Eterniseed › Curriculum › Geneza
Geneza 17-18 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Astăzi ne întoarcem la Ioan Calvin pentru a primi lumină asupra legământului pe care Dumnezeu îl stabilește cu Avraam. Tratamentul atent verset cu verset al lui Calvin asupra Genezei 17 și 18 arată cum patriarhul primește atât promisiunea cât și porunca. Comentariul său subliniază credincioșia lui Dumnezeu de-a lungul generațiilor, chemând totodată cititorii la ascultare sinceră. Pe măsură ce îl urmăm pe Calvin prin aceste capitole, descoperim motive proaspete de a ne încrede în Cel Atotputernic care își ține cuvântul. Să ne călăuzească reflecțiile sale în meditația asupra legământului străvechi, dar viu.
Citește
Citire
Deschide Biblia la capitolele 17 și 18 din Geneză. Citește cu încetineală, observând promisiunile rostite lui Avraam, porunca circumciziei și vizita celor trei oaspeți la stejarii din Mamre. Lasă narațiunea să se desfășoare fără grabă. Întoarce-te la orice verset care îți mișcă inima înainte de a trece la comentariul lui Calvin.
Studiu
Calvin începe prin a remarca cei treisprezece ani pe care Moise îi trece cu vederea înainte de următorul cuvânt dumnezeiesc.
1. Iar când Avram era de nouăzeci și nouă de ani, Moise trece cu vederea treisprezece ani din viața lui Avram, nu pentru că nimic vrednic de pomenire nu s-ar fi întâmplat între timp, ci pentru că Duhul lui Dumnezeu, după voia Sa, alege acele lucruri care sunt mai de neapărat trebuință a fi cunoscute. El arată cu bună știință lungimea timpului care trecuse de la nașterea lui Ismael până la clipa când Isaac a fost făgăduit, ca să ne învețe că Avram a rămas multă vreme mulțumit cu acel fiu care, la urmă, avea să fie lepădat și că era ca unul înșelat de o înfățișare înșelătoare. Între timp vedem în ce drum ocolit l-a condus Domnul. Era chiar cu putință ca el să fi adus această întârziere asupra sa prin propria sa greșeală, intrând pripit într-o a doua căsătorie; totuși, deoarece Moise nu spune nimic despre aceasta, las lucrul nedeterminat. Ajunge să primim ceea ce este sigur; și anume că Avram, mulțumindu-se cu singurul său fiu, a încetat să mai dorească altă sămânță. Lipsa de urmași îl stârnise mai înainte la rugăciuni și suspine necurmate; căci făgăduința lui Dumnezeu era atât de întipărită în mintea lui, încât era purtat cu ardoare spre căutarea împlinirii ei. Iar acum, socotind în mod greșit că și-a obținut dorința, este dus de prezența fiului său după trup, departe de așteptarea unei seminții duhovnicești. Din nou se arată minunata bunătate a lui Dumnezeu, în aceea că Avram însuși este ridicat, dincolo de propria sa așteptare și dorință, la o nouă nădejde și aude deodată că ceea ce nu i-a venit niciodată în minte să ceară îi este dăruit. Dacă ar fi adus zilnic rugăciuni stăruitoare pentru această binecuvântare, nu am vedea atât de limpede că ea i-a fost dăruită prin darul liber al lui Dumnezeu, ca atunci când îi este dată fără ca el să se gândească sau să o dorească. Înainte însă de a vorbi despre Isaac, ne va răsplăti osteneala să observăm rânduiala și legătura cuvintelor.Despre declarația că Dumnezeu este Atotputernicul, Calvin scrie:
Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic [400] Substantivul ebraic El, care vine de la putere, este pus aici pentru Dumnezeu. Aceeași observație se aplică și cuvântului însoțitor sdy (shaddai), ca și cum Dumnezeu ar declara că are putere de ajuns pentru ocrotirea lui Avram: pentru că credința noastră nu poate sta cu tărie decât atunci când suntem cu adevărat încredințați că apărarea lui Dumnezeu este de ajuns pentru noi și putem disprețui cu sinceritate tot ce este în lume împotriva mântuirii noastre. Dumnezeu, deci, nu se laudă cu acea putere care stă ascunsă în El însuși, ci cu aceea pe care o arată față de copiii Săi; și o face ca Avram să poată primi de aici temeiuri pentru încredere. Astfel, în aceste cuvinte este cuprinsă o făgăduință.Calvin explică apoi făgăduința lărgită că Avraam va deveni tatăl multor neamuri.
Și vei fi tatăl multor neamuri [405] Se întreabă ce este această mulțime de neamuri. Se vede limpede că neamuri diferite și-au avut obârșia din sfântul Patriarh: căci Ismael a crescut într-un mare popor; idumeii, dintr-o altă ramură, s-au răspândit departe și larg; familii mari au ieșit și din alți fii pe care i-a avut cu Chetura. Dar Moise privea și mai departe, pentru că, într-adevăr, neamurile aveau să fie, prin credință, altoite în tulpina lui Avram, deși nu se trăgeau din el după trup: fapt despre care Pavel ne este un credincios tălmăcitor și martor. Căci el nu adună laolaltă pe arabi, idumei și pe alții ca să-l facă pe Avram tatăl multor neamuri; ci întinde numele de tată astfel încât să se aplice întregii lumi, pentru ca neamurile, altfel străine și despărțite unele de altele, să se poată uni din toate părțile într-o singură familie a lui Avram. Recunosc, într-adevăr, că, pentru o vreme, cele douăsprezece seminții au fost ca tot atâtea neamuri; dar numai ca să pregătească preludiul acelei mulțimi nemăsurate care, la urmă, este adunată ca o singură familie a lui Avram. Iar că Moise vorbește despre acei fii care, fiind născuți din nou prin credință, dobândesc numele și trec în tulpina lui Avram, este dovedit îndeajuns prin această singură considerație. Căci neamul trupesc al lui Avram nu putea fi împărțit în neamuri diferite fără ca aceia care se depărtaseră de unitate să fie socotiți îndată străini. Astfel Biserica i-a lepădat pe ismaeliți, pe idumei și pe alții și i-a privit ca pe niște străini. Avram, deci, nu a fost numit tatăl multor neamuri pentru că sămânța lui avea să fie împărțită în multe neamuri, ci mai degrabă pentru că multe neamuri aveau să fie adunate la el. Se adaugă și o schimbare a numelui său ca semn. Căci începe să fie numit Avraam, pentru ca numele însuși să-l învețe că nu va fi tatăl unei singure familii, ci că o progenitură va răsări din el dintr-o mulțime nemăsurată, dincolo de cursul obișnuit al firii. Din acest motiv, Domnul reînnoiește atât de des această făgăduință; pentru că însăși repetarea ei arată că nu o binecuvântare obișnuită a fost făgăduită.
Considerați
Cugetare
Calvin leagă făgăduința legământului de nădejdea vieții veșnice.
Să-ți fiu Dumnezeu În acest singur cuvânt ni se învață limpede că acesta a fost un legământ duhovnicesc, nu întărit doar cu privire la viața de acum, ci unul din care Avraam putea să-și închipuie nădejdea mântuirii veșnice, astfel încât, ridicat chiar până la cer, să poată apuca fericirea deplină și desăvârșită. Căci pe aceia pe care Dumnezeu îi adoptă pentru Sine dintre un popor — văzând că îi face părtași ai dreptății Sale și ai tuturor bunurilor — îi face și moștenitori ai vieții cerești. Să marcăm deci aceasta ca partea principală a legământului: că Acela care este Dumnezeul celor vii, nu al celor morți, făgăduiește să fie Dumnezeu copiilor lui Avraam. Urmează apoi, ca sporire a darului, că le-a făgăduit să le dea țara. Mărturisesc, într-adevăr, că ceva mai mare și mai ales decât ea însăși a fost preînchipuit prin țara Canaan; totuși aceasta nu se împotrivește afirmației că făgăduința acum făcută era o adăugire la cea dintâi: 'Eu voi fi Dumnezeul tău'. Acum, deși Dumnezeu afirmă din nou, ca mai înainte, că va da țara lui Avraam însuși, știm totuși că Avraam n-a stăpânit niciodată peste ea; dar omul sfânt s-a mulțumit doar cu dreptul său asupra ei, deși stăpânirea nu i-a fost dată; și de aceea a trecut cu liniște din pelerinajul său pământesc în cer. Dumnezeu repetă din nou că va fi Dumnezeu pentru posteritatea lui Avraam, ca ei să nu se așeze pe pământ, ci să se socotească pregătiți pentru lucruri mai înalte.El arată mai departe cum circumcizia funcționează ca pecetea văzută a legământului.
9. Să păzești legământul Meu Precum mai înainte legămintele nu erau doar încredințate unor registre publice, ci erau și gravate în aramă sau sculptate în piatră, ca amintirea lor să fie mai deplin consemnată și mai mult preamărită, tot așa și acum Dumnezeu își înscrie legământul în carnea lui Avraam. Căci circumcizia era ca o amintire solemnă a acelei alegeri prin care familia lui Avraam fusese aleasă să fie poporul deosebit al lui Dumnezeu. Cei evlavioși avuseseră mai înainte alte ceremonii care le întăreau certitudinea harului lui Dumnezeu; dar acum Domnul adeverește noul legământ cu un nou fel de semn. Dar pricina pentru care a îngăduit ca neamul omenesc să fie lipsit de această mărturie a harului Său timp de atâtea veacuri ne este ascunsă; afară doar că vedem că a fost instituită în clipa când Și-a ales un anumit neam pentru Sine; lucru care depinde de sfatul Său ascuns. Mai mult, deși ar fi poate mai potrivit pentru scopul învățăturii să dăm o rezumare a celor ce trebuie spuse despre circumcizie, voi urma totuși rânduiala textului, pe care o socotesc mai potrivită pentru slujba unui tălmăcitor. În primul rând, deoarece circumcizia este numită de Moise legământul lui Dumnezeu, deducem de aici că făgăduința harului era cuprinsă în ea. Căci dacă ar fi fost doar un semn sau o marcă a mărturisirii exterioare între oameni, numele de legământ nu ar fi deloc potrivit, căci un legământ nu se întărește altfel decât prin răspunsul credinței. Și este comun tuturor sacramentelor să aibă Cuvântul lui Dumnezeu alăturat lor, prin care El mărturisește că ne este binevoitor și ne cheamă la nădejdea mântuirii; da, un sacrament nu este altceva decât un cuvânt văzut sau o sculptură și o icoană a acelui har al lui Dumnezeu pe care Cuvântul îl ilustrează mai deplin. Dacă, deci, există o legătură reciprocă între cuvânt și credință, urmează că scopul și folosul propus al sacramentelor este să ajute, să sporească și să întărească credința. Dar cei care tăgăduiesc că sacramentele sunt sprijinuri ale credinței sau că ele ajută Cuvântul în întărirea credinței trebuie neapărat să șteargă numele de legământ; pentru că ori Dumnezeu Se oferă acolo ca Făgăduitor în batjocură și în chip mincinos, ori credința găsește acolo ceva pe care să se sprijine și din care să-și întărească propria siguranță. Și deși trebuie să păstrăm deosebirea dintre cuvânt și semn, să știm totuși că de îndată ce semnul însuși ne întâlnește privirea, Cuvântul trebuie să răsune în urechile noastre. De aceea, în timp ce aici Avraam este poruncit să păzească legământul, Dumnezeu nu îi poruncește doar folosirea goală a ceremoniei, ci mai ales vrea ca el să privească la scop; și cu siguranță, deoarece făgăduința este însăși sufletul semnului, ori de câte ori este smulsă de la semn, nu mai rămâne decât o fantomă fără viață și deșartă. Aceasta este pricina pentru care spunem că sacramentele sunt desființate de papistași: pentru că, odată ce glasul lui Dumnezeu a încetat, nu mai rămâne la ei decât rămășița unor chipuri mute. Cu adevărat deșarte sunt laudele lor că exorcismele lor magice țin locul Cuvântului. Căci nimic nu poate fi numit legământ decât ceea ce ni se arată limpede descoperit, astfel încât să ne zidească credința; acești actori, care prin gesturi sau prin murmure confuze cântă ca pe niște fluiere, nu au nimic asemănător.
Răspunde
Răspuns
Unde în propria ta viață te-ai mulțumit cu promisiuni mai mici în loc să aștepți cuvântul mai deplin al lui Dumnezeu? Cum te provoacă chemarea de a umbla înaintea lui Dumnezeu orice ipocrizie ascunsă din inima ta? În ce feluri ai putea trata semnele legământului pe care ți le-a dat Dumnezeu ca niște chezășii vii mai degrabă decât ca niște ritualuri goale?
Roagă-te
Rugăciune
Doamne Dumnezeule, care Te-ai jurat pe Tine Însuți lui Avraam că vei fi Dumnezeu pentru el și pentru sămânța lui după el, întărește-ne nouă legământul harului pecetluit în sângele lui Hristos, Sămânța promisă. Prin Duhul Tău cel Sfânt, întărește credința noastră ca să se odihnească în puterea Ta suverană, să primească fiecare semn al credincioșiei Tale cu inimi sincere și să umble fără prihană înaintea Ta până în ziua când vom moșteni plinătatea făgăduinței Tale. Amin
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →