne aproba înaintea lui Dumnezeu; și știm că ceea ce cere El mai ales este o inimă sinceră și o conștiință curată. Oricine neglijează dreptatea inimii și își reglementează viața exterioară doar prin ascultare de lege, neglijează această rânduială. Căci trebuie amintit că inima, și nu masca exterioară a faptelor, este privită în primul rând de Dumnezeu, la care ni se poruncește să privim. Ascultarea ocupă al doilea loc; adică, niciun om nu trebuie să-și alcătuiască, după propria plăcere, o nouă formă de dreptate nesusținută de Cuvântul lui Dumnezeu, ci trebuie să ne permitem să fim guvernați de autoritatea divină. Nici nu trebuie să neglijăm această definiție, că sunt drepți cei care își reglementează viața după poruncile legii; ceea ce dă de înțeles că, în ochii lui Dumnezeu, toate actele de închinare sunt contrafăcute, iar cursul vieții omenești este fals și nestatornic, în măsura în care se îndepărtează de legea Sa.
Răspunde

Răspuns

Unde simți că Duhul confirmă certitudinea a ceea ce ți s-a învățat? Cum ar putea accentul lui Calvin pe autorizarea divină să modeleze modul în care primești Scriptura? În ce domeniu al vieții ai nevoie de aceeași har care l-a întărit pe Zaharia?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne Dumnezeul nostru, care în plinirea vremii ai pomenit legământul Tău cel sfânt și ai împlinit îndurarea făgăduită părinților noștri, să ne cerceteze acum Răsăritul de sus, luminând pe cei ce stau în întuneric și îndrumând pașii noștri pe calea păcii. Prin Duhul Tău cel suveran, întărește în inimile noastre cele mai sigur crezute între noi, ca să-Ți slujim fără frică în sfințenie și dreptate în toate zilele noastre. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →