← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Leviticul

Leviticul 1-2 — cu Ioan Calvin

Leviticul 1-2Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra Leviticului ne invită să vedem dincolo de ritualul antic în principiile durabile ale închinării acceptabile. În capitolele 1 și 2 el examinează arderile de tot și darurile de mâncare, arătând cum Dumnezeu a prescris forme precise care îndreptau pe Israel spre sfințenie și ispășire. Comentariul lui Calvin îndepărtează speculațiile inutile, evidențiind totuși ceea ce rămâne folositor pentru credincioși astăzi. Tratarea sa ne amintește că fiecare detaliu al jertfei era menit să îndrepte credința spre Hristosul care va veni. Pe măsură ce ascultăm cuvintele sale, suntem atrași într-o reverență mai profundă față de Dumnezeu, care încă își cheamă poporul la o devotare sinceră și condusă de Duhul.
Citește
Acordă-ți acum timp să citești Leviticul capitolele 1 și 2 încet și cu rugăciune. Observă instrucțiunile atente date pentru arderile de tot din turmă, din cireadă și din păsări, precum și darurile de mâncare asezonate cu untdelemn, tămâie și sare. Lasă să pătrundă în tine accentul repetat pe ceea ce este fără cusur și oferit de bunăvoie. Cere Duhului să-ți pregătească inima pentru a primi perspectivele pe care Calvin le extrage din aceste capitole.
Studiu

Studiază

Calvin începe prin a rezuma scopul jertfelor legale. 1. Și Domnul l-a chemat pe Moise. În aceste șapte capitole, Moise va trata în general despre jertfe. Dar deoarece citim aici multe lucruri al căror folos a trecut și altele ale căror temeiuri nu le înțeleg, intenționez să mă mulțumesc cu un scurt rezumat, din care totuși cititorul poate percepe pe deplin că tot ceea ce ne-a rămas relativ la jertfele legale este și acum folositor, cu condiția să nu fim prea curioși. Cei care aleg să caute alegorii să primească lauda pe care o doresc; scopul meu este doar să-mi folosesc cititorii și va fi de ajuns să rezum pe scurt ceea ce socotesc util de știut. Deși în acest capitol sunt tratate doar arderile de tot, totuși regula care este stabilită cu privire la ele are o aplicare mai extinsă, deoarece Moise învață ce animale voia Dumnezeu să-I fie aduse, astfel încât să fie primite, și de asemenea de către cine și cu ce ceremonii trebuie să fie aduse. El enumeră trei feluri: din cireadă, din turme și din păsări; căci cazul vacii roșii, din care se făceau cenușa ispășirii, era diferit și deosebit; iar aici este vorba despre jertfele obișnuite, prin care persoanele particulare obișnuiau fie să ispășească păcatele lor, fie să-și mărturisească evlavia. El poruncește, așadar, ca vitele, precum și mieii și iezii să fie masculi și, de asemenea, desăvârșiți și fără niciun cusur. Vedem, deci, că doar animalele curate au fost alese pentru jertfe și, din nou, că nu toate animalele curate I-au plăcut lui Dumnezeu, ci doar cele domestice, care se lasă conduse de mâna și voia oamenilor. Căci, deși cerbii și căprioarele sunt uneori îmblânzite, totuși Dumnezeu nu le-a admis la altarul Său. Aceasta, deci, a fost prima regulă a ascultării: ca oamenii să nu aducă la întâmplare această sau acea victimă, ci tauri sau viței din cirezile lor și miei sau iezi masculi din turmele lor. Fără cusur este cerut din două motive; căci, deoarece jertfele erau tipuri ale lui Hristos, se cuvenea ca în toate să fie reprezentată acea desăvârșire deplină a Sa prin care Tatăl Său ceresc urma să fie îmblânzit; și, în al doilea rând, israeliților li se amintea că toată necurăția era respinsă de Dumnezeu, ca slujirea Sa să nu fie pângărită de necurăția lor. Dar în timp ce Dumnezeu îi îndemna la studierea adevăratei sincerități, totuși îi învăța din belșug că, dacă nu își îndreptau credința spre Hristos, tot ceea ce venea de la ei ar fi fost respins; căci nici curăția unui animal brut nu L-ar fi mulțumit dacă nu ar fi reprezentat ceva mai bun. În al doilea rând, este prescris ca oricine aducea o ardere de tot să-și pună mâna pe capul acesteia, după ce se apropia de ușa cortului. Această ceremonie nu era doar un semn al consacrării, ci și al faptului că era o ispășire, [249] deoarece era înlocuită pentru om, așa cum se exprimă cuvintele lui Moise: 'Și va fi primită pentru el ca să facă ispășire pentru el.' (Ver. 4.) Nu există, așadar, nici cea mai mică îndoială că ei își transferau vina și orice pedepse pe care le meritau victimelor, pentru ca să fie împăcați cu Dumnezeu. Acum, deoarece această promisiune nu putea fi deloc înșelătoare, trebuie concluzionat că în jertfele antice exista un preț al satisfacției care să-i elibereze de vină și de vinovăție în judecata lui Dumnezeu; totuși nu ca și cum aceste animale brute ar fi avut valoare în sine pentru ispășire, decât în măsura în care erau mărturii ale harului ce urma să fie arătat de Hristos. Astfel, cei din vechime erau împăcați cu Dumnezeu într-un mod sacramental prin victime, așa cum suntem noi acum curățiți prin botez. De aici rezultă că aceste simboluri erau folositoare doar ca exerciții ale credinței și pocăinței, astfel încât păcătosul să învețe să se teamă de mânia lui Dumnezeu și să caute iertarea în Hristos. Despre versetul 5, Calvin scrie: 5. Și el va înjunghia vițelul. Se adaugă ceremonia înjunghierii, și anume că preotul să pregătească victima însăși și să verse sângele ei pe altar, căci nu era îngăduit unei persoane particulare să înjunghie victima cu propriile mâini, ci ceea ce făcea preotul în numele lor era transferat asupra lor. [250] Dar acest lucru merită remarcat, că deși aduceau chezășia împăcării de acasă, totuși slujitorii ispășirii trebuiau căutați în altă parte, deoarece nimeni nu era competent pentru o slujbă atât de ilustru, decât cel care era înzestrat cu sfânta ungere a lui Dumnezeu. Prin urmare, s-a arătat limpede că toți muritorii sunt nevrednici să se apropie de Dumnezeu pentru a-L îmblânzi și că mâinile tuturor sunt într-un fel pângărite sau profane, în afară de cele pe care Dumnezeu Însuși le-a curățit. Căci cinstea de a jertfi venea de nicăieri altundeva decât din harul Duhului, a cărui ungere externă era o chezășie. Acum înțelegem cum se întâmpla ca persoanele individuale să aducă jertfe lui Dumnezeu și totuși doar preotul să îndeplinească această slujbă. Altarul era stropit cu sânge, pentru ca poporul să știe că sângele vărsat din victimă nu cădea pe pământ, ci era consacrat lui Dumnezeu și respira, ca să zicem așa, un miros plăcut; așa cum acum sângele lui Hristos apare înaintea Feței Sale. Trec peste restul, deoarece nu pare vrednic să mă extind asupra celui de-al treilea fel de jertfă, adică al păsărilor. Totuși trebuie să ne amintim că până aici Moise vorbește doar despre arderile de tot, a căror carne era arsă; căci acesta nu era cazul cu toate, așa cum vom vedea mai târziu. Deși, așadar, se spune de două ori că 'preoții vor pune părțile, capul și grăsimea' etc., nu trebuie să înțelegem ca și cum el ar fi poruncit să fie arse doar grăsimea și capul, ci că nimic nu trebuia lăsat în afară de piele. Unii cred că phdr pheder, [251] este un cap despărțit și nu resping opinia lor, cu condiția să nu excludem grăsimea. Orice era murdar în victimă, Dumnezeu voia să fie spălat, ca să nu o contamineze. Se ridică acum întrebarea de ce era arsă fie în întregime, fie parțial. Părerea mea este că prin foc este reprezentată eficacitatea Duhului, de care depinde tot folosul jertfelor; căci dacă Hristos nu ar fi suferit în Duh, nu ar fi fost o jertfă de ispășire. Focul, așadar, era ca condimentul care dădea jertfelor adevărata lor savoare, deoarece sângele lui Hristos trebuia consacrat de Duh, ca să ne curețe de toate petele păcatelor noastre. Acest lucru Dumnezeu voia să fie reprezentat mai deplin în arderile de tot, totuși nicio victimă nu era adusă din care o parte să nu fie mistuită de foc. Trecând la darurile de mâncare din capitolul 2, Calvin scrie: 1. Și când cineva va voi să aducă. În acest capitol, Moise prescrie regulile pentru acele daruri cărora li se dă în mod deosebit numele de minha. Nu erau jertfe sângeroase, nici daruri de animale, ci doar de prăjituri și untdelemn. Dacă cineva ar vrea să aducă făină simplă, i se poruncește să o asezoneze cu tămâie și untdelemn și, de asemenea, să aleagă făină curată, ca darul să nu fie pângărit de tărâțe. Astfel, aici, ca în toată slujirea lui Dumnezeu, se stabilește regula ca nimic să nu fie adus decât ceea ce este curat; în plus, prin untdelemn savoarea ei este îmbunătățită, iar prin tămâie i se dă un miros plăcut. Știm că Dumnezeu nu este atras nici de dulceața gustului, nici de mirosurile plăcute; dar a fost folositor să învețe un popor grosolan prin aceste simboluri, ca să nu corupă slujirea lui Dumnezeu prin propriile invenții nebunești. Moise poruncește apoi ca tot ceea ce este consacrat lui Dumnezeu să fie predat în mâna preotului, așa cum am văzut mai înainte că persoanele particulare erau excluse de la această cinste, astfel încât demnitatea deosebită a lui Hristos să rămână a Lui, adică ca prin El singur să se caute accesul la Dumnezeu și ca toți oamenii să știe că nicio închinare nu Îi place lui Dumnezeu decât cea pe care El o sfințește. Substanța acestui tip este arătată de cuvintele Apostolului, când spune că 'prin El' aducem acum 'jertfa de laudă lui Dumnezeu neîncetat, adică rodul buzelor noastre, mulțumind numelui Său.' (Evrei 13:15.) Dar când preotul arsese o mână de făină cu untdelemn și tămâie, ceea ce rămânea era lăsat pentru folosul său; căci, așa cum am văzut în altă parte, sfintele sfinților ale arderilor de tot erau date preoților. Alte feluri sunt apoi menționate, și anume prăjituri coapte la cuptor; apoi cele prăjite într-o tigaie; și al treilea, pe un grătar: căci Dumnezeu voia ca minha să-I fie adusă din tot felul de prăjituri, astfel încât israeliții să învețe să-L privească pe El în toată hrana lor, deoarece nimic nu este curat pentru noi decât ceea ce El sfințește prin binecuvântarea Sa. Acesta este motivul pentru care Moise distinge cu acuratețe între prăjiturile care erau gătite fie la cuptor, fie în tigaie, fie pe grătar.
Considerați

Consideră

Calvin aplică apoi interzicerea aluatului la puritatea închinării. 11. Niciun dar de mâncare pe care îl veți aduce. Dumnezeu interzice aici să I se aducă prăjituri dospite, prin care rit vechii erau învățați că slujirea lui Dumnezeu este coruptă dacă vreo invenție străină este amestecată cu ea. Nici nu poate fi pus la îndoială că Hristos a făcut aluzie la aceasta când i-a avertizat pe ucenicii Săi să 'se ferească de aluatul fariseilor' (Matei 16:11); înțelegând prin acel cuvânt ficțiunile prin care ei corupseseră religia. Mâncarea aluatului era interzisă la Paște dintr-un alt motiv, și anume ca ei să-și amintească plecarea lor bruscă, sau mai degrabă fuga, în care nu fusese timp să pregătească provizii pentru călătorie. Deși Pavel o extinde și mai mult, și anume ca credincioșii să se abțină de la tot 'aluatul răutății și al vicleniei.' (1 Corinteni 5:8.) Este clar, totuși, că în această regulă generală sunt condamnate toate corupțiile adventice, prin care religia curată este pângărită, ca și cum s-ar spune că nicio jertfă nu va fi aprobată de Dumnezeu decât cele autentice și lipsite de orice savoare străină. Cu referire la miere, temeiul folosirii ei este mai obscur, căci nu știu dacă se poate pune mare încredere în disertațiile subtile ale unora cu privire la natura ei. [252] Dar deși abia îndrăznesc să fac vreo afirmație în această privință, totuși trec peste fantezii și înaintez ceea ce mi se pare mai probabil. Mierea gătită devine imediat acră și face ca pâinea cu care este amestecată să fermenteze; aceste două lucruri, așadar, par a fi combinate, ca nici mierea, nici aluatul să nu fie aduse în foc. Cât despre ceea ce adaugă Moise imediat după aceea, 'Le veți aduce printre cele dintâi roade', nu știu dacă se aplică la aluat, așa cum cred unii; cu siguranță excepția pare a fi mai simplă, că cele dintâi roade ale mierii ar fi într-adevăr primite de Dumnezeu, cu condiția să nu corupă jertfele altarului. Dar fără îndoială că vechii înțelegeau sensul acestei porunci, altfel ar fi fost inutilă, și astfel știau că nimic nu era legitim în jertfe decât ceea ce Dumnezeu a rânduit. Dar să învățăm noi, deoarece folosirea ceremoniei este abolită, să nu introducem propriile imaginații sau invenții în slujirea lui Dumnezeu, ci să urmăm cu ascultare regula pe care El o prescrie.
Răspunde
1. Cum reformulează accentul lui Calvin pe credința îndreptată spre Hristos modul în care vezi jertfele din Vechiul Testament? 2. În ce domenii ale propriei tale închinări ai putea fi tentat să adaugi 'aluat' al invenției omenești? 3. Ce pas practic poți face în această săptămână pentru a-ți oferi viața ca o jertfă asezonată cu sarea legământului lui Dumnezeu?
Roagă-te
O Doamne Suveran, care ai rânduit arderea de tot fără pată ca o umbră a ispășirii desăvârșite împlinite de Fiul Tău, consumă prin Duhul Tău orice lucru necurat din noi, ca viețile noastre să se înalțe ca un miros plăcut, primit înaintea Ta. Susține-ne în credincioșia legământului Tău ca să ne apropiem de Tine fără nicio adăugire a noastră, odihnindu-ne cu totul pe deplinătatea jertfei lui Hristos, o dată pentru totdeauna. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →