Eterniseed › Curriculum › Geneza
Geneza 45-46 — cu Ioan Calvin
Deschidere
În lecția de astăzi, Ioan Calvin ne călăuzește prin reunirea tandră a lui Iosif cu frații săi și prin călătoria familiei în Egipt. Comentariul său evidențiază modurile surprinzătoare în care Dumnezeu împletește mila și scopul prin fragilitatea umană. Ascultând expunerea atentă a lui Calvin, descoperim o încurajare proaspătă de a ne încrede în providența divină chiar atunci când împrejurările par încurcate dincolo de orice reparare. Fie ca aceste cuvinte străvechi să ne trezească inimile spre o credință mai mare și spre împăcare.
Citește
Întoarce-te acum la capitolele 45 și 46 din Geneza. Citește cu încetineală relatarea descoperirii de sine a lui Iosif, întoarcerea fraților la Iacov și coborârea familiei în Egipt. Observă împletirea dintre emoția umană și îndrumarea divină pe măsură ce povestea se desfășoară. Lasă textul să-ți pregătească mintea pentru reflecțiile lui Calvin despre iertare și providență.
Studiu
Studiază
Calvin își începe tratarea capitolului examinând modul în care Iosif s-a făcut cunoscut fraților săi.
1. Atunci Iosif nu s-a mai putut stăpâni [175] Moise relatează în acest capitol modul în care Iosif s-a făcut cunoscut fraților săi. În primul rând, el declară că Iosif făcuse violență simțămintelor sale, atâta timp cât le arătase o înfățișare aspră și dură. În cele din urmă, puternica afecțiune fraternă, pe care o înăbușise în timpul în care rostea amenințări severe, s-a revărsat cu o forță și mai abundentă: de unde reiese că nimic aspru sau crud nu fusese adăpostit înainte în mintea sa. Iar deoarece izbucnește astfel în lacrimi, această blândețe sau tandrețe merită mai multă laudă decât dacă ar fi păstrat un temperament egal. De aceea, stoicii vorbesc prostește când spun că este o virtute eroică să nu fii atins de milă. Dacă Iosif ar fi rămas inflexibil, cine nu l-ar fi numit un om prost sau cu inimă de fier? Dar acum, prin violența simțămintelor sale, el manifestă o noblețe măreață, precum și o moderație divină; pentru că era atât de superior atât mâniei cât și urii, încât îi iubea cu ardoare pe cei care uneltiseră cu răutate să-i pricinuiască pieirea, deși nu primiseră nicio vătămare de la el. El poruncește tuturor oamenilor să plece, nu pentru că i-ar fi fost rușine de rudele sale, (căci nu ascunde mai târziu faptul că erau frații săi și permite liber ca vestea să fie dusă la palatul regelui,) ci pentru că este atent la simțămintele lor, ca să nu le facă cunoscută crima detestabilă multor martori. Și nu era cea mai mică parte a îndurării sale să dorească ca rușinea lor să fie cu totul îngropată în uitare. Vedem, așadar, că martorii au fost îndepărtați, nu pentru alt motiv decât ca să-și poată mângâia frații mai liber; căci nu numai că i-a cruțat, neexpunând crima lor; ci, fiind închis singur cu ei, s-a abținut de la orice amărăciune a limbajului și le-a administrat cu bucurie mângâiere prietenească.Despre versetul 3, Calvin continuă arătând purtarea blândă a lui Iosif față de frații săi înspăimântați.
3. Eu sunt Iosif. Deși le dăduse cel mai limpede semn al blândeții și al dragostei sale, totuși, când le-a spus numele, ei s-au înspăimântat, ca și cum ar fi tunat împotriva lor: căci, în timp ce își frământă mintea cu ceea ce au meritat, puterea lui Iosif li se pare atât de înfricoșătoare, încât nu anticipează pentru ei decât moartea. Când, însă, îi vede copleșiți de frică, el nu rostește nicio mustrare, ci doar se străduiește să le potolească tulburarea. Ba chiar continuă să-i liniștească cu blândețe, până când i-a făcut liniștiți și voioși. Prin acest exemplu suntem învățați să luăm seama ca tristețea să nu-i copleșească pe cei care sunt cu adevărat și serios smeriți sub simțământul rușinii. Atâta timp cât cel care a greșit este surd la mustrări sau se măgulește în siguranță sau respinge cu răutate și încăpățânare îndemnurile sau se scuză prin ipocrizie, trebuie folosită o asprime mai mare față de el. Dar rigoarea trebuie să aibă limitele ei și, de îndată ce cel care a greșit zace doborât și tremură sub simțământul păcatului său, să urmeze imediat acea moderație care să-l ridice pe cel doborât prin nădejdea iertării. De aceea, pentru ca asprimea noastră să fie potrivită și cuvenită, trebuie să cultivăm această afecțiune lăuntrică a lui Iosif, care se va arăta la timpul potrivit.Calvin se îndreaptă apoi spre marea temă a providenței în versetul 8.
8. Așadar acum, nu voi m-ați trimis aici. Acesta este un pasaj remarcabil, în care ni se învață că cursul drept al evenimentelor nu este niciodată atât de tulburat de depravarea și răutatea oamenilor, încât Dumnezeu să nu le poată îndrepta spre un scop bun. Suntem, de asemenea, instruiți în ce mod și cu ce scop trebuie să luăm în considerare providența lui Dumnezeu. Când oamenii cu minți iscoditoare dezbat despre ea, ei nu numai că amestecă și pervertesc toate lucrurile fără a ține seama de scopul avut în vedere, ci inventează orice absurditate în puterea lor, pentru a păta dreptatea lui Dumnezeu. Iar această nesăbuință face ca unii oameni evlavioși și moderați să dorească ca această parte a doctrinei să fie ascunsă de vedere; căci de îndată ce se declară public că Dumnezeu deține cârmuirea întregii lumi și că nimic nu se face decât prin voia și autoritatea Sa, cei care gândesc cu puțină reverență despre tainele lui Dumnezeu izbucnesc în diverse întrebări, nu numai frivole, ci vătămătoare. Dar, după cum această necumpătare profană a minții trebuie stăpânită, tot așa trebuie observată o măsură dreaptă pe de altă parte, ca să nu încurajăm o ignoranță grosolană a acelor lucruri care nu numai că sunt făcute limpezi în Cuvântul lui Dumnezeu, ci sunt nespus de folositoare de cunoscut. Oamenii buni se rușinează să mărturisească că ceea ce întreprind oamenii nu poate fi împlinit decât prin voia lui Dumnezeu; temându-se ca limbile neînfrânate să nu strige îndată fie că Dumnezeu este autorul păcatului, fie că oamenii răi nu trebuie acuzați de crimă, văzând că împlinesc sfatul lui Dumnezeu. Dar, deși această furie sacrilegă nu poate fi respinsă cu eficacitate, este de ajuns să o ținem în detestare. Între timp, este drept să susținem ceea ce este declarat prin mărturiile limpezi ale Scripturii, că oricât de mult ar unelti oamenii, totuși, în mijlocul întregii lor zarve, Dumnezeu din ceruri stăpânește sfaturile și încercările lor; și, pe scurt, face prin mâinile lor ceea ce El Însuși a hotărât. Oamenii buni, care se tem să expună dreptatea lui Dumnezeu calomniilor celor nelegiuiți, recurg la această deosebire, că Dumnezeu voiește unele lucruri, dar îngăduie ca altele să fie făcute. Ca și cum, cu adevărat, ar rămâne vreun grad de libertate de acțiune, dacă ar înceta să cârmuiască, ar fi lăsată oamenilor. Dacă ar fi îngăduit doar ca Iosif să fie dus în Egipt, nu l-ar fi rânduit să fie slujitorul izbăvirii pentru tatăl său Iacov și fiii săi; ceea ce acum se declară în mod expres că a făcut. Depărtați-vă, așadar, de acea închipuire zadarnică, că, doar prin îngăduința lui Dumnezeu și nu prin sfatul sau voia Sa, acele rele sunt săvârșite pe care El le întoarce mai târziu spre un scop bun. Vorbesc despre rele în raport cu oamenii, care nu-și propun nimic altceva decât să acționeze cu perversitate. Și, după cum viciul locuiește în ei, tot așa trebuie pusă asupra lor și toată vina. Dar Dumnezeu lucrează în mod minunat prin mijloacele lor, pentru ca, din necurăția lor, să scoată la iveală dreptatea Sa desăvârșită. Acest mod de a acționa este tainic și cu mult deasupra înțelegerii noastre. De aceea nu este de mirare că neînfrânarea cărnii noastre se ridice împotriva lui. Dar cu atât mai cu sârguință trebuie să fim în gardă, ca să nu încercăm să reducem acest standard înalt la măsura micimii noastre. Să rămână fixat în noi acest sentiment, că, în timp ce pofta oamenilor se bucură și îi poartă cu neînfrânare încoace și încolo, Dumnezeu este cârmuitorul și, prin frâul Său tainic, le îndreaptă mișcările oriunde dorește El. În același timp, însă, trebuie menținut și faptul că Dumnezeu acționează atât de distinct de ei, încât niciun viciu nu se poate atașa de providența Sa și că hotărârile Sale nu au nicio afinitate cu crimele oamenilor. Un exemplu cât se poate de strălucit al acestui mod de procedare este pus înaintea ochilor noștri în această istorie. Iosif a fost vândut de frații săi; din ce motiv, dacă nu pentru că doreau, prin orice mijloace, să-l nimicească și să-l anihileze? Aceeași lucrare este atribuită lui Dumnezeu, dar cu un scop cu totul diferit; și anume, ca în vreme de foamete familia lui Iacov să aibă o aprovizionare neașteptată cu hrană. De aceea a voit ca Iosif să fie ca și mort, pentru scurt timp, ca să-l scoată deodată din mormânt, ca păzitor al vieții. De unde reiese că, deși pare, la început, să facă același lucru ca cei răi; totuși, există o mare distanță între răutatea lor și judecata Sa admirabilă. Să examinăm acum cuvintele lui Iosif. Pentru mângâierea fraților săi, el pare să tragă vălul uitării peste greșeala lor. Dar știm că oamenii nu sunt scutiți de vină, deși Dumnezeu poate, dincolo de așteptări, să aducă la un rezultat bun și fericit ceea ce ei încearcă cu răutate. Căci ce avantaj a avut Iuda că răscumpărarea lumii a pornit din trădarea sa rea? Iosif, însă, deși îndepărtează, într-o anumită măsură, mințile fraților săi de la o considerare a propriei lor vine, până când pot respira din nou după spaima lor nemăsurată, nici nu le atribuie greșeala lui Dumnezeu ca pricină, nici nu-i absolvă cu adevărat de ea; după cum vom vedea mai limpede în ultimul capitol (Geneza 44:1). Și, fără îndoială, trebuie menținut că faptele oamenilor nu trebuie evaluate după eveniment, ci după măsura în care și-au neglijat datoria sau au încercat ceva contrar poruncii divine și au depășit hotarele chemării lor. Cineva, de pildă, și-a neglijat soția sau copiii și nu s-a îngrijit cu sârguință de nevoile lor; și, deși ei nu mor decât dacă Dumnezeu voiește, totuși inumanitatea tatălui, care i-a părăsit cu răutate când ar fi trebuit să-i ajute, nu este ascunsă sau scuzată prin acest pretext. De aceea, cei ale căror conștiințe îi acuză de rău nu trag niciun avantaj din pretenția că providența lui Dumnezeu îi exonerează de vină. Dar, pe de altă parte, ori de câte ori Domnul intervine pentru a preveni răul celor care doresc să ne vatăme și nu numai atât, ci întoarce chiar planurile lor rele spre binele nostru; El supune, prin această metodă, afecțiunile noastre trupești și ne face mai drepți și mai împăciuitori. Astfel vedem că Iosif a fost un interpret priceput al providenței lui Dumnezeu, când a împrumutat din ea un argument pentru a acorda iertare fraților săi. Mărimea crimei săvârșite împotriva lui l-ar fi putut ațâța atât de mult încât să-l facă să ardă de dorința de răzbunare: dar când reflectează că răutatea lor fusese stăpânită de bunătatea minunată și neobișnuită a lui Dumnezeu, uitând vătămarea primită, îi îmbrățișează cu bunătate pe oamenii a căror necinste Dumnezeu o acoperise cu harul Său. Și cu adevărat, dragostea este ingenioasă în a ascunde greșelile fraților și de aceea aplică cu libertate la acest folos orice ar putea potoli mânia și așeza dușmăniile la odihnă. Iosif este purtat și spre o altă vedere a cazului; și anume, că fusese ales în mod divin să-și ajute frații. De unde se întâmplă că nu numai că le iartă ofensa, ci că, dintr-o dorință arzătoare de a împlini datoria încredințată lui, îi eliberează de frică și neliniște, precum și de lipsă. Acesta este motivul pentru care afirmă că a fost rânduit 'să pună pentru ei o rămășiță' [177], adică să păstreze o sămânță rămăsă, sau mai degrabă să-i păstreze în viață și aceasta printr-o izbăvire excelentă și minunată. Spunând că este tată pentru Faraon, el nu este purtat de o lăudăroșenie goală, cum obișnuiesc oamenii deșerți; nici nu face o etalare ostentativă a bogăției sale; ci dovedește, dintr-un eveniment atât de mare și de necrezut, că nu obținuse postul pe care îl ocupa prin întâmplare, nici prin mijloace omenești; ci mai degrabă că, prin sfatul minunat al lui Dumnezeu, un tron înalt fusese ridicat pentru el, de unde putea să-și ajute tatăl și întreaga sa familie.
Considerați
Cugetă
Calvin aplică mai târziu aceste adevăruri la plecarea lui Iacov din Canaan.
1. Și Israel și-a luat călătoria. Pentru că omul sfânt este silit să părăsească țara Canaan și să meargă în altă parte, el oferă, la plecare, o jertfă Domnului, cu scopul de a mărturisi că legământul pe care Dumnezeu îl făcuse cu părinții săi fusese confirmat și ratificat pentru el însuși. Căci, deși era obișnuit să se exercite în închinarea exterioară a lui Dumnezeu, totuși exista un motiv special pentru această jertfă. Și, fără îndoială, el avea atunci nevoie deosebită de sprijin, ca nu cumva credința sa să slăbească: căci era pe cale să fie lipsit de moștenirea făgăduită lui și de vederea acelei țări care era tipul și chezășia țării cerești. Nu i-ar fi putut veni în minte că fusese până atunci amăgit cu o nădejde zadarnică? De aceea, prin reînnoirea memoriei legământului divin, aplică un remediu potrivit împotriva căderii din credință. Din acest motiv, el oferă o jertfă chiar la hotarele acelei țări, după cum am spus mai înainte; ca să știm că este ceva mai mult decât obișnuit. Și aduce această închinare Dumnezeului părinților săi, pentru a mărturisi că, deși pleacă din acea țară în care fusese chemat Avraam; totuși nu se desparte astfel de Dumnezeul în a cărui închinare fusese educat. A fost cu adevărat o dovadă remarcabilă de statornicie faptul că, atunci când a fost alungat de foamete într-o altă regiune, astfel încât să nu i se permită nici măcar să locuiască în țara al cărei stăpân legitim era; totuși păstrează, adânc întipărită în mintea sa, nădejdea dreptului său ascuns. Nu fără a se supune oprobriului s-a deosebit în mod deschis de alte neamuri, închinându-se Dumnezeului părinților săi. Dar ce folos era să aibă o religie diferită de toate celelalte? Văzând, așadar, că nu se căiește că L-a închinat pe Dumnezeul părinților săi și că acum perseverează de asemenea în frică și reverență față de El; de aici deducem cât de adânc era înrădăcinat în adevărata evlavie. Oferind o jertfă, își sporește propria putere și își mărturisește credința; pentru că, deși evlavia nu este legată de simboluri exterioare, totuși nu va neglija acele ajutoare al căror folos l-a găsit a fi, în niciun caz, de prisos.
Răspunde
Unde în viața ta ai nevoie să arăți genul de milă pe care Iosif l-a arătat fraților săi? Cum schimbă viziunea lui Calvin despre providență modul în care interpretezi evenimentele dureroase? Ce pas spre împăcare ar putea să te îndemne astăzi Duhul să faci?
Roagă-te
O Dumnezeule suveran, care prin providența Ta l-ai trimis pe Iosif înaintea fraților săi ca să păstreze viața și să susții promisiunile legământului Tău, dă-ne harul să iertăm așa cum am fost iertați și să ne odihnim în asigurarea că Tu îndrepți toate lucrurile spre slava Ta și spre binele nostru. Întărește credința noastră când trebuie să părăsim cele familiare sau să înfruntăm căi nesigure, ca Duhul Tău să ne conformeze chipului Fiului Tău. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →