Eterniseed › Curriculum › Romani
Romani 9 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Comentariul lui Ioan Calvin la capitolul 9 din Epistola către Romani deschide o fereastră spre inima pastorală profundă a apostolului Pavel. Pe măsură ce Calvin ne călăuzește prin acest pasaj dificil, întâlnim atât taina scopurilor alese ale lui Dumnezeu, cât și adevărata întristare care apare atunci când poporul legământului se îndepărtează. Expunerea sa atentă ne ajută să ținem împreună suveranitatea divină și compasiunea umană fără a diminua niciuna. Astăzi ascultăm glasul lui Calvin în timp ce parcurge verset cu verset argumentul îndurerat, dar plin de nădejde, al lui Pavel. Duhul care i-a inspirat atât pe Pavel, cât și pe Calvin să lumineze propria noastră înțelegere a credincioșiei lui Dumnezeu.
Citește
Citire
Luați câteva clipe de liniște pentru a citi capitolul 9 din Epistola către Romani încet și cu rugăciune. Observați cum Pavel începe cu un jurământ solemn și își exprimă durerea profundă față de rudele sale după trup. Lăsați greutatea cuvintelor apostolului să se așeze înainte de a trece la expunerea lui Calvin. Cereți Domnului să vă pregătească inima pentru tensiunile teologice și gingășia pastorală care marchează acest capitol.
Studiu
Calvin începe prin a stabili contextul întregului capitol.
În acest capitol începe să îndepărteze scandalurile care ar fi putut abate mințile oamenilor de la Hristos: căci iudeii, pentru care fusese rânduit potrivit legământului legii, nu numai că L-au respins, ci L-au privit cu dispreț și în cea mai mare parte L-au urât. De aici părea să urmeze una din două lucruri: fie că nu era adevăr în făgăduința dumnezeiască, fie că Isus, pe care Pavel Îl propovăduia, nu era Unsul Domnului, care fusese făgăduit în mod deosebit iudeilor. Această dublă încurcătură Pavel o dezleagă pe deplin în cele ce urmează. El, totuși, tratează acest subiect astfel încât să se abțină de la orice amărăciune împotriva iudeilor, ca să nu le ațâțe mințile; și totuși nu le concede nimic în detrimentul evangheliei; căci le îngăduie privilegiile lor într-un mod care nu scade nimic din Hristos. Dar trece, parcă brusc, la menționarea acestui subiect, astfel încât pare să nu existe nicio legătură în discurs. [283] El, totuși, intră în acest subiect nou ca și cum s-ar fi referit la el mai înainte. S-a întâmplat astfel: după ce a terminat doctrina pe care a discutat-o, și-a îndreptat atenția către iudei și, uimit de necredința lor ca de ceva monstruos, a izbucnit în această protestare subită, în același fel ca și cum ar fi fost un subiect pe care îl tratase anterior; căci nu era nimeni căruia acest gând să nu-i vină imediat de la sine: 'Dacă aceasta este doctrina legii și a profeților, cum se face că iudeii o resping cu atâta îndârjire?' Și mai departe, era pretutindeni cunoscut că tot ce vorbise el până atunci despre legea lui Moise și despre harul lui Hristos era mai mult displăcut de iudei decât ca credința neamurilor să fie ajutată de consimțământul lor. Era deci necesar să îndepărteze acest obstacol, ca să nu împiedice cursul evangheliei.Calvin trece apoi la expresia întristării lui Pavel.
2. Că am mare întristare, etc. El gestionează cu îndemânare astfel încât să-și taie propoziția ca să nu exprime încă ceea ce urma să spună; căci nu era încă potrivit să menționeze deschis distrugerea națiunii iudaice. Se poate adăuga că astfel sugerează o măsură mai mare de întristare, deoarece propozițiile imperfecte sunt în cea mai mare parte pline de patos. Dar va exprima în curând cauza întristării sale, după ce va fi mărturisit mai deplin sinceritatea sa.Despre dorința extraordinară a apostolului, Calvin comentează în continuare.
3. Căci aș putea dori, etc. Nu ar fi putut exprima o mai mare ardoare a dragostei decât prin ceea ce mărturisește aici; căci aceea este cu siguranță dragoste desăvârșită care nu refuză să moară pentru mântuirea unui prieten. Dar se adaugă un alt cuvânt, anatema, care dovedește că nu vorbește doar despre moartea temporală, ci despre cea veșnică; și îi explică sensul când spune: de la Hristos, căci înseamnă o despărțire. Iar ceea ce trebuie despărțit de Hristos, nu este altceva decât a fi exclus de la nădejdea mântuirii? A fost deci o dovadă a celei mai arzătoare dragoste faptul că Pavel nu a ezitat să-și dorească pentru sine condamnarea pe care o vedea amenințând peste iudei, ca să-i poată elibera. Nu este o obiecție faptul că știa că mântuirea sa se baza pe alegerea lui Dumnezeu, care nu putea nicidecum să eșueze; căci, pe măsură ce acele sentimente arzătoare ne poartă impetuos, ele nu văd și nu iau în seamă nimic altceva decât obiectul în vedere. Astfel, Pavel nu a legat alegerea lui Dumnezeu de dorința sa, ci, amintirea acesteia fiind trecută, era cu totul concentrat asupra mântuirii iudeilor.Calvin explorează mai departe adâncimea acelei dragoste.
Mulți se îndoiesc într-adevăr dacă aceasta a fost o dorință legiuită; dar această îndoială poate fi îndepărtată astfel: hotarul stabilit al dragostei este ca ea să meargă atât de departe cât permite conștiința; [285] dacă deci iubim în Dumnezeu și nu fără autoritatea lui Dumnezeu, dragostea noastră nu poate fi niciodată prea mare. Și așa a fost dragostea lui Pavel; căci văzând națiunea sa înzestrată cu atâtea binefaceri ale lui Dumnezeu, a iubit darurile lui Dumnezeu în ei și pe ei din cauza darurilor lui Dumnezeu; și a socotit un mare rău ca acele daruri să piară, de aceea mintea sa fiind copleșită, a izbucnit în această dorință extremă. [286]
Considerați
Considerare
Calvin consideră cum credincioșii pot suferi întristare în timp ce se supun proniei lui Dumnezeu.
Dar pierzarea iudeilor a cauzat lui Pavel o mare suferință, deși știa că s-a întâmplat prin voia și pronia lui Dumnezeu. De aici învățăm că ascultarea pe care o aducem proniei lui Dumnezeu nu ne împiedică să ne întristăm la distrugerea oamenilor pierduți, deși știm că ei sunt astfel sortiți prin judecata dreaptă a lui Dumnezeu; căci aceeași minte este capabilă să fie influențată de aceste două sentimente: că atunci când privește la Dumnezeu poate purta de bunăvoie ruina celor pe care El i-a hotărât să-i distrugă; și că atunci când își întoarce gândurile către oameni, se condolează cu relele lor. Ei sunt atunci mult înșelați cei care spun că oamenii evlavioși ar trebui să aibă apatie și insensibilitate (apatheian kai analgesian), ca să nu se împotrivească hotărârii lui Dumnezeu.
Răspunde
Răspuns
1. Unde simțiți tensiunea dintre scopurile suverane ale lui Dumnezeu și adevărata întristare umană în propria voastră viață sau comunitate?
2. Cum ar putea exemplul lui Calvin de afecțiune măsurată față de iudei să modeleze modul în care priviți pe cei care resping acum evanghelia?
3. În ce domeniu vă invită Duhul să țineți împreună atât alegerea divină, cât și mijlocirea plină de compasiune?
Roagă-te
Rugăciune
Tată Suveran, adorăm libertatea milei Tale, prin care ai iubit pe Iacov și ai urât pe Esau după propriul Tău scop, ca să stea cuvântul făgăduinței. Dă-ne încredere smerită în credincioșia legământului Tău, ca să ne odihnim în Hristos, piatra de poticnire, și nu în voia sau efortul nostru. Prin Duhul Tău, păzește-ne inimile de prezumție și umple-le de compasiune pentru cei ce nu cred încă, spre lauda slavei Tale singure. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →