← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Leviticul

Leviticul 17-18 — cu Ioan Calvin

Leviticul 17-18Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
În lecția de astăzi ne întoarcem la expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra capitolelor 17 și 18 din Leviticul. Calvin arată cum Dumnezeu păzește puritatea închinării și sfințenia relațiilor umane legând poporul Său de statute clare. Comentariul său dezvăluie atât contextul istoric al Israelului antic cât și principiile mai profunde care continuă să instruiască biserica. Pe măsură ce ascultăm cuvintele sale suntem invitați să considerăm cum reverența față de poruncile lui Dumnezeu modelează fiecare sferă a vieții. Fie ca acest studiu să ne întărească dorința de a umbla în sfințenie înaintea Domnului.
Citește

Citire

Vă invităm acum să citiți capitolele 17 și 18 din Leviticul în propria voastră Biblie. Ascultați instrucțiunile Domnului privind jertfele, sfințenia sângelui și hotarele care protejează viața de familie. Lăsați textul să vorbească mai întâi, pregătindu-vă inima pentru perspectivele pe care Ioan Calvin le va dezvolta mai târziu.
Studiu
Calvin începe prin a explica rolul rânduit al preoților în aducerea jertfelor. 1. Și Domnul a vorbit lui Moise. În acest pasaj și în altele asemenea, Dumnezeu îi rânduiește pe preoți să aducă jertfele; căci deși acestea erau comune întregului popor, totuși El a vrut ca ele să-I fie aduse de mâna unei singure persoane și într-un loc anume: întâi, pentru că, dacă li s-ar fi îngăduit să zidească altare pretutindeni, închinarea Sa curată și adevărată ar fi fost stricată prin această varietate; și în al doilea rând, ca să îndrepte poporul spre Mijlocitor, deoarece acest principiu trebuia să fie ținut mereu cu tărie de credincioși, anume că nicio jertfă nu putea fi legitimă decât prin harul Său. Aceeași învățătură va apărea adesea mai târziu, acolo unde se tratează despre jertfe; dar, deoarece discutăm aici despre slujba preoților, să fie de ajuns să fi spus o dată pentru totdeauna că nu le era îngăduit persoanelor particulare să aducă ceva lui Dumnezeu decât prin mâinile preotului, căruia îi fusese încredințată această îndatorire. Dar, deoarece în acest punct slava deșartă este minunat de înclinată să afecteze mințile oamenilor, El amenință cu răzbunarea Sa aspră pe oricine ar fi încercat acest lucru. S-a explicat deja de ce Dumnezeu a ales un singur sanctuar. El declară acum că, dacă victimele nu sunt aduse acolo, această profanare va fi echivalentă cu uciderea unui om. De aceea poruncește ca toate victimele să fie aduse înaintea altarului, chiar dacă cei ce le aduc ar fi departe; căci 'suprafața câmpului' [204] înseamnă un loc îndepărtat, ca nimeni să nu se scuze prin inconvenientul călătoriei. El numește în mod expres jertfele de pace, deoarece acesta era felul de jertfă prin care persoanele particulare obișnuiau să-și mărturisească evlavia. Dumnezeu declară, așadar, că slujba lor I-ar fi plăcută dacă preotul ar interveni pentru a face oblațiunea în dreptul însărcinării încredințate lui. În cele din urmă, această lege este ratificată pentru toate generațiile, ca abrogarea ei să nu fie niciodată încercată. Motivul pentru aceasta este enunțat, care a fost explicat mai pe larg în altă parte, adică faptul că un singur loc fusese rânduit unde trebuiau să se adune; și din nou, că fusese rânduit un preot care să respecte ceremoniile poruncite de Lege, pentru ca ei să-L închine pe Dumnezeu în curăție; și să nu pângărească sau să altereze jertfele Sale prin superstiții străine. Căci am afirmat că poporul antic era legat de sanctuar, ca religia să nu fie răstălmăcită și schimbată după fanteziile oamenilor, și ca nicio invenție să nu se strecoare prin care ei să poată aluneca ușor în idolatrie. Porunca pe care a dat-o, deci, ca numai preotul să aducă victimele, este recomandată din pricina marii sale utilități; și anume, pentru că ar fi ținut poporul să nu se prostitueze diavolilor. De aici se adună o învățătură folositoare, anume că oamenii nu pot fi opriți să se întoarcă la idolatrie decât căutând din gura lui Dumnezeu unica regulă simplă a evlaviei. Cu privire la interdicția de a mânca sânge, Calvin scrie: 10. Și oricine ar fi din casa lui Israel. Dumnezeu aici nu numai că osândește la moarte pe oricine s-ar fi pângărit mâncând sânge, ci declară că El Însuși va lua răzbunare asupra lor, chiar dacă ar scăpa din mâinile judecătorilor; căci El nu prescrie doar judecătorilor ce este drept să facă, ci Își afirmă Sieși slujba de a da pedeapsa. Căci, dacă luăm în considerare intenția Legii, este ceva care să ne surprindă în aceasta; căci deși nu este potrivit ca sângele unei brute să fie compensat prin moartea unui om, totuși trebuie să ne amintim că acest mod de instruire [22] era necesar pentru un popor grosolan, ca să nu alunece repede în barbarie. Dar, ca nu cumva ei să se plângă că nu mai rămăsese nicio întrebuințare pentru sânge, El le amintește că, deoarece acesta fusese dat pentru ispășire, ei ar fi foarte nemulțumitori dacă nu s-ar mulțumi cu o binecuvântare atât de mare; și cu siguranță, deoarece era prețul pe care trebuiau să-l plătească pentru a-L potoli pe Dumnezeu, această întrebuințare a lui era cu mult de preferat hranei. Dacă, deci, ei doreau să schimbe în hrană obișnuită sângele care era destinat altarului pentru împăcarea lui Dumnezeu, Moise reproșează indirect nerecunoștința lor; căci când Dumnezeu a luat dreptul de a-l mânca, le-a lăsat ceva mai bun, care ar fi trebuit să-i mulțumească din plin. Dar am văzut în altă parte [23] în ce fel sângele ispășește pentru suflete, adică într-un mod sacramental, asupra căruia trebuie observat că ceea ce aparține în mod propriu lui Hristos este astfel transferat prin metonimie la figuri și simboluri, totuși într-un asemenea fel încât asemănarea să nu fie goală sau ineficace; căci în măsura în care părinții L-au înțeles pe Hristos în jertfele exterioare, ispășirea a fost cu adevărat arătată în ele. În acest pasaj de asemenea, nu înțeleg prin 'străini' pe toți acei vizitatori care ar fi putut călători printre ei în treburi de afaceri, ci pe aceia care se consacrseră închinării lui Dumnezeu; căci mulți străini, părăsindu-și superstițiile, au fost circumciși, și se cuvenea ca aceștia să fie puși în mod expres sub legăturile Legii, ca nu cumva, dacă aceasta nu s-ar fi referit la ei, să se fi sustras de la ascultarea ei. Acest punct trebuie, așadar, să fie menționat pe scurt, ca să nu presupunem că străinii păgâni erau opriți de la mâncarea sângelui, în timp ce li se îngăduia să cumpere pentru hrană [24] chiar și carne sfâșiată de fiare. Trecând la statutele care deosebesc pe Israel de Egipt și Canaan, Calvin explică: 1. Și Domnul a vorbit lui Moise. Nu am introdus această declarație printre altele asemenea, care aveau ca obiect pregătirea minților lor pentru primirea cu evlavie a Legii, deoarece, oricare ar fi conformitatea în cuvintele înseși, în substanța lor există o mare diferență; căci ele erau generale, în timp ce aceasta este limitată în mod special la un singur punct. Căci nu era intenția lui Dumnezeu aici doar să îndemne poporul la studiul Legii, ci adresa cu privire la păzirea statutelor Sale este îndreptată spre cauza prezentă, deoarece El nu se referă în mod indiferent la toate statutele Sale și ale neamurilor, ci Se limitează la subiectul în discuție, cum se spune; și astfel, prin statutele neamurilor, El înțelege acele corupții prin care ele pervertiseră instituția Sa curată cu privire la sfânta căsătorie. Mai întâi, totuși, le interzice să urmeze obiceiurile egiptenilor, și apoi include toate națiunile canaanite. Căci, deoarece toți orientalii sunt libidinoși, ei nu au avut niciodată nicio scrupulă în a se pângări prin căsătorii incestuoase; în timp ce este dovedit din abundență de istorie cât de mari erau excesele egiptenilor [86] în această privință. Un frate nu avea oroare să se căsătorească cu sora sa uterină, nici un unchi patern sau matern cu nepoata sa; într-un cuvânt, erau atât de morți față de rușine încât erau purtați de poftele lor să calce în picioare toate legile firii. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu enumeră aici felurile de incest a căror mențiune ar fi fost altfel de prisos.
Considerați

Considerare

Calvin leagă aceste porunci de mărturia durabilă a legii naturale. Trebuie să ne amintim, ceea ce am sugerat deja, că nu numai legăturile incestuoase în afara căsătoriei sunt condamnate, ci că sunt arătate gradele în care căsătoriile sunt nelegiuite. Este adevărat, într-adevăr, că aceasta a fost o parte a constituției politice pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru poporul Său antic; totuși, trebuie avut în vedere că tot ce este prescris aici este dedus din izvorul dreptății înseși și din sentimentele naturale sădite în noi de El. Absurdă este istețimea pe care o pretind unele persoane puțin versate în Scriptură [87], care afirmă că, fiind abrogată Legea, obligațiile sub care Moise și-a pus compatrioții sunt acum dizolvate; căci se poate deduce din prefața explicată mai sus că învățătura dată aici nu este, nici nu trebuie socotită, doar politică. Căci, deoarece poftele lor rătăciseră toate națiunile vecine în incest, Dumnezeu, pentru a insufla curăție printre poporul Său, spune: 'Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, de aceea să păziți statutele Mele; să nu umblați după faptele țării Egiptului și Canaanului;' și apoi adaugă care sunt gradele de consanguinitate și afinitate în care căsătoria dintre bărbați și femei este interzisă. Dacă cineva obiectează din nou că ceea ce a fost nesocotit în multe țări nu trebuie socotit legea neamurilor, răspunsul este ușor, și anume că barbaria care domnea în Răsărit nu anulează acea curăție care se opune urâciunilor neamurilor; deoarece ceea ce este natural nu poate fi abrogat de niciun consimțământ sau obicei. Pe scurt, interdicția incestelor enunțată aici nu este nicidecum dintre acele legi care sunt de obicei abrogate potrivit circumstanțelor de timp și loc, deoarece ea curge din izvorul firii înseși și este întemeiată pe principiul general al tuturor legilor, care este perpetuu și inviolabil. Cu siguranță Dumnezeu declară că obiceiul care domnise printre neamuri Îi era neplăcut; și de ce este aceasta, dacă nu pentru că firea însăși repudiază și detestă murdăria, deși aprobată de consimțământul (suffragiis) oamenilor? De aceea, când Dumnezeu ar vrea prin această deosebire să despartă poporul Său ales de națiunile păgâne, putem trage cu siguranță concluzia că incestele pe care le poruncește să le evite sunt pângăriri absolute. Pavel, într-un punct foarte mărunt, ne pune înaintea ochilor legea firii; căci, când învață că este rușinos și indecent ca femeile să apară în public fără văluri, le îndeamnă să considere dacă ar fi decent să se prezinte public cu capetele tuns, și în cele din urmă adaugă că firea însăși nu îngăduie aceasta. (1 Corinteni 11:14.) De aceea, nu văd că, sub pretextul că este o lege politică [88], puritatea firii trebuie să fie desființată, de unde izvorăște deosebirea dintre statutele lui Dumnezeu și abuzurile neamurilor. Dacă această disciplină ar fi întemeiată pe utilitatea unui singur popor, sau pe obiceiul unui anumit timp, sau pe necesitatea prezentă, sau pe orice alte circumstanțe, legile deduse din ea ar putea fi abrogate pentru motive noi, sau respectarea lor ar putea fi dispensată în privința unor persoane particulare, prin privilegiu special; dar deoarece, în promulgarea lor, a fost privită doar decența perpetuă a firii, nici măcar o dispensare a lor nu ar fi permisă. S-ar putea într-adevăr decreta că ar fi legal și nepedepsit, deoarece este în puterea principilor să remită pedepsele; totuși niciun legiuitor nu poate face ca un lucru pe care firea îl declară vicios să nu fie vicios; și, dacă aroganța tiranică îndrăznește să încerce aceasta, lumina firii va străluci îndată și va prevala. Când, odinioară, împăratul Claudiu se căsătorise cu nepoata sa Agrippina [89], pentru a îndepărta rușinea, a obținut un Senatusconsultum care autoriza astfel de căsătorii; totuși nu s-a găsit nimeni să-i imite exemplul, cu excepția unui singur libert. De aceea, oamenii drepți și cu judecată vor recunoaște că, chiar printre națiunile păgâne, această Lege era socotită indisolubilă, ca și cum ar fi fost sădită și gravată în inimile oamenilor. Pe acest temei Pavel, pentru a reproșa mai aspru incestul unui fiu vitreg cu soția tatălui său, spune că o astfel de întâmplare 'nici nu se pomenește printre neamuri'. (1 Corinteni 5:1.)
Răspunde

Răspuns

Cum pune accentul lui Calvin pe mijloacele rânduite ale închinării la încercare propria noastră abordare în a ne apropia de Dumnezeu? În ce fel chemarea de a onora hotarele naturale în relații ar putea încă să îndrume purtarea creștină astăzi? Unde simțiți că Duhul vă invită la o mai mare conformare cu sfintele statute ale lui Dumnezeu?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne Suveran, care singur ai orânduit sângele ispășirii și ai oprit căile neamurilor, dă-ne să ne apropiem numai prin singurul Mijlocitor și să păzim rânduielile Tale în închinare și în viața din cămin. Prin harul legământului Tău, desparte-ne de orice necurăție și fă ca viața care este în sânge să ne îndemne la sfințenie, căci Tu ești Domnul care sfințești poporul Tău. Prin Hristos și prin Duhul, păzește-ne în credincioșie față de Cuvântul Tău neschimbător. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →