Eterniseed › Curriculum › Judecători
Judecători 1-2 — cu Matthew Henry
Deschidere
Comentariul atemporal al lui Matthew Henry despre capitolele 1 și 2 din Judecători ne invită să urmărim primii pași ai lui Israel după Iosua. Expunerea sa atentă dezvăluie atât ascultarea curajoasă cât și compromisul subtil printre seminții. Prin ochii lui Henry vedem cum deciziile timpurii modelează destinul unei națiuni și cum promisiunile lui Dumnezeu cer un răspuns din toată inima. Această lecție ne atrage în acea poveste antică pentru ca să ne putem examina propria credincioșie astăzi. Lasă Duhul să folosească perspectivele lui Henry pentru a stârni curaj și a expune orice retragere ascunsă de la ascultarea deplină.
Citește
Așază-ți inima și deschide capitolele 1 și 2 din Judecători. Citește încet, observând care seminții înaintează cu îndrăzneală și care se rețin. Permite narațiunii să evidențieze atât credincioșia lui Dumnezeu cât și răspunsul amestecat al lui Israel. Fă o pauză după fiecare secțiune pentru a simți tensiunea dintre promisiune și ascultarea parțială. Lasă textul să te pregătească pentru reflecțiile lui Matthew Henry care urmează.
Studiu
Studiază
Henry începe prin a descrie consultarea lui Israel cu Domnul după moartea lui Iosua.
Aici, I. Copiii lui Israel consultă oracolul lui Dumnezeu pentru îndrumare care dintre toate semințiile ar trebui să încerce mai întâi să curețe țara lor de canaaniți și să animeze și să încurajeze restul. A fost după moartea lui Iosua. Cât timp a trăit el i-a condus, iar toate semințiile i-au fost ascultătoare, dar când a murit nu a lăsat niciun succesor cu aceeași autoritate pe care o avusese el; poporul trebuie să consulte platoșa judecății și de acolo să primească cuvântul de poruncă; căci Dumnezeu însuși, așa cum era Împăratul lor, tot așa era și Domnul oștirilor lor. Întrebarea pe care o pun este: Cine va urca primul? v. 1. Până atunci, putem presupune, se înmulțiseră atât de mult încât locurile pe care le stăpâneau începeau să fie prea strâmte pentru ei și trebuiau să alunge dușmanul ca să facă loc; acum întreabă cine ar trebui să ia mai întâi armele. Dacă fiecare seminție era ambițioasă să fie prima și astfel se lupta pentru onoarea acesteia, sau dacă fiecare se temea să fie prima și astfel se lupta să o evite, nu apare; dar prin consimțământ comun problema a fost încredințată lui Dumnezeu însuși, care este cel mai potrivit atât să dispună de onoruri cât și să hotărască lucrarea.Henry explică apoi numirea lui Iuda de către Dumnezeu pentru a conduce campania.
II. Dumnezeu a hotărât ca Iuda să urce primul și i-a promis succes (v. 2): 'Ți-am dat țara în mână, ca să o stăpânești, și de aceea voi da dușmanul în mâna lui, care îl ține în afara stăpânirii, ca să fie nimicit.' Și de ce trebuie Iuda să fie primul în această întreprindere? 1. Iuda era seminția cea mai numeroasă și puternică, și de aceea lasă-l pe Iuda să încerce primul. Observă, Dumnezeu rânduiește slujba potrivit puterii pe care a dat-o. De la cei mai capabili se așteaptă cea mai multă lucrare. 2. Iuda era primul în demnitate și de aceea trebuie să fie primul în datorie. El este cel pe care frații săi trebuie să-l laude și de aceea el este cel care trebuie să conducă în slujbe primejdioase. Lăsăm povara onoarei și povara lucrării să meargă împreună. 3. Iuda a fost servit primul; sorțul a ieșit pentru Iuda primul și de aceea Iuda trebuie să lupte primul. 4. Iuda era seminția din care urma să iasă Domnul nostru: astfel încât în Iuda, Hristos, Leul din seminția lui Iuda, a mers înaintea lor. Hristos s-a angajat mai întâi împotriva puterilor întunericului și le-a învins, ceea ce ne animă pentru conflictele noastre; și în El suntem mai mult decât biruitori. Observă, slujba și succesul sunt puse împreună: 'Iuda va urca; să-și facă partea lui, și atunci va afla că i-am dat țara în mână.' Slujba lui nu va folosi dacă Dumnezeu nu dă succesul; dar Dumnezeu nu va da succesul dacă el nu se aplică cu vigoare la slujbă.Henry cercetează apoi rezultatele amestecate ale eforturilor comune ale lui Iuda și Simeon.
Avem aici o relatare ulterioară a acelei campanii glorioase și de succes pe care au făcut-o Iuda și Simeon. 1. Sorțul lui Iuda a fost destul de bine curățat de canaaniți, totuși nu complet. Cei care locuiau în munte (munții care erau împrejurul Ierusalimului) au fost alungați (v. 9, 19), dar cei din vale și-au păstrat poziția împotriva lor, având care de fier, cum citim în Ios. 17:16. Aici bărbații lui Iuda au eșuat și astfel au stricat influența pe care altfel exemplul lor de până atunci ar fi putut-o avea asupra celorlalte seminții, care i-au urmat în acest exemplu al lașității lor, mai degrabă decât în toate celelalte exemple ale curajului lor. Aveau care de fier și de aceea s-a considerat că nu este sigur să-i atace: dar nu avea Israel pe Dumnezeu de partea sa, ale cărui care sunt mii de îngeri (Ps. 68:17), înaintea cărora aceste care de fier nu ar fi fost decât ca pleava în foc? Nu le promisese Dumnezeu în mod expres prin oracol (v. 2) să le dea succes împotriva canaaniților în această însăși expediție, fără a-i excepta pe cei care aveau care de fier? Totuși și-au lăsat temerile să prevaleze împotriva credinței lor, nu au putut să-L încreadă pe Dumnezeu sub niciun dezavantaj și de aceea nu au îndrăznit să înfrunte carele de fier, ci și-au retras cu lașitate forțele, când cu o singură lovitură îndrăzneață ar fi putut să-și completeze victoriile; și s-a dovedit a avea consecințe pernicioase. Au alergat bine, ce i-a împiedicat? Gal. 5:7. 2. Caleb a fost pus în stăpânirea Hebronului, care, deși i-a fost dat de Iosua cu zece sau doisprezece ani înainte (cum calculează dr. Lightfoot), totuși fiind angajat în slujba publică, pentru așezarea semințiilor, pe care o prefera intereselor sale private, se pare că abia acum s-a făcut stăpân pe el; atât de mulțumit era omul acela bun să slujească pe alții, în timp ce se lăsa pe sine să fie servit ultimul; puțini sunt la fel de gânditori, căci toți își caută ale lor, Fil. 2:20,21. Totuși acum bărbații lui Iuda au venit cu toții în ajutorul lui pentru reducerea Hebronului (v. 10), au ucis pe fiii lui Anac și l-au pus în stăpânirea lui, v. 20. I-au dat Hebronul lui Caleb. Și acum Caleb, ca să poată întoarce bunătatea compatrioților săi, este nerăbdător să vadă Debirul redus și pus în mâinile bărbaților lui Iuda, pentru a grăbi care le oferă fiica sa persoanei care va întreprinde să comande în asediul acelui loc important, v. 11,12. Otniel îl întreprinde cu bravură și câștigă cetatea și doamna (v. 13) și prin interesul și gestionarea soției sale cu tatăl ei câștigă o moștenire foarte bună pentru el și familia sa, v. 14,15. Am avut acest pasaj înainte, Ios. 15:16-19, unde a fost explicat și aplicat pe larg. 3. Simeon a câștigat teren de la canaaniți în hotarul său, v. 17,18. În partea de est a sorțului lui Simeon, au nimicit canaaniții din Țefat și au numit-o Horma-distrugere, adăugând aceasta la alte cetăți închinate nu departe, pe care le numiseră cu bună dreptate cu acel nume, Num. 21:2,3. Și aceasta poate a fost împlinirea completă a jurământului pe care l-au făcut atunci că vor nimici cu desăvârșire aceste cetăți ale canaaniților din sud. În partea de vest au luat Gaza, Ascalon și Ecron, cetăți ale filistenilor; au câștigat stăpânirea prezentă a cetăților, dar, ne nimicind locuitorii, filistenii în cursul timpului au recuperat cetățile și s-au dovedit dușmani înverșunați ai lui Israel al lui Dumnezeu, și nu putea veni nimic mai bun din a-și face lucrarea pe jumătate. 4. Chenitii au câștigat o așezare în seminția lui Iuda, alegând-o acolo mai degrabă decât în orice altă seminție, pentru că era cea mai puternică, și acolo sperau să fie în siguranță și liniștiți, v. 16. Aceștia erau urmașii lui Ietro, care fie au mers cu Israel când i-a invitat Moise (Num. 10:29) fie i-au întâlnit cam în același loc când au ieșit din rătăcirile lor în pustiu treizeci și opt de ani mai târziu și au mers cu ei atunci în Canaan, Moise promițându-le că vor avea parte cum va avea Israel, Num. 10:32. La început s-au așezat în cetatea palmierilor, adică Ierihon, o cetate care nu trebuia să fie niciodată reclădită și de aceea mai potrivită pentru cei care locuiau în corturi și nu se gândeau la construcții. Dar mai târziu s-au mutat în pustiul lui Iuda, fie din afecțiune pentru acel loc, pentru că era solitar și retras, fie din afecțiune pentru acea seminție, care poate fusese într-un mod deosebit de bună cu ei. Totuși găsim cortul Iaelei, care era din acea familie, mult mai la nord, în sorțul lui Neftali, când Sisera a căutat adăpost acolo, cap. 4:17. Acest respect i-a arătat Israel, să-i lase să se fixeze unde le plăcea, fiind un popor liniștit, care, oriunde era, se mulțumea cu puțin. Cei care nu supărau pe nimeni nu erau supărați de nimeni. Ferice de cei blânzi, căci astfel vor moșteni pământul.
Considerați
Consideră
Henry reflectă asupra eșecului timpuriu al lui Beniamin de a termina cucerirea.
I. Beniamin a neglijat să alunge pe iebusiți din acea parte a cetății Ierusalimului care a căzut în sorțul lor, v. 21. Iuda le dăduse un bun exemplu și le câștigase mari avantaje prin ceea ce au făcut (v. 9), dar ei nu au urmat lovitura din lipsă de hotărâre.
Răspunde
Unde în viața mea Îl întreb pe Dumnezeu pentru îndrumare totuși ezit să acționez? Ce 'care de fier' permit să-mi limiteze ascultarea? Cum ar putea ascultarea parțială de astăzi să afecteze moștenirea de mâine?
Roagă-te
Doamne Dumnezeule, dă-ne curajul lui Iuda ca să ne ridicăm la porunca Ta și disponibilitatea lui Simeon de a sta alături de frații noștri în lupta pe care ne-ai rânduit-o. Prin Duhul Tău, alungă orice compromis care lasă alianțe rivale să locuiască în inimile noastre și ajută-ne să ne încredem în promisiunea Ta mai mult decât în orice car de fier de care ne temem. Formează-ne într-o generație care să termine lucrarea pe care o începi, prin victoria lui Hristos, Răscumpărătorul nostru. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →