← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Numeri

Numeri 25-26 — cu Ioan Calvin

Numeri 25-26Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Astăzi ne întoarcem la comentariul lui Ioan Calvin asupra capitolelor 25 și 26 din Numeri, unde reformatorul urmărește căderea bruscă a lui Israel în idolatrie și imoralitate după ce a intrat într-un ținut al odihnei. Calvin arată cum prosperitatea s-a dovedit la fel de primejdioasă ca și necazul, dezvăluind vulnerabilitatea poporului la ispitire. Expunerea sa atentă evidențiază atât severitatea judecății dumnezeiești, cât și mila surprinzătoare care păstrează poporul legământului. Prin tratarea sa verset cu verset vedem necesitatea zelului sfânt și credincioșia promisiunilor lui Dumnezeu în ciuda eșecului omenesc. Această lecție ne invită să ascultăm din nou perspectivele lui Calvin în timp ce considerăm aceleași capitole astăzi.
Citește

Citire

Vă invităm acum să citiți Numeri capitolele 25 și 26 în întregime. Ascultați relatarea păcatului lui Israel la Peor, acțiunea hotărâtă a lui Finees, ciuma care a urmat și al doilea recensământ luat după judecată. Observați cum narațiunea trece de la răzvrătire și pierdere la o nouă numărare a poporului. Lăsați textul să vă pregătească inima pentru reflecțiile lui Calvin asupra atât a avertismentului, cât și a harului cuprins în aceste capitole.
Studiu
Calvin începe prin a reflecta asupra răspunsului lui Israel la prosperitate. 1 Și Israel a locuit în Șitim. Din această istorisire învățăm cu siguranță că poporul nu a fost mai capabil să suporte prosperitatea decât adversitatea. Până atunci, fie istovit de oboseală, fie făcut nerăbdător de lipsă și foamete, se răsculase adesea împotriva lui Dumnezeu; acum, când a intrat într-un ținut locuibil și se odihnește în mijlocul câmpurilor roditoare, este ațâțat de locuințele sale mai confortabile și de modul de viață mai plăcut la desfrânare și la îngăduirea poftelor murdare. Moise relatează cum, după ce s-au lăsat în voia poftei, au căzut în același timp în desfrânare și idolatrie. Vom vedea îndată că aceasta a izvorât din sfatul lui Balaam, ca moabiții să-și prostitueze femeile israeliților, pentru a-i atrage prin farmecul lor la închinare nelegiuită. Balaam învățase prin experiență că favoarea lui Dumnezeu era o pavăză de neînvins pentru a proteja poporul de orice vătămare. De aceea, născocește un plan prin care ei să se distrugă singuri, nu numai lipsindu-se de protecția lui Dumnezeu, ci și provocând mânia Lui împotriva lor. Prin această vânturătoare, deci, Balaam a aprins focul care i-a împins pe acești bieți nenorociți, înflăcărați de o desfrânare oarbă, la o altă crimă, prin care să stârnească împotriva lor vrăjmășia lui Dumnezeu. De aceea Pavel, referindu-se la această istorie, ne informează că pedeapsa, care va fi menționată îndată, le-a fost dată pentru desfrânare. (1 Corinteni 10:8.) Căci, deși scopul lui Dumnezeu era să răzbune încălcarea închinării Sale, totuși este potrivit să cercetăm originea și izvorul răului. Așa cum, dacă un om beat a ucis pe cineva, uciderea va fi pusă pe seama beției sale, tot așa Pavel, văzând că israeliții au fost împinși de desfrânare la idolatrie, ne pune înainte pedeapsa ca un avertisment ca să ne ferească de desfrânare, care a fost cauza primară a pedepsirii lor și mijlocul coruperii lor. Deoarece, deci, căderea de la un păcat la altul este atât de ușoară, să învățăm de aici să fim mai veghetori, ca nu cumva Satana să ne prindă în cursele sale. Să observăm de asemenea că el se strecoară asupra noastră treptat pentru a ne prinde în capcană. Fecioarele moabite nu i-au îndemnat îndată pe israeliți să-și închine idolilor, ci mai întâi îi invită la ospețele lor și astfel îi ispitesc la idolatrie; căci, dacă s-ar fi pomenit mai întâi de închinarea la idoli, poate că s-ar fi înfiorat de grozăvia crimei la care s-au lăsat ademeniți treptat. Acum, a fi de față la un ospăț care era celebrat în cinstea zeilor mincinoși era un fel de lepădare indirectă a adevăratului Dumnezeu; și, după ce fuseseră atrași până aici, și-au aruncat toată rușinea și s-au abandonat acelei fapte extreme prin care transferă cinstea cuvenită numai unicului Dumnezeu adevărat zeităților mincinoase și închipuite. Calvin examinează apoi incidentul specific care îl implică pe Zimri. 6. Și, iată, a venit unul dintre fiii lui Israel. Moise relatează aici un caz care a fost mai rău și mai detestabil decât altele. Nu încape îndoială că mulți, în mijlocul unei asemenea desfrânări grosolane care domnea de ceva vreme în general, umpluseră tabăra cu felurite ofense scandaloase; dar era ceva deosebit de enorm în atrocitatea acestui act, în faptul că acest disprețuitor nelegiuit al lui Dumnezeu a insultat cu îndrăzneală atât pe Dumnezeu, cât și pe oameni în mijlocul lacrimilor și tânguirilor tuturor, ca și cum ar fi triumfat asupra oricărei rușini și modestii. Mulțimea plângea înaintea cortului, adică toți cei evlavioși care tremurau la gândul unei calamități apropiate, deoarece erau pe deplin convinși că această desfrânare, însoțită de idolatrie și sacrilegiu, nu va rămâne nepedepsită; între timp, acest om părăsit se aruncă înainte și, în batjocură la lacrimile lor, își conduce curva în procesiune, ca să zicem așa. Nu e de mirare, deci, că Dumnezeu a exercitat o asemenea severitate, când lucrurile ajunseseră la această extremitate. Dar trebuie observat că ordinea istoriei este inversată, deoarece nu este credibil ca, după ce judecătorii începuseră să-și îndeplinească datoria, o asemenea nelegiuire să fi fost comisă. Dar această istorisire este inserată astfel, pentru ca să fie mai evident cât de necesar a fost să se treacă repede la o pedeapsă severă, deoarece altfel ar fi fost imposibil să se aplice un remediu la timp unui rău atât de disperat. Calvin evidențiază apoi curajul lui Finees în criză. 7. Și când Finees, fiul lui Eleazar. Curajul lui Finees este celebrat, care, în timp ce ceilalți ezitau, înflăcărat de un zel sfânt, se grăbește să aplice pedeapsa. Încetineala celorlalți este deci condamnată prin implicație, deși lacrimile lor erau lăudabile; dar, deoarece erau aproape împietriți de durere, virtutea lor nu era lipsită de orice defect. Și, cu siguranță, în timp ce desfrânarea încă neînfrânată a poporului spumega ca o mare furtunoasă, nu ne putem mira că mințile celor buni erau cu totul sau parțial paralizate. De aceea zelul lui Finees a fost cu atât mai distins, când nu a ezitat să provoace atâția oameni nevrednici și răi înfuriați de desfrânarea lor. Dacă cineva obiectează că a depășit limitele chemării sale, când a luat sabia cu care Dumnezeu nu-l înarmase, pentru a aplica pedeapsa capitală, răspunsul este evident, că chemarea noastră nu este întotdeauna limitată la slujba ei obișnuită, întrucât Dumnezeu cere uneori fapte noi și neobișnuite de la slujitorii Săi. Ca preot, nu era datoria lui Finees să pedepsească crima, dar a fost chemat prin inspirația specială a lui Dumnezeu, astfel încât, în calitatea sa privată, avea pe Duhul Sfânt ca îndrumător. Aceste împrejurări, într-adevăr, nu trebuie privite ca un exemplu, astfel încât să se poată stabili o regulă generală din ele; deși, în același timp, Dumnezeu își păstrează dreptul Său liber de a-și numi slujitorii prin privilegiu să acționeze în numele Său așa cum va socoti de cuviință. Judecata lui Dumnezeu asupra acestui caz poate fi dedusă cu siguranță din aprobarea Sa, astfel încât să putem argumenta corect că Finees a fost sub propria Sa călăuzire, deoarece El a declarat imediat după aceea că este mulțumit de faptă, așa cum se spune și în Psalmul 106:30, 31
Considerați

Considerare

Calvin consideră apoi răspunsul lui Dumnezeu la fapta lui Finees. 10. Și Domnul a vorbit lui Moise. În aceste cuvinte Dumnezeu face să se vadă că El a fost autorul morții (lui Zimri și Cozbi); [186] nu numai pentru că a fost astfel înduplecat față de popor, ci pentru că numește zelul lui Finees al Său. [187] Va fi însă la fel de potrivit fie că îl luăm activ sau pasiv, și anume fie că Finees a fost înflăcărat de zel pentru a apăra slava lui Dumnezeu, fie că și-a asumat zelul lui Dumnezeu Însuși. Oricare ar fi preferat, Dumnezeu atribuie Sieși ceea ce a făcut Finees. Când declară că a fost îmblânzit prin pedeapsa aplicată, să nu ne închipuim că a existat o satisfacție meritată, prin care papistașii își închipuie că pedepsele lor sunt răscumpărate înaintea lui Dumnezeu. Căci, deși pedepsele drepte ale păcatului sunt jertfe de miros plăcut, ele nu sunt nicidecum expiații pentru a-L împăca pe Dumnezeu. În afară de aceasta, nu este vorba aici de compensație, ci ceea ce se înțelege este că a fost un mijloc de a-L îmblânzi pe Dumnezeu, când nelegiuirea poporului care, ca să zicem așa, îi ațâțase mânia într-o flacără, a fost înfrânată prin această corecție severă. Astfel, în Psalmul 106, ispășirea este atribuită nu faptei lui Finees, ci numai rugăciunii sale, [188] deoarece, în dreptul preoției sale, el mijlocise cu umilință pentru popor. În același timp, afirmația lui Pavel este adevărată, că aceia nu sunt judecați de Dumnezeu care se judecă singuri de bunăvoie, (1 Corinteni 11:31,) deoarece, prin pocăința lor, ei previn într-un fel această judecată. Calvin reflectă mai departe asupra promisiunii date lui Finees. O preoție veșnică este promisă lui Finees ca răsplată a sa. Dacă cineva obiectează că astfel nu a obținut nimic nou, deoarece, în conformitate cu regula legii, era succesorul neîndoielnic al tatălui său, răspund că nu este neobișnuit ca ceea ce Dumnezeu promisese deja în mod liber, El declară că îl va da ca răsplată. Astfel, ceea ce fusese promis lui Avraam înainte de nașterea lui Isaac, este repetat din nou după ce el a fost gata să-l jertfească, (Facerea 22:16:) 'Pentru că ai făcut acest lucru și nu ai cruțat pe fiul tău,' de aceea, 'binecuvântând te voi binecuvânta și în sămânța ta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului.' În afară de aceasta, privilegiul unui singur individ nu este pur și simplu în discuție aici, ci se referă la o succesiune veșnică, ca și cum Dumnezeu ar fi promis că posteritatea sa nu va lipsi niciodată. Și, desigur, schimbarea care a avut loc la începutul domniei lui Solomon nu este potrivnică acestei promisiuni, căci se poate deduce cu probabilitate că Țadoc, nu mai puțin decât Abiatar, era din neamul lui Finees. Acest legământ este numit 'legământ de pace,' deoarece trebuia să fie stabilit cu siguranță; în consecință, poate fi tradus în mod potrivit 'Legământul Meu în pace.' În orice caz, indică prosperitate, ca și cum ar fi spus că Finees, împreună cu posteritatea sa, va îndeplini cu prosperitate slujba preoțească.
Răspunde

Răspuns

Unde în propria ta viață confortul te-a făcut mai vulnerabil la ispitire? Cum provoacă zelul lui Finees viziunea ta asupra acțiunii credincioase astăzi? Ce semne ale milei păstrătoare a lui Dumnezeu vezi chiar și după anotimpuri de eșec?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne Dumnezeul nostru, care ești suveran în judecată și bogat în îndurarea legământului, păzește-ne de idolatrie și de necurăția care au stârnit mânia Ta la Peor și dă-ne har să prețuim cinstea Ta mai presus de orice legătură pământească. Precum ai oprit ciuma și ai numărat din nou poporul Tău, întărește-ne credincioșia Ta care păstrează o sămânță pentru Tine prin Fiul Tău. Prin Duhul Tău, ridică în noi o râvnă după cunoștință, ca să umblăm înaintea Ta în curăție până în ziua odihnei Tale promise. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →