← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Leviticul

Leviticul 3-4 — cu Ioan Calvin

Leviticul 3-4Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra sistemului levitic deschide o fereastră spre inima închinării din Vechiul Testament. În capitolele 3 și 4 el arată cum Dumnezeu a rânduit jertfele de mulțumire și de ispășire pentru ca poporul Său să se poată apropia de El în mod drept. Calvin arată că fiecare detaliu a slujit la păstrarea unității credinței și la îndreptarea atenției dincolo de ceremoniile înseși. Comentariul său ne invită să vedem atât gravitatea păcatului cât și bogăția purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru împăcare. Ascultând astăzi cuvintele sale, suntem atrași să reflectăm cum aceste porunci străvechi continuă să ne modeleze înțelegerea harului, a pocăinței și a devotamentului recunoscător.
Citește

Citire

Întoarce-te acum la Leviticul capitolele 3 și 4. Citește cu încetineală, observând poruncile atente date pentru jertfele de pace și pentru jertfele pentru păcat aduse de preot, de adunare și de conducător deopotrivă. Lasă accentul repetat pe sânge, grăsime și altar să se așeze în mintea ta. Cere Duhului să-ți pregătească inima pentru a primi înțelegerile pe care Calvin le extrage din aceste capitole privitoare la recunoștință, ispășire și sfințenia pe care Dumnezeu o cere poporului Său.
Studiu
Calvin își începe tratarea capitolului 3 îndreptându-se spre jertfele de prosperități. 1. Iar dacă prinosul lui va fi o jertfă. El trece acum la o altă categorie, anume la jertfele care erau mărturii de recunoștință în celebrarea binecuvântărilor lui Dumnezeu; o parte din ele era arsă în foc, o parte era revendicată de preoți, iar restul rămânea pentru cei ce aduceau jertfa. Cât despre cuvântul slmym, shelomim, mi-am dat pe scurt părerea în altă parte; [253] traducerea obișnuită a acestuia este cu siguranță nepotrivită, 'jertfele de pace'; iar afirmația altora este forțată, că ele sunt numite 'jertfe ale desăvârșirilor', deoarece era nelegiuit ca cei necurați să le atingă. Deoarece însă evreii includ în cuvântul 'pace' siguranța și tot succesul bun, am socotit că numărul său plural ar putea fi tradus în mod potrivit 'prosperități': din acest motiv, David numește libația care se făcea de obicei în această jertfă 'paharul mântuirilor': (Psalmul 116:13,) și nu mă îndoiesc că prin acest semn exterior el desemnează mulțumirea. Recunosc într-adevăr că această jertfă nu era oferită doar în recunoașterea recunoștinței, ci și atunci când căutau de la Dumnezeu pace și succes bun; totuși epitetul i se va potrivi întotdeauna în mod admirabil, deoarece prin ea mărturiseau că Dumnezeu este autorul tuturor lucrurilor bune, astfel încât să-I atribuie Lui toată prosperitatea lor. Mai întâi, totuși, el poruncește ca toate jertfele să fie aduse la cort, ceea ce înseamnă prin 'fața lui Dumnezeu'; [254] altfel altare ar fi fost ridicate pretutindeni în cetățile și satele lor, iar prin această îngăduință slujirea lui Dumnezeu ar fi fost sfâșiată și religia subminată. De aceea, pentru a ține poporul în unitatea credinței, le poruncește tuturor să se mulțumească cu un singur altar. Dar El voia să fie închinat și cinstit în acel loc pe care Și-l dedicase, ca să nu se risipească după dumnezei străini; și apoi prescrie modul de aducere a jertfei, fie că victima era din turmă sau din cireadă. Faptul că se dau porunci atât de exacte cu privire la lucruri mărunte ar putea părea o minuțiozitate inutilă și chiar o repetare de prisos, întrucât același lucru este adesea încuviințat în cuvinte precis similare: dacă nu ar fi că această seriozitate amintea poporului că ceva mai înalt era înfășurat în ceremonii, în timp ce îi oprea să-și permită să adauge sau să schimbe fără voie cel mai mic amănunt. Această observare foarte scrupuloasă, deci, ar fi trebuit să-i conducă, ca să zicem așa, de mână la lucrurile însemnate; astfel încât sub chipul exterior adevărul duhovnicesc să le întâlnească ochii; în al doilea rând, ar fi trebuit să-i țină legați, ca să zicem așa, de cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu facă nimic în lucrurile sfinte după îndemnurile propriei lor rațiuni. Dar acum, deoarece folosirea jertfelor a încetat, ni se învață mai întâi că binecuvântările lui Dumnezeu sunt profanate, dacă nu ne exercităm cu sârguință în manifestarea religiei noastre, așa cum merită nemărginita și constanta Sa dărnicie față de noi; în al doilea rând, că dacă devotamentul nostru nu este curat și adus numai Lui, Îl lipsim în mod nelegiuit de dreptul Său; în al treilea rând, că așa cum ne rugăm în numele lui Hristos, tot așa jurămintele noastre trebuie împlinite și mulțumirile noastre aduse prin mâna Sa; și în al patrulea rând, că bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu nu trebuie celebrată într-un mod neglijent sau superficial, ci că trebuie să ne străduim să o facem, ca într-o chestiune de cea mai mare importanță, cu un zel și o atenție neobișnuite. Calvin trece apoi la jertfele pentru păcat cerute în capitolul 4. După ce Moise a tratat despre prinoase și alte jertfe, care erau mărturii de recunoștință și exerciții de evlavie, el coboară acum la jertfa pentru păcat (expiationem) care deținea locul principal printre jertfe, întrucât, fără împăcare, nu putea exista niciodată vreo legătură între oameni și Dumnezeu; căci deoarece El detestă pe bună dreptate întregul neam omenesc din cauza stricăciunii firii noastre și pentru că toți Îi provocăm neîncetat mânia, întreaga nădejde a mântuirii trebuie să fie întemeiată pe leacurile prevăzute pentru a-L îmblânzi. Acest principiu, fiind stabilit, trebuie să ne amintim că Moise va vorbi de acum înainte despre jertfele ispășitoare care Îl împacă pe Dumnezeu cu oamenii prin îndepărtarea vinovăției lor. El arată aici cum Dumnezeu trebuie îmblânzit, atunci când un om va fi păcătuit din neștiință sau necugetare; în care se face de asemenea o deosebire între persoane diferite, deoarece un fel de victimă este cerut de la un rege, altul de la preoți și altul de la oamenii obișnuiți; în timp ce se ține seama de cei săraci, ca să nu fie împovărați cu o cheltuială atât de mare ca cei bogați. Dar, deoarece va reieși din context că nu toate felurile de neștiință sunt incluse aici, trebuie să vedem ce înseamnă cuvântul sggh, shegagah, [256] pe care am preferat să-l redau prin greșeală mai degrabă decât prin neștiință; căci Moise nu se referă la acele fărădelegi în care cădem când suntem rătăciți de aparența dreptății, astfel încât să ne socotim fără vină; ci la acelea de care nu luăm seama și prin care mințile noastre nu sunt înțepate; sau la acele căderi subite, în care slăbiciunea cărnii înăbușe atât de mult rațiunea și judecata încât să-l orbească pe păcătos. Despre astfel de lucruri vorbește Pavel când ne poruncește Calvin abordează apoi cerințele speciale când preotul uns păcătuiește. 3. Dacă preotul care este uns. El face acum o deosebire între persoane diferite și începe cu marele preot, care singur purta înalta distincție a ungerii sfinte, dacă nu se socotește mai bine să se aplice întregii clase supreme. [260] Este probabil, totuși, că se referă doar la unul. Cu cât demnitatea sa era mai ilustra, cu atât mai sârguincios și mai zelos trebuia confirmată viața sa la modelul sfințeniei; și de aceea slăbiciunea care era mai tolerabilă la alții era cu mult mai vrednică deustrare la el. Aceasta este rațiunea pentru care i s-a cerut să facă ispășire pentru sine cu o victimă mai mare. Dar aceasta se referea într-o anumită măsură la toți leviții, întrucât ei au fost aleși să fie din clasa sfântă; și se extinde acum la toți slujitorii și păstorii Bisericii, nu ca ei să se răscumpere prin jertfirea unui vițel, ci ca ei să se ferească cu sârguință de orice păcat și să fie mai atenți în strădaniile lor după sfințenie. Clauza 'după păcatul poporului' ar putea fi redată și 'spre păcatul', etc., ca și cum Moise ar fi spus că preotul prin păcat a stricat poporul prin exemplul său rău; căci, deoarece viața sa este regula sfințeniei și dreptății, tot așa greșelile sale dau prilej la greșelile altora. Sensul, totuși, pe care l-am urmat este mai simplu, adică, deși fărădelegea preotului poate fi una obișnuită, totuși, ținând seama de slujba sa, ea devine mai grea și merită o pedeapsă mai mare. Calvin încheie această secțiune considerând păcatul unui conducător. 22. Când un conducător a păcătuit. O ispășire deosebită este de asemenea rânduită pentru fărădelegea conducătorilor; și, deși vorbește despre conducător la numărul singular, totuși, întrucât legea nu fusese încă dată ca o singură persoană să poarte domnia, el desemnează fără îndoială capii și guvernatorii în general, deoarece cei ce poartă domnia fac mai mult rău prin exemplul lor rău decât persoanele particulare. Dacă, deci, vreunul dintre judecători sau guvernatori ar fi păcătuit din greșeală, ar fi putut fi într-adevăr eliberat printr-o victimă mai mică decât preotul sau întregul popor, totuși exista individual această deosebire între ei, că ei trebuiau să aducă țapi sau miei, iar conducătorul un țap; și scopul acestui lucru era ca cei în autoritate să se păzească mai cu grijă de orice fărădelege, în timp ce altfel sunt obișnuiți să se îngăduie mai liber, ca și cum rangul și demnitatea lor le-ar permite o mai mare libertate. Unde am dat ca traducere 'Dacă (păcatul) va fi devenit cunoscut' (si innotuerit), traducătorii nu sunt de acord. [262] Cuvântul folosit este în mod propriu o particulă disjunctivă Sau; [263] dar este uneori folosit pentru particula condițională, așa cum vom vedea în capitolul următor. Cei ce păstrează sensul primar și autentic al cuvântului fac violență semnificației ultimului cuvânt al versetului precedent și îl traduc 'va fi ofensat' în loc de 'va fi simțit că a ofensat'; dar deoarece reiese din multe pasaje că 'v, o, este echivalent cu 'm, im, nu este nevoie să forțăm cuvintele într-un sens nepotrivit. Cuvântul hvd, hodang, pe care îl redau tranzitiv 'a face cunoscut', poate purta în mod potrivit traducerea mea, dacă nu se preferă acesta 'dacă va fi știut' (si cognoverit). Cuvintele pe care Moise le repetă neîncetat 'preotul va face ispășire pentru el și nelegiuirea lui va fi iertată' unii le restrâng rece la curățirea externă și civilă, ca și cum Moise ar fi îndepărtat doar condamnarea sa înaintea oamenilor; dar Dumnezeu oferă mai degrabă iertare păcătoșilor și îi asigură că El le va fi favorabil, ca nu cumva teama sau îndoiala să-i împiedice să-L cheme în mod liber. Și cu siguranță cei ce nu recunosc că riturile legale erau sacramente nu sunt familiarizați cu însăși elementele de bază ale credinței. Acum, la toate sacramentele, în orice caz la sacramentele comune ale Bisericii, este anexată o promisiune duhovnicească: rezultă, deci, că iertarea a fost cu adevărat promisă părinților, care s-au împăcat cu Dumnezeu prin aducerea jertfelor, nu pentru că uciderea animalelor ispășea păcatele, ci pentru că era un simbol cert și infailibil, în care mințile evlavioase puteau să se odihnească, astfel încât să îndrăznească să vină înaintea lui Dumnezeu cu o încredere liniștită. În rezumat, așa cum acum în botez păcatele sunt spălate sacramental, tot așa sub Lege jertfele erau mijloace de ispășire, deși într-un mod diferit; deoarece botezul Îl pune pe Hristos înaintea noastră ca și cum ar fi prezent, în timp ce sub Lege El era doar tipărit în mod obscur. În mod figurat, într-adevăr, ceea ce se aplică numai lui Hristos este transferat la semne, căci în El singur ni s-a arătat împlinirea tuturor binecuvântărilor duhovnicești și El a șters în cele din urmă păcatele prin singura Sa jertfă perpetuă; dar deoarece întrebarea aici nu este despre valoarea ceremoniilor legale în ele înseși, să fie de ajuns că ele au mărturisit cu adevărat despre harul lui Dumnezeu, ale cărui tipuri erau; și astfel să nu se asculte acea închipuire profană că jertfele doar politic și în măsura în care priveau pe oameni îi absolveau pe cei ce le aduceau de vinovăție și condamnare.
Considerați

Considerare

Calvin reflectă mai departe asupra înțelesului grăsimii și al interzicerii sângelui. nu pentru că Dumnezeu s-ar fi desfătat în grăsimea animalelor îngrășate sau în pâine; ci pentru că era un act grosolan și intolerabil de nelegiuire să neglijezi acest angajament extraordinar al harului Său. Această asemănare, totuși, trebuie raportată la adevărul pe care îl reprezintă, anume că exercițiul credinței și dovezile evlaviei noastre nu sunt mai puțin plăcute lui Dumnezeu decât dacă ar fi ospătat delicat și îmbelșugat; de aceea trebuie să luăm mai mare grijă să nu-L lipsim de lucrurile în care Își găsește desfătarea. Nu îmi este foarte clar de ce Dumnezeu Își revendică grăsimea în toate jertfele și poruncește să fie arsă, decât ca în acest fel să-și obișnuiască slujitorii cu cumpătarea. Am văzut deja că grăsimea este socotită cu siguranță partea cea mai delicată, unde Moise aplică acest cuvânt la grâu și vin; și acest lucru reiese de asemenea din Psalmul 63:5 'Sufletul meu va fi săturat ca de măduvă și grăsime.' Iar când Dumnezeu declară (Isaia 1:11) că nu dorește 'grăsimea', El semnifică că nu cere pentru Sine partea cea mai aleasă a animalelor, ci ca israeliții să-și amintească să ia parte cu sobrietate la toată hrana lor, ca și cum ar fi sfințit cele mai bune și dintâi roade ale ei. Dacă cineva dorește o expunere mai distinctă a acestui lucru, aducerea grăsimii îi învăța să dea mai multă cinste slujirii lui Dumnezeu; și în al doilea rând, îi instruia în abstinență. Alegoriile, potrivite doar să gâdile urechile oamenilor, trebuie căutate de la alții. [255] Isichie, după ce a prefăcut că grăsimea reprezenta afecțiuni duhovnicești, curând după aceea o metamorfozează în apetituri grosolane. Alții presupun că Hristos a fost desemnat prin ea. Alții înțeleg prin ea că grosolănia sau îngrășarea cărnii noastre trebuie rafinată prin focul Duhului, ca să fie omorâtă pentru Dumnezeu. Acest înțeles simplu mă mulțumește, că, atunci când Legea le permitea să mănânce carnea sfântă, se adăuga o excepție care lăsa cea mai bună porțiune în mâinile lui Dumnezeu; în al doilea rând, că partea care ar fi putut fi mai atrăgătoare pentru cei lacomi era mistuită în foc ca o restrângere a lăcomiei lor. Mâncarea sângelui este aici interzisă, ca și în altă parte, deoarece era sfințit lui Dumnezeu pentru a face ispășire; dar mai era un alt și mai înalt motiv pentru care era interzis, despre care s-a făcut mențiune în [20]Geneza 9 și care trebuie [21]tratată din nou în expunerea noastră a Poruncii a Șasea.
Răspunde

Răspuns

1. Cum pune accentul lui Calvin pe aducerea fiecărei jertfe la un singur altar la îndoială modurile în care uneori ne risipim închinarea astăzi? 2. În ce domenii ale vieții simți nevoia genului de ispășire pe care Calvin o subliniază atât pentru conducători cât și pentru întregul popor? 3. Ce recunoștință proaspătă se ridică în tine când reflectezi cum aceste jertfe arătau înainte spre singura jertfă suficientă a lui Hristos?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne Dumnezeul nostru, care în îndurarea legământului ai rânduit jertfele de pace și jertfele pentru păcat din vechime, Te lăudăm pentru sângele care singur asigură părtășia cu Tine și acoperă fărădelegea. Dă-ne har să aducem fiecare mulțumire și fiecare mărturisire la altarul pe care l-ai statornicit în Hristos, încrezându-ne în jertfa mai bună care vorbește iertare din cer. Păzește-ne să nu tratăm păcatul cu ușurință și întipărește în noi o sfântă frică de Cuvântul Tău, ca să ne odihnim în harul Tău suveran care ne-a curățit. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →