← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 129-130 — cu Ioan Calvin

Psalmii 129-130Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Comentariul lui Ioan Calvin la Psalmii 129 și 130 oferă o încurajare statornică credincioșilor care se confruntă cu suferințe îndelungate. În aceste capitole psalmistul își amintește de lunga istorie a necazurilor lui Israel și totodată strigă din adâncuri după îndurare. Calvin călăuzește cititorii atât prin încercările istorice ale poporului lui Dumnezeu cât și prin nevoia personală de iertare pe care o împărtășește fiecare credincios. Reflecțiile sale ne amintesc că Biserica a îndurat întotdeauna opoziție, dar a fost păstrată de mâna dreaptă a Domnului. Pe măsură ce studiem împreună acești psalmi, expunerea atentă a lui Calvin ne ajută să ne ținem cu tărie de nădejde atunci când necazurile par fără sfârșit. Cuvintele sale să ne întărească hotărârea de a ne încrede în eliberarea și harul neclintit al lui Dumnezeu.
Citește
Acordă câteva clipe de liniște pentru a citi Psalmii 129 și 130 încet și cu rugăciune. Observă mărturia repetată a necazului din tinerețe și strigătul sincer care se ridică din ape adânci. Lasă imaginile brazdelor arate și a ierbii veștede de pe acoperiș să pătrundă în inimă. Apoi ascultă făgăduința sigură a iertării care preface frica în evlavie. Cere Duhului să-ți pregătească inima pentru perspectivele pe care Ioan Calvin le desfășoară în comentariul său la acești doi psalmi.
Studiu

Studiază

Calvin începe prin a reflecta asupra momentului și contextului în care a fost compus psalmul. 1. De multe ori m-au necăjit din tinerețea mea. Acest psalm a fost probabil compus într-un timp în care Biserica lui Dumnezeu, redusă la o stare de mare strâmtorare sau înspăimântată de un mare pericol sau asuprită de tiranie, era pe punctul de a fi nimicită cu totul. Această presupunere, cred eu, este susținută de adverbul de timp 'acum', care mi se pare a fi emfatic. Este ca și cum Proorocul ar fi spus: Când credincioșii lui Dumnezeu abia își trag sufletul sub povara ispitelor, este un timp potrivit pentru ei să reflecteze la felul în care El și-a exercitat poporul de la început și din veac în veac. De îndată ce Dumnezeu a dat frâu liber vrăjmașilor noștri să facă ce vor, suntem cuprinși de durere și gândurile noastre sunt cu totul ocupate de relele care ne apasă acum. De aici izvorăște deznădejdea, căci nu ne aducem aminte că răbdarea părinților a fost supusă la aceeași încercare și că nimic nu ni se întâmplă nouă pe care ei să nu-l fi trăit. Este deci un exercițiu deosebit de potrivit pentru a mângâia pe adevărații credincioși să privească înapoi la conflictele Bisericii din vremurile de demult, pentru a ști astfel că ea a trudit întotdeauna sub cruce și a fost aspru necăjită de violența nedreaptă a vrăjmașilor ei. Cea mai probabilă presupunere care îmi vine acum în minte este că acest psalm a fost scris după ce evreii s-au întors din robia babiloniană și când, după ce au suferit multe și crude nedreptăți din partea vecinilor, abia nu au leșinat sub tirania lui Antioh Epifanul. În această stare întunecată și tulbure a lucrurilor, Proorocul încurajează pe credincioși la fortitudine, nici nu se adresează doar unora puțini, ci întregului trup fără excepție; și pentru a susține astfel de asalturi aprige, el vrea ca ei să le opună o nădejde insuflată de gândul mângâietor că Biserica, prin răbdare statornică, a biruit întotdeauna. Aproape fiecare cuvânt este emfatic. Să spună Israel acum, adică să cugete la încercările Bisericii din timpurile străvechi, din care se poate deduce că poporul lui Dumnezeu nu a fost niciodată scutit de purtarea crucii, și totuși că diferitele necazuri prin care au fost încercați au avut întotdeauna un sfârșit fericit. Vorbind despre vrăjmașii lui Israel doar prin pronumele 'ei', fără a fi mai specific, psalmistul agravează și mai mult mărimea răului decât dacă ar fi numit în mod expres pe asirieni sau pe egipteni. Neprecizând nici o anumită categorie de dușmani, el arată în mod tăcut că lumea este plină de nenumărate cete de vrăjmași, pe care Satana îi înarmează cu ușurință pentru nimicirea oamenilor buni, scopul lui fiind ca noi războaie să se ridice neîncetat din toate părțile. Istoria mărturisește cu prisosință că poporul lui Dumnezeu nu a avut de-a face cu puțini vrăjmași, ci că au fost asaltați de aproape toată lumea; și mai departe, că au fost necăjiți nu numai de dușmani din afară, ci și de cei de un fel lăuntric, de cei care pretindeau că aparțin Bisericii. Trecând la versetul trei, Calvin examinează metafora izbitoare a aratului. 3. Arătorii au arat pe spatele meu. [110] Aici Proorocul, printr-o asemănare aparentă, împodobește afirmația precedentă privitoare la grelele necazuri ale Bisericii. El compară poporul lui Dumnezeu cu un ogor prin care trece plugul. Spune că brazdele au fost făcute lungi, astfel încât nici un colț nu a fost scutit de a fi tăiat de brăzdar. Aceste cuvinte exprimă cu putere faptul că crucea a fost întotdeauna așezată pe spatele Bisericii, ca să facă brazde lungi și late. Trecând la Psalmul 130, Calvin cercetează strigătul care se ridică din adâncuri. 1. Din adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Trebuie observat că Proorocul vorbește despre sine ca și cum și-ar trimite glasul dintr-un abis adânc, [118] simțindu-se copleșit de nenorociri. Cum nenorocirile la care nu se întrevede un sfârșit aduc de obicei deznădejde, nimic nu este mai greu decât ca persoanele aflate în durere grea și adâncă să-și trezească mințile la exercițiul rugăciunii. Și este minunat că, în timp ce ne bucurăm de pace și prosperitate, suntem reci în rugăciune, pentru că atunci inimile noastre sunt într-o stare de siguranță nebunească, cum în adversități, care ar trebui să ne trezească, suntem și mai împietriți. Dar Proorocul își trage încrederea de a veni la tronul harului chiar din necazurile, grijile, primejdiile și durerea în care a fost cufundat. El își exprimă nedumerirea și ardoarea dorinței atât prin cuvântul 'strig', cât și prin repetarea continuată în al doilea verset. Cu atât mai detestabilă este atunci ignoranța barbară a papistașilor, care profanează în mod rușinos acest psalm răstălmăcindu-l într-un scop cu totul străin de aplicarea sa adevărată. Cu ce scop îl murmură ei pentru morți, dacă nu ca, din pricină că Satana i-a fermecat, să stingă prin nelegiuirea lor o învățătură de mare folos? Din clipa în care acest psalm a fost, printr-o interpretare forțată, aplicat la sufletele celor morți, se crede în general că nu este de nici un folos pentru cei vii, și astfel lumea a pierdut o comoară neprețuită.
Considerați

Cugetă

Calvin arată apoi cum numai nădejdea iertării susține adevărata frică de Dumnezeu. 4. Dar la Tine este iertare. Acest verset ne duce mai departe. Deși toți oamenii mărturisesc cu gura că nu există ființă omenească în lume pe care Dumnezeu să nu o poată osândi pe drept la moarte veșnică, dacă așa ar voi El, totuși cât de puțini sunt convinși de adevărul pe care Proorocul îl adaugă acum, că harul de care au nevoie nu le va fi refuzat? Ei fie dorm în păcatele lor din pricina împietririi, fie se clatină în mijlocul unei varietăți de îndoieli și, în cele din urmă, sunt copleșiți de deznădejde. Această maximă, 'că nici un om nu este fără păcat', este, după cum am spus, primită printre toți oamenii fără discuție, și totuși majoritatea își închid ochii la propriile greșeli și se așază în siguranță în ascunzători la care, în neștiința lor, s-au dus, dacă nu sunt treziți cu forță din ele, și apoi, când sunt urmăriți îndeaproape de judecățile lui Dumnezeu, sunt copleșiți de spaimă sau atât de chinuiți încât cad în deznădejde. Consecința acestei lipse de nădejde la oameni, că Dumnezeu le va fi favorabil, este o indiferență față de a veni în prezența dumnezeiască pentru a cere iertare. Când un om este trezit cu un simțământ viu al judecății lui Dumnezeu, el nu poate să nu fie smerit de rușine și frică. O astfel de nemulțumire de sine nu ar fi totuși de ajuns, dacă nu s-ar adăuga în același timp credința, a cărei slujbă este să ridice inimile care au fost doborâte de frică și să le încurajeze să ceară iertare. David a făcut deci ceea ce trebuia să facă atunci când, pentru a ajunge la pocăință adevărată, s-a chemat mai întâi înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu; dar, ca să-și păstreze încrederea de a nu cădea sub influența copleșitoare a fricii, adaugă îndată nădejdea care era de a primi iertare. Este, într-adevăr, o chestiune care cade sub observația noastră zilnică, că cei care nu merg dincolo de pasul de a se socoti vrednici de moarte veșnică se aruncă, ca niște nebuni, cu mare iuțeală împotriva lui Dumnezeu. Ca să se întărească mai bine pe sine și pe alții, Proorocul declară că îndurarea lui Dumnezeu nu poate fi despărțită sau smulsă de la El. 'De îndată ce mă gândesc la Tine', spune el în esență, 'îndurarea Ta se prezintă și ea minții mele, astfel încât nu am nici o îndoială că vei fi îndurător cu mine, fiindcă este cu neputință să te dezbraci de propria Ta fire: faptul că Tu ești Dumnezeu este pentru mine o chezășie sigură că vei fi îndurător'. În același timp să se înțeleagă că el nu vorbește aici de o cunoștință confuză a harului lui Dumnezeu, ci de o astfel de cunoștință a lui care să permită păcătosului să tragă concluzia cu certitudine că, de îndată ce Îl caută pe Dumnezeu, Îl va găsi gata să fie împăcat cu el. Nu este deci surprinzător că printre papistași nu există o chemare statornică a lui Dumnezeu, când ne gândim că, din pricină că își amestecă propriile merite, satisfacții și vrednica pregătire, cum o numesc ei, cu harul lui Dumnezeu, ei rămân totdeauna în suspensie și îndoială cu privire la împăcarea lor cu Dumnezeu. Astfel se întâmplă că, rugându-se, ei nu fac decât să-și sporească propriile dureri și chinuri, întocmai ca și cum un om ar pune lemne pe un foc deja aprins. Oricine ar vrea să tragă folos din exercițiul rugăciunii, trebuie neapărat să înceapă cu iertarea deplină a păcatelor. Este de asemenea potrivit să marcăm cauza finală, cum spunem, pentru care Dumnezeu este înclinat să ierte și nu vine niciodată fără să Se arate ușor de împăcat față de cei care Îi slujesc; care este necesitatea absolută a acestei nădejdi de a primi iertare, pentru existența evlaviei și a închinării lui Dumnezeu în lume. Acesta este un alt principiu de care papistașii sunt ignoranți. Ei țin într-adevăr predici lungi [121] despre frica de Dumnezeu, dar, ținând sufletele sărace în nedumerire și îndoială, ei zidesc fără temelie. Primul pas spre slujirea dreaptă a lui Dumnezeu este, fără îndoială, să ne supunem Lui de bunăvoie și cu inimă liberă. Învățătura pe care o dă Pavel despre milostenii, 2 Corinteni 9:7, că 'Dumnezeu iubește pe cel ce dă cu bucurie', trebuie extinsă la toate părțile vieții. Cum este posibil ca vreun om să se ofere cu bucurie lui Dumnezeu dacă nu se bizuie pe harul Lui și nu este cu adevărat convins că ascultarea pe care o aduce Îi este plăcută? Când nu este așa, toți oamenii vor prefera să-L ocolească pe Dumnezeu și să se teamă să apară în prezența Lui, și dacă nu Îi întorc cu totul spatele, vor apuca la subterfugii. În scurt, simțământul judecății lui Dumnezeu, dacă nu este unit cu nădejdea iertării, lovește pe oameni cu groază, care trebuie neapărat să nască ură. Este fără îndoială adevărat că păcătosul, care, înspăimântat de amenințările dumnezeiești, este chinuit în sine, nu-L disprețuiește pe Dumnezeu, dar totuși Îl ocolește; și această ocolire a Lui este apostazie și răzvrătire fățișă. De aici urmează că oamenii nu-L slujesc niciodată pe Dumnezeu cum se cuvine dacă nu știu că El este o Ființă îndurătoare și milostivă. Celălalt motiv la care am făcut aluzie trebuie de asemenea amintit, și anume că, dacă nu suntem siguri că ceea ce Îi oferim lui Dumnezeu Îi este plăcut, vom fi cuprinși de lenevie și împietrire care ne vor ține departe de a ne face datoria. Deși necredincioșii arată adesea multă râvnă, așa cum vedem pe papistași ocupați cu trudă de superstițiile lor, totuși, din pricină că nu sunt convinși că Dumnezeu le este împăcat, ei nu-I aduc tot timpul nici o ascultare de bunăvoie. Dacă nu ar fi ținuți înapoi de o frică slugarnică, groaznica răzvrătire a inimii lor, pe care această frică o ține ascunsă și înăbușită, s-ar manifesta curând în chip vădit.
Răspunde
Unde în propria ta poveste recunoști lungul anotimp de necaz pe care îl descrie Calvin? Cum schimbă făgăduința iertării felul în care te apropii de Dumnezeu atunci când te simți copleșit? Ce pas de încredere poți face astăzi pentru că Domnul taie funiile celor răi și oferă iertare deplină?
Roagă-te
Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai tăiat funiile celor răi și Ți-ai adus aminte de legământul Tău în zilele necazului, întărește poporul Tău să nădăjduiască în dreptatea Ta când încercările ne apasă. Din adâncuri strigăm către Tine, Părinte, încrezându-ne în iertarea și răscumpărarea bogată care sunt numai la Tine. Prin harul Tău suveran, păstrează Biserica Ta în sfântă frică, ca să așteptăm cuvântul Tău până la dimineața izbăvirii Tale. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →