Eterniseed › Curriculum › 2 Samuel
2 Samuel 17-18 — cu Maclaren
Deschidere
Bine ați venit la această lecție zilnică Eterniseed extrasă din Expunerile clasice ale Sfintelor Scripturi ale lui Alexander Maclaren. În aceste capitole din 2 Samuel urmărim desfăşurarea finală a revoltei lui Absalom şi durerea crudă care îl cuprinde pe David. Expunerea atentă a lui Maclaren ne călăuzeşte prin rapoarte de pe câmpul de luptă, aşteptare neliniştită şi durerea adâncă a inimii unui tată. Să lase Duhul ca aceste scene străvechi să vorbească în vieţile noastre de astăzi.
Citește
Citire
Aşezaţi-vă într-un loc liniştit şi citiţi 2 Samuel capitolele 17 şi 18 încet. Observaţi trecerea de la sfat şi luptă la veghea singuratecă de la poarta cetăţii şi strigătul zdrobit al regelui. Lăsaţi naraţiunea să se desfăşoare fără grabă, pregătind inima pentru ceea ce va dezvolta Maclaren.
Studiu
Maclaren ne aşază de la început printre cei trei bărbaţi de pe câmpul de luptă.
I. Prima imagine de aici arată o privire asupra câmpului de luptă şi ne înfăţişează trei bărbaţi, fiecare în feluri diferite arătând cât de mic lucru era moartea lui Absalom pentru toţi în afară de tatăl cu inima zdrobită, şi fiecare mergând pe drumul său, nepăsător de ceea ce zăcea sub mormântul de pietre. Lumea merge mai departe la fel, deşi moartea este ocupată şi unele coarde ale inimii sunt rupte. Detaliile mărunte care umplu cea mai mare parte a istorisirii duc la şi pun în evidenţă explozia de agonie a lui David la sfârşit. Cei trei bărbaţi, Ahimaaz, Ioab şi etiopianul cuşit, sunt tipuri ale diferitelor feluri de preocupare de sine, care este puţin atinsă de durerile altora. Primul, Ahimaaz, tânărul preot care adusese deja servicii bune lui David ca spion, este plin de bucuria excitantă a biruinţei şi dornic să alerge cu ceea ce el consideră veşti atât de bune. Cuvântul din 2Sa_18:19, 'a vesti', implică întotdeauna veşti bune; iar tânărul preot-războinic nu poate concepe că moartea capului revoltei poate întuneca pentru rege bucuria biruinţei. El este cu adevărat loial, dar, în impetuozitatea şi excitarea sa tinerească, nu poate simpatiza cu tatăl pustiit, care stă aşteptând la Mahanaim. Sentimentul drept şi afecţiunea reală eşuează adesea în simpatie, din lipsa de a se pune în locul altuia; şi, cu cele mai bune intenţii, rănesc acolo unde intenţionează să mângâie. Puţină imaginaţie, călăuzită de afecţiune, l-ar fi învăţat pe Ahimaaz că solul care i-ar spune lui David de moartea lui Absalom ar înfige o suliţă mai ascuţită în inima sa decât cea pe care Ioab o înfipsese în Absalom.Maclaren mută apoi scena la veghea neliniştită de la Mahanaim.
II. Scena se mută la Mahanaim, unde David găsise refugiu. El cu greu ar fi putut să nu ia un semn din nume, care amintea cum o altă inimă neliniştită tăbărâse acolo şi fusese mângâiată, când văzuse viziunea îngerilor care tăbărau deasupra corturilor sale slabe şi neapărate, şi Iacov 'a numit locul acela Mahanaim' adică 'Două tabere'. Cum ajută schimbarea de scenă din naraţiune la vivacitatea ei şi ne face să împărtăşim încordarea aşteptării şi tensiunea privirii la solii care se apropie! Regele, neliniştit după veşti, a ieşit în spaţiul dintre poarta exterioară şi cea interioară şi a pus un observator pe acoperişul casei porţii. Ochii ageri văd o figură solitară îndreptându-se spre cetate, peste câmpie. David recunoaşte că, deoarece este singur, trebuie să fie un sol; şi acum întrebarea este: Ce are de spus? Îl vedem apropiindu-se, şi împărtăşim suspansul. Apoi apare al doilea om; şi clar ceva mai mult se întâmplase, pentru a necesita doi. Ce era? Aleargă repede; dar clipele sunt lungi până ajung. Străjerul îl recunoaşte pe Ahimaaz după felul său de alergare; iar David încearcă cu dorinţă să prevadă veştile sale din caracterul său. Este un efort patetic şi dezvăluie cât de neliniştit îi bătea inima.Maclaren urmăreşte apoi sosirea celor doi soli şi răspunsul regelui.
Cuşitul trebuie să fi fost aproape în urma lui, căci soseşte de îndată ce scurta conversaţie se încheie. O nelinişte mai adâncă trebuie să fi aşteptat veştile sale; căci el trebuie să aibă ceva mai mult de spus decât biruinţa. Primele sale cuvinte nu adaugă nimic la informaţia lui Ahimaaz. Ce venise atunci să facă? David presimte răul şi, cu monotonia unui om absorbit de o singură nelinişte, repetă cuvânt cu cuvânt întrebarea sa anterioară. Bietul rege! El ştia mai mult decât jumătate răspunsul, înainte de a fi dat. Cuşitul cu oarecare tandreţe ascunde soarta lui Absalom în dorinţa ca toţi vrăjmaşii regelui să fie 'precum este tânărul acela'. Dar vălul era subţire, iar încercarea de a mângâia amintind de faptul că omul mort era duşman pe lângă fiu, a fost măturată ca un pai de torentul durerii tatălui.Maclaren încheie expunerea cântărind natura durerii lui David.
III. Suspinele unei inimi zdrobite nu pot fi analizate; iar acest plâns de agonie aproape inarticulată, cu repetiţia sa infinit patetică, este prea sacru pentru multe cuvinte. Durerea, chiar dacă pasionată, nu este interzisă de religie; iar natura sensibilă de poet a lui David simţea toate emoţiile cu intensitate. Suntem meniţi să plângem; altfel de ce ar exista nenorocirea? Dar erau elemente în bocetul lui David care nu erau bune. El îl orbea faţă de binecuvântări şi faţă de datorii. Fiul său era mort; dar rebeliunea sa murise cu el, şi aceasta ar fi trebuit să fie mai prezentă în mintea sa. Ostaşii săi luptaseră bine, iar prima sa sarcină ar fi trebuit să fie să-i cinstească şi să le mulţumească. El nu avea dreptul să îl scufunde pe rege în tată, iar mustrarea neîndurătoare a lui Ioab, care a urmat, era înţeleaptă şi adevărată în substanţă, deşi aspră aproape până la brutalitate în ton. Durerea care nu vede niciun albastru din cauza unui nor, oricât de greu şi de furtunos, este păcătoasă. Durerea care stă cu mâinile încrucişate, ca surorile lui Lazăr, şi lasă datoriile să plutească, ca să se dedice luxului lacrimilor neînfrânate, este păcătoasă. Nu este niciun ton de 'Domnul este! să facă ce I se pare bun' în această plângere pasionată; şi astfel nu este nicio alinare pentru durere. Singura mângâiere stă în supunere. Lacrimile supuse spală inima curată; cele răzvrătite o băşică.
Considerați
Considerare
Maclaren scoate la iveală recolta amară a alegerilor anterioare.
Durerea lui David a fost rodul amar al propriului său păcat. El îl răsfăţase slab pe Absalom şi probabil cruţase nuiaua, în tinereţea băiatului, aşa cum cruţase cu siguranţă sabia când Absalom îl ucisese pe fratele său. Imoralitatea sa proprie slăbise legăturile purităţii familiale şi îl făcuse să se ruşineze să îşi pedepsească copiii. Îl lăsase pe Absalom să se fălească şi să se poarte cu trufie şi să trăiască în lux, şi nu pusese nicio frână asupra lui; iar aici era sfârşitul blândeţii sale prosteşti. Câţi taţi şi mame sunt astăzi distrugătorii copiilor lor în exact acelaşi fel! Mormântul acela din pădure ar putea învăţa părinţii cum poate sfârşi fatala lor alintare. Copiii, de asemenea, pot învăţa din durerea lui David ce poate face un fiu nevrednic pentru a-şi umple perna tatălui cu spini şi pentru a-i zdrobi inima la urmă.Maclaren ridică în cele din urmă ochii noştri spre dragostea mai mare umbrită în inima lui David.
Dar există o altă latură a acestei dureri. Ea mărturiseşte adâncimea şi energia jertfitoare de sine a dragostei unui tată. Greşelile fiului mort sunt toate uitate şi şterse de 'degetele ştergătoare' ale morţii. Rebelul încăpăţânat şi nerecunoscător este, în mintea lui David, din nou un copil, iar zilele fericite de odinioară ale inocenţei şi dragostei sale sunt tot ce rămâne în memorie. Risipitorul este încă un fiu. Dragostea tatălui este nemuritoare şi nu poate fi întoarsă de niciun fel de greşeli. Tatăl este gata să moară pentru copilul neascultător. O astfel de puritate şi adâncime a afecţiunii trăieşte în inimile omeneşti. Atât de uitătoare de sine şi incapabilă de a fi provocată este dragostea unui tată pământesc. Nu putem vedea în această dezvăluire a dragostei părinteşti a lui David, dezbrăcând-o de greşelile şi excesele sale, o umbră vagă a dragostei mai mari a lui Dumnezeu pentru risipitorii Săi, o dragoste care nu poate fi oprită sau întoarsă de niciun păcat, şi care a găsit o cale de a împlini dorinţa imposibilă a lui David, în aceea că L-a dat pe Isus Hristos să moară pentru copiii Săi răzvrătiţi şi astfel i-a făcut părtaşi ai împărăţiei Sale?
Răspunde
Răspuns
Unde în viaţa voastră v-a ţinut preocuparea de sine de a intra în durerea altuia? Cum ar putea dragostea neschimbătoare a Tatălui faţă de voi remodela felul în care îi iubiţi pe cei care v-au rănit? Ce un singur act de ascultare recunoscătoare puteţi oferi astăzi ca răspuns la relaţia restaurată cu Dumnezeu?
Roagă-te
Rugăciune
Doamne al tuturor bătăliilor și necazurilor noastre, în istoria tronului lui David și a durerilor pe care păcatul le-a adus asupra casei sale, vedem mâna Ta suverană la lucru. Învață-ne să purtăm atât biruința cât și pierderea cu inimi pe deplin supuse Ție și vindecă rănile pe care propriile noastre alegeri le-au pricinuit celor pe care îi iubim. Lasă dragostea mai mare descoperită în Hristos să ne umple prin Duhul Tău astfel încât să devenim instrumente ale milei Tale, nu purtători ai unei dureri și mai mari. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →