← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Romani

Romani 5 — cu Ioan Calvin

Romani 5Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Comentariul lui Ioan Calvin la capitolul 5 din Romani dezvăluie implicațiile profunde ale justificării prin credință. Reflecțiile sale ghidează credincioșii de la pacea asigurată în Hristos prin speranța care susține în mijlocul încercărilor. Această lecție ne invită să zăbovim asupra perspectivelor lui Calvin, permițându-le să ne modeleze înțelegerea lucrării de reconciliere a lui Dumnezeu. Vom urmări cum justificarea produce o liniște durabilă, cum accesul la har întărește perseverența și cum chiar suferința servește scopurilor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. Expunerea atentă a lui Calvin ne amintește că Evanghelia nu ne lasă nesiguri, ci ne ancorează în favoarea divină care dăinuie.
Citește

Citire

Întoarce-te acum la capitolul 5 din Romani și citește întregul pasaj încet. Lasă cuvintele Scripturii să se așeze în inima ta înainte de a te întoarce la expunerea lui Calvin. Observă mișcarea de la justificare la pace, de la acces la speranță și de la suferință la dragostea lui Dumnezeu revărsată de Duhul. Permite capitolului să te pregătească pentru comentariul care urmează.
Studiu
Calvin deschide capitolul cu aceste reflecții. 1. Fiind deci îndreptățiți, etc. Apostolul începe să ilustreze prin efecte ceea ce a spus până acum despre dreptatea credinței: și de aceea întregul acestui capitol este ocupat cu amplificări, care nu sunt mai puțin menite să explice decât să confirme. El spusese mai înainte că credința este desființată, dacă dreptatea este căutată prin fapte; și în acest caz o neliniște perpetuă ar tulbura sufletele nenorocite, deoarece ele nu pot găsi nimic substanțial în ele înseși: dar ne învață acum că ele sunt făcute liniștite și senine, când am obținut dreptatea prin credință, avem pace cu Dumnezeu; și acesta este rodul deosebit al dreptății credinței. Când cineva se străduiește să caute liniștea conștiinței prin fapte, (ceea ce se întâmplă cu oamenii profani și neștiutori,) se ostenește în zadar pentru ea; căci fie că inima lui doarme prin nepăsarea sau uitarea judecății lui Dumnezeu, fie că este plină de tremur și de groază, până când se odihnește pe Hristos, care este singura noastră pace. El continuă examinând accesul prin Hristos. 2. Prin care avem acces, [153] etc. Reconcilierea noastră cu Dumnezeu depinde numai de Hristos; căci El singur este Fiul iubit, iar noi suntem cu toții prin natură copii ai mâniei. Dar această favoare ne este comunicată prin Evanghelie; căci Evanghelia este slujirea împăcării, prin mijlocul căreia suntem într-un fel aduși în împărăția lui Dumnezeu. Drept este deci ca Pavel să ne pună înaintea ochilor în Hristos un zălog sigur al favorii lui Dumnezeu, ca să ne poată atrage mai ușor de la orice încredere în fapte. Și deoarece ne învață prin cuvântul acces că mântuirea începe cu Hristos, el exclude acele pregătiri prin care oamenii nebuni își închipuie că pot anticipa mila lui Dumnezeu; ca și cum ar fi spus: „Hristos nu vine la voi, nici nu vă ajută, din cauza meritelor voastre.” El subjugă imediat după aceea că prin continuarea aceleiași favori mântuirea noastră devine sigură și certă; prin care dă de înțeles că perseverența nu este întemeiată pe puterea și sârguința noastră, ci pe Hristos; deși în același timp, spunând că stăm, indică faptul că Evanghelia trebuie să prindă rădăcini adânci în inimile celor evlavioși, astfel încât, întăriți de adevărul ei, să poată sta fermi împotriva tuturor uneltirilor lui Satana și ale cărnii. Iar prin cuvântul stăm, el înseamnă că credința nu este o convingere schimbătoare, doar pentru o zi; ci că este imuabilă și că se afundă adânc în inimă, astfel încât să dăinuie prin viață. Nu acela, deci, care printr-un impuls brusc este condus să creadă, are credință și trebuie socotit printre credincioși; ci acela care constant și, ca să spunem așa, cu un picior ferm și fix, rămâne în acea stație rânduită lui de Dumnezeu, astfel încât să se alipească mereu de Hristos. Calvin abordează apoi mândria în necazuri. 3. Nu numai atât, etc. Ca nimeni să nu obiecteze batjocoritor și să spună că creștinii, cu toată mândria lor, sunt totuși ciudat de hărțuiți și de necăjiți în această viață, condiție care este departe de a fi una fericită, -- el întâmpină această obiecție și declară nu numai că cei evlavioși sunt împiedicați de aceste calamități să fie fericiți, ci și că mândria lor este astfel promovată. Pentru a dovedi acest lucru, el își ia argumentul din efecte și adoptă o gradare remarcabilă și în cele din urmă concluzionează că toate durerile pe care le îndurăm contribuie la mântuirea și binele nostru final. El arată apoi cum este confirmată speranța. 5. Speranța nu rușinează, etc.; [156] adică, ea privește mântuirea ca fiind cea mai sigură. De aici reiese că Domnul ne încearcă prin adversități în acest scop, -- ca mântuirea noastră să fie astfel înaintată treptat. Acele rele atunci nu ne pot face nenorociți, care într-un fel promovează fericirea noastră. Și astfel este dovedit ceea ce spusese, că cei evlavioși au motive de mândrie în mijlocul necazurilor lor.
Considerați

Considerare

Calvin dezvăluie mai departe lucrarea Duhului. Căci dragostea lui Dumnezeu, etc. Nu refer acest lucru doar la ultima propoziție, ci la întregul pasaj precedent. Aș spune deci, -- că prin necazuri suntem stimulați la răbdare, și că răbdarea găsește o experiență a ajutorului divin, prin care suntem mai încurajați să nutrim speranță; căci oricât de apăsați am fi și să părem aproape consumați, totuși nu încetăm să simțim favoarea lui Dumnezeu față de noi, care oferă cea mai bogată mângâiere și mult mai abundentă decât atunci când toate lucrurile se întâmplă prosper. Căci, așa cum acea fericire, care este așa doar în aparență, este însăși nenorocirea, când Dumnezeu ne este potrivnic și nemulțumit de noi; tot așa, când El este binevoitor, chiar calamitățile înseși vor fi cu siguranță întoarse spre un rezultat prosper și vesel. Văzând că toate lucrurile trebuie să slujească voii Creatorului, care, potrivit favorii Sale părintești față de noi, (cum declară Pavel în capitolul al optulea,) supraveghează toate încercările crucii pentru mântuirea noastră, această cunoaștere a dragostei divine față de noi este insuflată în inimile noastre de Duhul lui Dumnezeu; căci lucrurile bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru slujitorii Săi sunt ascunse de urechile și ochii și mințile oamenilor, și numai Duhul este Cel care le poate descoperi. Iar cuvântul revărsat este foarte emfatic; căci înseamnă că revelarea dragostei divine față de noi este atât de abundentă încât ne umple inimile; și fiind astfel răspândită prin fiecare parte a lor, nu numai că atenuează durerea în adversități, ci și, ca un condiment dulce, face ca necazurile să fie iubite de noi. [157] El încheie această secțiune considerând moartea lui Hristos. 8. Dar Dumnezeu confirmă, etc. Verbul sunistesi are diverse înțelesuri; cel mai potrivit acestui loc este cel de confirmare; căci scopul Apostolului nu era să ne trezească recunoștința, ci să întărească încrederea și siguranța sufletelor noastre. El confirmă deci, adică, își arată dragostea față de noi ca fiind cea mai sigură și completă, întrucât de dragul celor nelegiuiți nu L-a cruțat pe Hristos, Fiul Său. În aceasta, într-adevăr, apare dragostea Lui, că, nefiind mișcat de dragoste din partea noastră, El din propria Sa bunăvoință ne-a iubit mai întâi, după cum ne spune Ioan. (1 Ioan 3:16.) -- Cei numiți aici păcătoși, (ca și în multe alte locuri,) sunt cei cu totul vicioși și dedați păcatului, potrivit celor spuse în Ioan 9:31, „Dumnezeu nu ascultă pe păcătoși”, adică pe oamenii părăsiți și cu totul răi. Femeia numită „o păcătoasă” era una de caracter rușinos. (Luca 7:37.) Și acest înțeles apare mai evident din contrastul care urmează imediat, -- căci fiind acum îndreptățiți prin sângele Lui: căci deoarece pune cele două în opoziție, una cu cealaltă, și îi numește îndreptățiți pe cei eliberați de vina păcatului, rezultă în mod necesar că aceia sunt păcătoși care, pentru faptele lor rele, sunt condamnați. [161] Importul întregului este, -- deoarece Hristos a obținut dreptatea pentru păcătoși prin moartea Sa, cu mult mai mult îi va proteja pe ei, fiind acum îndreptățiți, de la distrugere. Iar în ultima propoziție El aplică doctrinei Sale comparația dintre mai puțin și mai mare: căci nu ar fi fost de ajuns ca mântuirea să ne fi fost procurată o singură dată, dacă Hristos nu ar face-o sigură și secură până la sfârșit. Și acesta este ceea ce Apostolul susține acum; astfel încât să nu ne temem că Hristos va întrerupe curentul favorii Sale în timp ce suntem în mijlocul drumului nostru: căci întrucât El ne-a împăcat cu Tatăl, condiția noastră este astfel încât El își propune să-și pună în aplicare mai eficient și să sporească zilnic favoarea Sa față de noi.
Răspunde

Răspuns

Cum remodelează pacea descrisă de Calvin viziunea ta asupra anxietăților zilnice? În ce feluri ar putea speranța ta să crească mai puternică prin încercările cu care te confrunți acum? Unde simți că Duhul confirmă dragostea lui Dumnezeu în propria ta viață?
Roagă-te

Rugăciune

Părinte îndurător, Te slăvim pentru îndreptățirea care este a noastră prin credința în Fiul Tău, prin care avem pace cu Tine și acces la harul acesta în care stăm. Prin mila Ta suverană, întărește-ne să ne lăudăm în necazuri, căci ai turnat dragostea Ta în inimile noastre prin Duhul Sfânt și ai făcut nădejdea noastră statornică în moartea și învierea lui Hristos. Ține-ne mereu conștienți de credincioșia legământului Tău, căci, când eram încă păcătoși, Fiul Tău ne-a împăcat cu Tine, și astfel întărește inimile noastre în asigurarea favorii Tale neschimbătoare. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →