Eterniseed › Curriculum › Tobit
Tobit 3-4 — bazat pe Aquino (Summa II-II q.101 pietas + q.83 prayer)
Deschidere
Capitolele al treilea și al patrulea din Tobit prezintă cele două mari rugăciuni ale narațiunii — lamentația lui Tobit în orbirea sa și lamentația Sarei sub încercarea asmodeană — urmate de instruirea catehetică a lui Tobit adresată fiului său Tobia în ordinea pietății filiale și a îndatoririlor unui israelit credincios. Bazându-ne pe tratarea pietății de către Aquino în Summa Theologiae II-II q.101 și pe tratatul său susținut despre rugăciune în II-II q.83, putem aborda aceste capitole nu ca două episoade devoționale fără legătură, ci ca articularea structurală a virtuții pe care Aquino o numește pietas, prin care sufletul aduce cuvenita reverență celor față de care este legat prin cele mai profunde legături naturale și ale legământului — mai întâi lui Dumnezeu, apoi părinților, apoi țării, apoi familiei mai largi a celor care împărtășesc legământul nostru. Instruirea lui Tobit către Tobia este unul dintre marile discursuri catehetice ale Vechiului Testament; articularea scolastică a virtuții pe care o întrupează, oferită de Aquino, asigură claritatea categorială prin care cititorul contemporan o poate primi.
Citește
Citire
Citește capitolele 3 și 4 din Tobit, acordând atenție rugăciunilor lui Tobit și Sarei și discursului catehetic al lui Tobit către Tobia. În capitolul al treilea, remarcă rugăciunea de strâmtorare a lui Tobit în orbirea sa — recitarea judecăților drepte ale lui Dumnezeu, mărturisirea propriilor păcate și ale strămoșilor săi, cererea ca Domnul să-i ia viața mai degrabă decât să-l lase să poarte mai departe ocara; rugăciunea simultană a Sarei în îndepărtata Ecbatana, în camera ei, după ce a fost mustrată de slujnica ei pentru moartea celor șapte soți din mâinile demonului Asmodeu; și cererea ei tot pentru moarte mai degrabă decât pentru ocara continuă; hotărârea îngerească în ceruri ca Rafael să fie trimis să-i vindece pe amândoi. În capitolul al patrulea, ia aminte la credința lui Tobit că rugăciunea sa pentru moarte va fi ascultată și la chemarea ulterioară a lui Tobia pentru a primi ultimele sale îndrumări — menționarea depozitului de la Rages la Gabael, apoi lungul discurs catehetic: îngroapă-mă cu cinste cuvenită, cinstește-ți mama în toate zilele ei și adu-ți aminte de ea, dă milostenie din averea ta, nu aduna răul pentru ziua nevoii, evită toată necurăția, nu face altuia ceea ce urăști tu însuți, bea vinul cu măsură, dă pâinea ta celui flămând, ia-ți soție din neamul tău, nu-ți întoarce fața de la niciun sărac.
Studiu
Tratatul lui Aquino despre pietas din Summa II-II q.101 articulează virtutea cu precizie. În q.101 a.1 întreabă dacă pietas (pietatea familială și filială) este o virtute distinctă de religio (virtutea care aduce cultul cuvenit lui Dumnezeu). Răspunsul său este da: pietas este o virtute specială, distinctă de religio deși analogă cu ea, prin care sufletul aduce cuvenita reverență și slujire celor cărora li se datorează prin originea naturală — în primul rând părinților și patriei. În q.101 a.2 tratează actul pietății: acesta constă în cultus față de părinți, prin care se înțelege cinste, reverență, sprijin în nevoie, ascultare în cele ce țin de autoritatea lor și continuarea memoriei familiei. În q.101 a.4 ridică cazul dificil dacă preceptul pietății obligă chiar și atunci când părinții sunt nevrednici sau necinstiți. Răspunsul său, urmând pe Aristotel și tradiția patristică, este că datoria pietății în substanța ei (cinste, sprijin în nevoie, păstrarea vieții) continuă chiar și atunci când părinții au eșuat în îndatoririle lor corespunzătoare, deși poate fi modulată în modul ei (un fiu nu trebuie să asculte porunca unui părinte de a păcătui, dar trebuie să continue să cinstească viața părintelui și să-i asigure necesitățile). Instruirea lui Tobit către Tobia este întruparea practică a acestei articulări scolastice. Prima poruncă, 'îngroapă-mă cu cinste cuvenită', este actul paradigmatic al pietății legat de momentul morții: q.101 a.2 menționează explicit înmormântarea cuvenită a părinților ca actul conclusiv al pietății filiale. A doua poruncă, 'cinstește-ți mama în toate zilele ei și adu-ți aminte de ea', extinde pietatea la părintele supraviețuitor într-un mod pe care Aquino îl tratează în q.101 a.3 ca o obligație particulară atunci când munca copiilor este principalul sprijin al vieții unui părinte în vârstă. Poruncile din mijloc — dă milostenie, evită necurăția, nu face nimănui ceea ce urăști tu însuți, bea cu măsură, dă pâine celui flămând — se extind dincolo de pietas în domeniul mai larg al carității (II-II q.32 deja considerat în lecția precedentă) și al virtuților cardinale. Porunca finală, 'ia-ți soție din neamul tău', intră sub chestiunea consangvinității în căsătorie pe care Aquino o tratează în Supliment q.54-55, unde distinge între interdicțiile naturale ale incestului (care interzic căsătoria în anumite grade de consangvinitate prin lege divină și naturală) și interdicțiile ecleziastice (care extind interdicțiile mai departe ca disciplină canonică). Obiceiul patriarhal pre-mosaic de a se căsători în cadrul tribului, dar în afara casei imediate — principiul pe care Tobit îl urmează când îl îndrumă pe Tobia să ia soție din sămânța părinților săi — este substratul din care s-au dezvoltat interdicțiile mozaice și cele canonice ulterioare, iar tratarea lui Aquino în Supliment q.54 ia modelul patriarhal din Vechiul Testament ca o fază istorică a elaborării interdicțiilor naturale și divine. Rugăciunile lui Tobit și Sarei merită o atenție specială în lumina tratatului lui Aquino despre rugăciune din II-II q.83. În q.83 a.1 distinge rugăciunea de categoria mai largă a devoțiunii: rugăciunea este înălțarea minții către Dumnezeu pentru a-I cere lucruri potrivite. În q.83 a.15-16 întreabă dacă rugăciunea trebuie să fie încrezătoare și dacă trebuie să fie vocală sau doar interioară. Rugăciunile lui Tobit și Sarei sunt ambele adresate cu încredere Dumnezeului părinților lor, ambele invocă atributele divine de dreptate și milă, ambele mărturisesc păcatul și cer alinare. Ele diferă în cerere: Tobit cere moartea, și Sara cere moartea. Aquino ar recunoaște în această cerere o dificultate: q.83 a.6 întreabă dacă se pot cere lucruri temporale în rugăciune, iar răspunsul său este că bunurile temporale pot fi cerute, dar numai în măsura în care conduc la binele sufletului sau sunt voite de Dumnezeu. Cererea morții ca alinare de ocară este o specie particulară și gravă de cerere pe care Aquino o tratează în I-II q.5 (despre orânduirea naturală a sufletului spre beatitudine) și în II-II q.18 a.3 (despre dacă speranța poate fi pierdută): cererea morții trebuie orânduită spre speranța mai profundă a învierii și a participării la viziunea beatifică, nu spre disperarea care ar prefera pur și simplu neființa în locul ocării. Narațiunea inspirată din Tobit răspunde acestei dificultăți în mod implicit: Dumnezeu nu împlinește cererea de moarte nici a lui Tobit, nici a Sarei; în schimb trimite pe Rafael să aducă vindecarea și căsătoria care vor restaura ambele case. Biserica citește acest răspuns divin ca o școală a principiului pe care Aquino îl articulează în q.83 a.15: rugăciunea este ascultată potrivit binelui celui ce se roagă, pe care acesta însuși s-ar putea să nu-l perceapă încă. Augustin în De Sermone Domini in Monte 2.10 (pe care Aquino îl citează în q.83 a.15) a învățat același principiu comentând Rugăciunea Domnească: cerem de la Dumnezeu ceea ce ne-a învățat să cerem și ceea ce El însuși ne-a dat voie să cerem pe drept, iar atunci când cerem greșit, Tatăl ne dă ceea ce am fi cerut dacă ne-am fi înțeles nevoia. Catena Aurea la Matei 6:9-13 (Rugăciunea Domnească) păstrează această formulă augustiniană pe larg, iar Aquino o folosește ca unul dintre principiile fundamentale ale tratatului său despre rugăciune.
Considerați
Considerare
Bazându-ne pe distincția lui Aquino între pietas și religio din II-II q.101 a.1, ia în considerare dacă structura propriei tale vieți recunoaște virtutea distinctă a pietății ca o virtute reală în sine. Cultura contemporană a tendința să prăbușească pietas într-o căldură generică față de părinți sau într-o afecțiune sentimentală care nu poartă obligațiile efective enumerate de Aquino. Îndatoririle substanțiale ale pietății — cinste, reverență, sprijin în nevoie, păstrarea memoriei familiei, înmormântarea cuvenită finală — nu sunt acte opționale de afecțiune, ci obligații obligatorii ale unei virtuți speciale orânduite spre legăturile naturale și ale legământului în cadrul cărora sufletul vine la ființă. Ai devenit intenționat în îndeplinirea acestor obligații față de propriii părinți, vii sau decedați, sau ai permis pierderii pietății din cultura înconjurătoare să-ți diminueze propria? Ia în considerare de asemenea discursul catehetic al lui Tobit din capitolul al patrulea. Forma este izbitoare — un tată pe moarte care își adună fiul pentru a recita poruncile practice după care viața fiului trebuie orânduită. Aquino ar recunoaște în această scenă o instanță particulară a actului pietății extins la propria posteritate (q.101 a.3 menționează datoria de a purta de grijă propriilor urmași). Ți-ai compus sau ai considerat să compui echivalentul instruirii lui Tobit pentru propriii copii? Tradiția catolică a cultivat această formă de-a lungul secolelor — testamentele spirituale ale sfinților și ale credincioșilor laici, îndrumările de pe patul morții, scrisorile scrise ale taților către fii (Sfântul Ludovic al IX-lea către fiul său Filip este cel mai faimos exemplu medieval). Ia în considerare în cele din urmă cererea lui Tobit și a Sarei pentru moarte. Învățătura lui Aquino din II-II q.83 a.6 și a.15 este delicată, dar fermă: bunurile temporale pot fi cerute în rugăciune, dar numai în măsura în care conduc la binele sufletului, iar cererea morții trebuie orânduită spre speranța mai profundă a învierii. Unde în propria ta rugăciune ai cerut greșit — cerând alinare care de fapt nu ar sluji sufletului tău, sau cerând scopuri care nu ar fi orânduite spre viziunea beatifică? Narațiunea inspirată din Tobit demonstrează mila divină de a răspunde nevoii mai profunde mai degrabă decât cererii de suprafață.
Răspunde
Răspuns
Compune săptămâna aceasta un scurt testament spiritual pentru copiii tăi sau finii sau acele persoane mai tinere a căror formare cade sub grija ta. Urmează structura discursului lui Tobit din capitolul al patrulea: numește ceea ce ceri pentru rânduirea rămășițelor tale, ceea ce ceri pentru îngrijirea celor ce te vor supraviețui, virtuțile pe care le recomanzi celor cărora te adresezi și practicile concrete la care îi îndemni. Disciplina scrierii în acest registru clarifică ordinea reală a propriei tale pietăți așa cum o articulează Aquino în II-II q.101.
Roagă-te
Rugăciune
Tată Ceresc, izvor al oricărui har și desăvârșire a oricărei virtuți, ascultă rugăciunile pe care Ți le înălțăm în necaz, așa cum au făcut Tobit și Sara, și conformează inimile noastre la evlavia prin care Te cinstim mai presus de toate și dăm cuvenita reverență celor legați de noi prin sânge și legământ. Prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria și a comuniunii sfinților, întărește-ne să ne rugăm cu încredere statornică și să trăim în devoțiune filială față de sfânta Ta voință. Cerem aceasta prin Hristos, Domnul nostru.
Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt redate în engleză de Eterniseed din originalul de domeniu public prin convergență multi-model, verificate independent pentru fidelitate față de sursă și revizuite de un panel cross-provider cu patru modele. Fiecare citat este verificat mecanic ca fiind un substring exact al acelei redări publicate.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →