← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Isaia

Isaia 27-28 — cu Maclaren

Isaia 27-28Expunerile lui Alexander Maclaren asupra Sfintei Scripturi20 min
Deschidere
Bine ați venit la această lecție zilnică extrasă din clasicul Expositions of Holy Scripture al lui Alexander Maclaren. În tratarea sa a capitolelor 27 și 28 din Isaia, Maclaren urmărește mișcarea profetului de la protecția și invitația divină la avertismente solemne împotriva mândriei și excesului. Expunerea sa atentă dezvăluie atât tandrețea chemării lui Dumnezeu la pace, cât și certitudinea judecății asupra a tot ceea ce I se opune. Pe măsură ce ascultăm, Duhul să ne deschidă inimile pentru a primi aceste cuvinte antice din nou și să ne conducă la o încredere mai profundă și la o viață sfântă.
Citește

Citire

Întoarceți-vă acum la capitolele 27 și 28 din Isaia. Citiți cu încetineală, îngăduind imaginilor vii ale profetului despre vii, furtuni și cununi veștede să vorbească. Observați trecerea de la dorul lui Dumnezeu după împăcare la avertismentele aspre împotriva beției și batjocurii. Lăsați cuvintele să se așeze în duhul vostru înainte de a studia împreună.
Studiu
Maclaren începe prin a examina tranzițiile rapide ale sentimentelor profetului. Emoția lirică face limbajul profetului obscur din cauza tranzițiilor sale rapide de la o stare de simțire la alta. Dar direcția principală aici este discernibilă. Dumnezeu păzește pe Israel, via Sa, și înaintea Lui vrăjmașii ei sunt slabi ca 'spinii și mărăcinii', al căror sfârșit este să fie arși. Cu un antropomorfism îndrăzneț, profetul pune în gura lui Dumnezeu o dorință ca vrăjmașii să-și măsoare puterea împotriva Lui, o nerăbdare de războinic pentru luptă. Dar deodată acest ton războinic lasă loc invitației duioase din text, iar voința divină infinită de a fi împăcat cu vrăjmașul vorbește cu dragoste și oferă condiții de pace. Toate acestea au o aplicare universală la relațiile noastre cu Dumnezeu. El dezvăluie apoi realitatea opoziției omenești față de Dumnezeu. Faptul că relațiile noastre cu Dumnezeu sunt 'încordate' și că oamenii sunt 'vrăjmași ai lui Dumnezeu' este adesea respins ca exagerare, dacă nu ca direct fals. Și, fără îndoială, reprezentarea din Scriptură a fost adesea tratată astfel încât să devină caricatură mai degrabă decât portret. Scriptura nu neagă prezența persistentă în oameni a bunătății, parțiale și defectuoase, nici nu afirmă că antagonismul conștient față de Dumnezeu este activ în oamenii fără Dumnezeu. Dar ea afirmă că 'Dumnezeu nu este în toate gândurile lor' și că voințele lor 'nu sunt supuse legii lui Dumnezeu'. Iar într-o astfel de situație ca relațiile omului cu Dumnezeu, indiferența și uitarea nu pot decât să se bazeze pe o divergență a voinței și un contrast de caracter. De ce nu 'le place oamenilor să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor', dacă nu pentru că simt că gândul la El ar strica ospățul, ca scheletul din camera de banchet? Sub indiferența aparentă stă opoziția voinței, întâlnind 'Să faci' al lui Dumnezeu cu 'Nu vreau' al omului; opoziția naturii morale, necurăția care se ferește de curăția desăvârșită; opoziția afecțiunii, căldura iubirii omenești fiind îndreptată spre alte obiecte decât Dumnezeu. Maclaren explorează apoi natura credinței ca fugă și agățare. Cuvântul pentru 'tărie' aici înseamnă un loc întărit sau fortificat, care servește ca azil sau refugiu. Poate exista o aluzie amestecată la fugitivul care apucă coarnele altarului și astfel este în siguranță de răzbunarea urmăritorilor săi. Dacă putem lua această metaforă dublă ca implicată în text, ea ilustrează în mod viu esența credinței care ne aduce în pace cu Dumnezeu. Această credință este fuga sufletului către Dumnezeu și, sub un alt aspect, este agățarea sufletului de El. Cât de mult mai mult ne spun aceste două metafore despre natura reală a credinței decât multe tratate teologice! Ele vorbesc despre urgența primejdiei de care caută eliberare. Un fugar cu suflul fierbinte al răzbunătorului de sânge gâfâind în spatele lui și simțind aproape vârful suliței în spate nu ar lăsa iarba să crească sub picioare. Ele vorbesc despre strânsoarea energică a credinței, ca a omului care apucă coarnele altarului. Ele sugerează că credința este ceva mult mai vital decât consimțământul sau adeverirea intelectuală, și anume un act al omului întreg care își realizează nevoia și se aruncă asupra lui Dumnezeu.
Considerați

Considerare

Maclaren încheie secțiunea contrastând coroanele pieritoare și cele statornice. Astfel, cele două jumătăți ale acestei profeții ne dau adevăruri veșnice cu privire la distrugerea sigură care așteaptă bucuriile simțurilor și permanența frumuseții și tăriei care aparțin celor ce Îl iau pe Dumnezeu ca parte a lor.
Răspunde

Răspuns

Unde simt în viața mea invitația lui Dumnezeu de a depune opoziția și de a găsi pacea? La ce cununi veștede mă mai agăț încă și pe care furtuna le va îndepărta cu siguranță? Cum aș putea practica astăzi credința care fuge la Dumnezeu și se agață de El ca singurul meu refugiu?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne milostiv, în cuvintele lui Isaia Tu chemi poporul Tău să părăsească orice rezistență mândră și să fugă la adăpost la temelia sigură pe care ai așezat-o în Sion. Îndepărtează florile veștede ale încrederii în sine și ale desfătărilor lumești; prin Duhul Tău, plantează-ne în schimb în frumusețea prezenței Tale și în tăria care izvorăște din comuniunea cu Tine. Dă-ne harul să ne odihnim pe deplin în lucrarea împlinită a lui Hristos și să umblăm în pacea care întrece orice înțelegere. Amin.

Expunerile lui Alexander Maclaren asupra Sfintei Scripturi · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →