Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Psalmii 23-24 — cu Ioan Calvin
Deschidere
În lecția de astăzi ascultăm vocea lui Ioan Calvin în timp ce deschide Scripturile despre Psalmii 23 și 24. Expunerea atentă a lui Calvin ne atrage în grija tandră a Păstorului divin și suveranitatea maiestuoasă a Domnului peste tot pământul. Cuvintele sale ne amintesc că fiecare binecuvântare curge din bunătatea liberă a lui Dumnezeu și că adevărata fericire constă în a aparține turmei Sale. Suntem invitați să lăsăm deoparte uitarea și mândria pentru ca recunoștința și viața sfântă să ne marcheze zilele. Fie ca aceste perspective antice să ne întărească inimile și să ne ridice privirile spre casa Domnului.
Citește
Citire
Ia Biblia ta și citește Psalmii 23 și 24 încet și cu rugăciune. Lasă cuvintele familiare ale psalmului păstorului să te învăluie, apoi continuă cu declarația că pământul și toată plinătatea lui aparțin Domnului. Observă trecerea de la încrederea personală la chemarea pentru mâini curate și inimă curată. Cere Duhului să te pregătească să primești perspectivele lui Calvin asupra acestor capitole îndrăgite.
Studiu
Calvin își deschide comentariul la Psalmul 23 explorând metafora păstorului.
Sub asemănarea unui păstor, el laudă grija pe care Dumnezeu, în providența Sa, a exercitat-o față de el. Limbajul său implică faptul că Dumnezeu nu a avut mai puțină grijă de el decât un păstor față de oile încredințate în sarcina sa. Dumnezeu, în Scriptură, își ia adesea numele și îmbracă caracterul de păstor, iar acesta nu este un semn mic al iubirii Sale tandre față de noi. Deoarece acesta este un mod umil și obișnuit de a vorbi, Cel care nu disprețuiește să coboare atât de jos pentru noi trebuie să poarte o afecțiune deosebit de puternică față de noi. Este deci minunat că, atunci când ne invită la Sine cu atâta blândețe și familiaritate, nu suntem atrași sau ademeniți la El, ca să ne odihnim în siguranță și pace sub ocrotirea Sa. Dar trebuie observat că Dumnezeu este păstor doar pentru aceia care, atinși de simțământul propriei slăbiciuni și sărăcii, simt nevoia protecției Sale și care rămân de bunăvoie în staulul Său și se predau ca să fie guvernați de El. David, care excela atât în putere cât și în bogății, totuși a mărturisit cu sinceritate că este o oaie săracă, ca să-L aibă pe Dumnezeu ca păstor al său. Cine este, atunci, printre noi, care s-ar excepta de la această necesitate, văzând că propria noastră slăbiciune arată îndeajuns că suntem mai mult decât nenorociți dacă nu trăim sub protecția acestui păstor? Trebuie să avem în minte că fericirea noastră constă în aceasta, că mâna Sa este întinsă ca să ne guverneze, că trăim sub umbra Sa și că providența Sa veghează asupra bunăstării noastre. Deși, prin urmare, avem abundență de toate bunurile vremelnice, totuși să fim siguri că nu putem fi cu adevărat fericiți decât dacă Dumnezeu binevoiește să ne socotească printre numărul turmei Sale. În afară de aceasta, doar atunci atribuim lui Dumnezeu slujba de Păstor cu cinste cuvenită și dreaptă, când suntem convinși că providența Sa singură este de ajuns ca să ne împlinească toate nevoile. [533] Așa cum cei care se bucură de cea mai mare abundență de bunuri vremelnice sunt goi și flămânzi dacă Dumnezeu nu este păstorul lor, tot așa este dincolo de orice îndoială că aceia pe care El i-a luat sub ocrotirea Sa nu vor duce lipsă de o abundență deplină a tuturor bunurilor. David, prin urmare, declară că nu se teme să ducă lipsă de ceva, pentru că Dumnezeu este păstorul său.Calvin consideră apoi experiența credinciosului care umblă prin valea umbrei morții.
4. Chiar dacă aș umbla. Adevărații credincioși, deși locuiesc în siguranță sub protecția lui Dumnezeu, sunt totuși expuși la multe primejdii, sau mai degrabă sunt supuși tuturor necazurilor care se abat asupra omenirii în comun, ca să simtă mai bine cât de mult au nevoie de protecția lui Dumnezeu. David, prin urmare, declară aici în mod expres că, dacă i-ar veni vreo nenorocire, s-ar sprijini pe providența lui Dumnezeu. Astfel, el nu își promite plăceri continue, ci se întărește prin ajutorul lui Dumnezeu ca să îndure cu curaj diferitele nenorociri cu care ar putea fi vizitat. Urmărindu-și metafora, el compară grija pe care Dumnezeu o ia în guvernarea adevăraților credincioși cu toiagul și cârja păstorului, declarând că este mulțumit cu acestea ca fiind de ajuns pentru protecția vieții sale. Așa cum o oaie, când rătăcește în sus și în jos printr-o vale întunecată, este păstrată în siguranță de atacurile fiarelor sălbatice și de alte rele doar prin prezența păstorului, tot așa David declară acum că ori de câte ori va fi expus vreunei primejdii, va avea apărare și protecție de ajuns în a fi sub grija pastorală a lui Dumnezeu.Calvin se întoarce apoi la imaginea mesei pregătite în prezența vrăjmașilor.
5. Tu vei pregăti. Aceste cuvinte, care sunt puse la timpul viitor, denotă aici un act continuu. David, prin urmare, repetă acum, fără figură, ceea ce a declarat până acum, despre binefacerile lui Dumnezeu, sub asemănarea unui păstor. El ne spune că prin dărnicia Sa este aprovizionat cu tot ce este necesar pentru întreținerea acestei vieți. Când spune: Tu pregătești o masă înaintea mea, înseamnă că Dumnezeu i-a dat hrană fără trudă sau dificultate din partea sa, exact ca și cum un tată și-ar întinde mâna ca să dea mâncare copilului său. El sporește această binefacere prin considerația suplimentară că, deși multe persoane răuvoitoare îi invidiază fericirea și îi doresc pieirea, ba chiar se străduiesc să-l lipsească de binecuvântarea lui Dumnezeu, totuși Dumnezeu nu încetează să Se arate darnic față de el și să-i facă bine. Ceea ce adaugă despre untdelemn are legătură cu un obicei care prevala atunci. Știm că în vechime se foloseau miruri la mesele mai mărețe și niciun om nu credea că și-a primit oaspeții cu cinste dacă nu îi parfumase cu acestea. Acum, această rezervă îmbelșugată de untdelemn și, de asemenea, acest pahar revărsat trebuie explicate ca denotând abundența care depășește simpla aprovizionare cu necesitățile comune ale vieții, căci este spus în laudă a bogăției regale cu care, după cum înregistrează istoricul sacru, David fusese din belșug înzestrat. Toți oamenii, este adevărat, nu sunt tratați cu aceeași dărnicie cu care a fost tratat David, dar nu există niciun individ care să nu fie obligat față de Dumnezeu prin binefacerile pe care Dumnezeu i le-a conferit, astfel încât suntem constrânși să recunoaștem că El este un Tată bun și darnic pentru tot poporul Său. Între timp, fiecare dintre noi să se trezească la recunoștință față de Dumnezeu pentru binefacerile Sale și, cu cât acestea au fost revărsate mai abundent asupra noastră, cu atât recunoștința noastră trebuie să fie mai mare. Dacă este nerecunoscător cel care, având doar o pâine grosolană, nu recunoaște în aceea providența părintească a lui Dumnezeu, cu cât mai puțin poate fi tolerată prostia celor care se satură cu marea abundență a bunurilor lui Dumnezeu pe care le posedă, fără a avea vreun simț sau gust al bunătății Sale față de ei? David, prin urmare, prin propriul său exemplu, îi avertizează pe cei bogați de datoria lor, ca să fie mai aprinși în exprimarea recunoștinței lor față de Dumnezeu, cu cât mai delicat îi hrănește El. Mai departe, să ne amintim că aceia care au mai multă abundență decât alții sunt obligați să observe moderația nu mai puțin decât dacă ar fi avut doar atât din bunurile acestei vieți cât ar fi servit pentru bucuria lor limitată și cumpătată. Suntem prea înclinați prin natură spre exces și, prin urmare, când Dumnezeu este, în privința lucrurilor lumești, darnic cu poporul Său, nu este ca să trezească și să hrănească în ei această boală. Toți oamenii trebuie să țină seama de regula lui Pavel, care este enunțată în Filipeni 4:12, ca să „știe și să fie smeriți și să aibă din belșug”. Ca lipsa să nu ne cufunde în descurajare, avem nevoie să fim susținuți prin răbdare statornică, iar, pe de altă parte, ca prea marea abundență să nu ne înalțe peste măsură, avem nevoie să fim reținuți de frâul cumpătării. În consecință, Domnul, când își îmbogățește propriul popor, reține în același timp dorințele neînfrânate ale cărnii prin duhul încrederii, astfel încât, de bunăvoie, își prescriu reguli de cumpătare. Nu că le-ar fi nelegiuit bărbaților bogați să se bucure mai liber de abundența pe care o posedă decât dacă Dumnezeu le-ar fi dat o porție mai mică, dar toți oamenii trebuie să se ferească (și cu mult mai mult regii) ca nu cumva să se dizolve în plăceri voluptoase. David, fără îndoială, așa cum era perfect îngăduit, și-a permis un spațiu mai larg decât dacă ar fi fost doar unul dintre oamenii de rând sau decât dacă ar fi locuit încă în coliba tatălui său, dar s-a reglementat astfel în mijlocul delicateselor sale, încât să nu ia deloc plăcere în a îndopa și îngrășa trupul. El știa bine cum să deosebească între masa pe care Dumnezeu i-o pregătise și un jgheab pentru porci. Este demn de remarcat în mod deosebit că, deși David trăia pe propriile sale pământuri, din banii de tribut și alte venituri ale regatului, mulțumea lui Dumnezeu exact ca și cum Dumnezeu i-ar fi dat zilnic hrana cu propria Sa mână. Din aceasta concluzionăm că nu era orbit de bogățiile sale, ci privea întotdeauna la Dumnezeu ca gospodar al său, care scotea mâncare și băutură din propriul său depozit și i le împărțea la timpul potrivit.
Considerați
Considerare
Calvin încheie reflectând asupra locuirii veșnice în casa lui Dumnezeu.
Voi locui în casa Domnului. Prin această propoziție finală el arată în mod evident că nu își limitează gândurile la plăcerile sau mângâierile pământești, ci că ținta la care aspiră este fixată în cer și să ajungă la aceasta a fost marele său obiectiv în toate lucrurile. Este ca și cum ar fi spus: Nu trăiesc doar cu scopul de a trăi, ci mai degrabă ca să mă exersez în frica și slujirea lui Dumnezeu și să progresez zilnic în toate ramurile adevăratei evlavii. El face o distincție evidentă între sine și oamenii nelegiuiți, care își găsesc plăcerea doar în a-și umple pântecele cu hrană îmbelșugată. Și nu numai atât, ci el arată de asemenea că a trăi pentru Dumnezeu este, în estimarea sa, de o importanță atât de mare, încât a prețuit toate mângâierile cărnii doar în măsura în care acestea i-au servit ca să trăiască pentru Dumnezeu. El afirmă clar că scopul pe care l-a avut în vedere în toate binefacerile pe care Dumnezeu i le-a conferit a fost ca să poată locui în casa Domnului. De unde rezultă că, atunci când este lipsit de bucuria acestei binecuvântări, nu a ținut seama de toate celelalte lucruri, după cum scrie și în alt loc,
Răspunde
Răspuns
1. Unde în viața ta ai cea mai mare nevoie să îți amintești astăzi că Domnul este Păstorul tău?
2. Cum întărește curajul tău promisiunea prezenței lui Dumnezeu în văile întunecate?
3. Ce pași poți face ca să trăiești ca unul care aparține casei Domnului în toate zilele tale?
Roagă-te
Rugăciune
Doamne, Păstorul și Împăratul nostru, care ne culci în pășuni verzi și ne conduci lângă ape liniștite, susține-ne prin harul Tău suveran prin fiecare vale a umbrei morții. Dă-ne mâini curate și inimi curate ca să urcăm pe dealul Domnului, ca bunătatea și îndurarea să ne urmeze toate zilele vieții noastre până vom locui în casa Ta pentru totdeauna. În numele lui Isus Hristos, Răscumpărătorul nostru, Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →