Eterniseed › Curriculum › Isaia
Isaia 5-6 — cu Maclaren
Deschidere
Bine ați venit la această lecție zilnică Eterniseed extrasă din clasicul Expositions of Holy Scripture al lui Alexander Maclaren. În capitolele 5 și 6 din Isaia, profetul confruntă decăderea morală a unei națiuni în timp ce dezvăluie pe Regele viu care domnește deasupra oricărui tron pământesc. Expunerea măsurată a lui Maclaren ne ghidează prin cele șase vaiuri și viziunea din templu care urmează, arătând cum pierderea și judecata pregătesc inima să vadă pe Domnul oștirilor. În aceste pagini descoperim atât severitatea sfințeniei divine cât și mila surprinzătoare care trimite slujitori dispuși. Să lase același Duh care a vorbit lui Isaia să ne vorbească din nou astăzi.
Citește
Citire
Așezați-vă într-un loc liniștit și citiți capitolele 5 și 6 din Isaia cu încetineală. Auziți strigătul repetat de vai împotriva mândriei, lăcomiei și beției, apoi priviți templul umplându-se de slavă când profetul îl vede pe Rege. Observați cum pierderea personală deschide calea spre viziunea cerească și cum acea viziune se încheie cu un răspuns gata: 'Iată-mă, trimite-mă'. Lăsați cuvintele să vă învăluie înainte de a studia împreună perspectivele lui Maclaren.
Studiu
Maclaren începe prin a enumera vaiurile asupra lui Iuda.
Beția este, în acest text, una dintr-un șir de pete de ciumă pe trupul politic al lui Iuda. Profetul proclamă de șase ori 'vai' ca sfârșit inevitabil al acestora; o astfel de 'boală' este 'spre moarte' dacă pocăința și un alt fel de purtare nu aduc vindecare. Dar beția apare de două ori în acest sumbru catalog, iar cel mai lung paragraf de mustrare Isaia 5:11-Isaia 5:17 îi este dedicat. Legătura sa cu celelalte vicii atacate este slabă, dar merită observat că toate au o înrudire interioară și tind să apară împreună. Sunt 'toate într-un șir' și unde o comunitate este blestemată cu unul, celelalte nu vor fi departe. Ele sunt un nod de șerpi împletiți. Ne atingem doar ușor de celelalte vicii denunțate de cuvintele arzătoare ale profetului, dar trebuie să premitem observația generală că aceeași limpezime și îndrăzneală necompromisă în a vorbi despre păcatele sociale ar trebui să caracterizeze pe învățătorii creștini de astăzi. Slujba profetului nu este stinsă în biserică.Maclaren situează apoi viziunea în anul morții lui Ozia.
Ozia a domnit timp de cincizeci și doi de ani, în cea mai mare parte a cărora el și poporul său au fost strălucit de prosperi. Victorios în război, a fost de asemenea de succes în artele industriei pașnice. Ultimii ani ai vieții sale au fost întunecați, dar în ansamblu domnia a fost un timp de mare bunăstare. Fiul și succesorul său era un tânăr de douăzeci și cinci de ani; și când a venit la tron, nori de război amenințători se adunau în Nord și amenințau să se îndrepte spre Iuda. Nu e de mirare că profetul, ca și alți patrioți cugetători, se întreba ce va urma în aceste zile neliniștite, când cârma era în mâini noi, care poate nu erau destul de puternice să o țină. Ca un om înțelept, și-a dus gândurile în sanctuar; și acolo a înțeles. În timp ce medita, această mare viziune i s-a descoperit ochiului lăuntric. 'În anul în care a murit regele Ozia' este mult mai mult decât o dată pentru scopuri cronologice.Maclaren explorează cum pierderea pregătește inima pentru a-L vedea pe Dumnezeu.
A fost când 'regele Ozia a murit' că profetul 'a văzut pe Domnul șezând pe tron'. Dacă tronul lui Israel nu ar fi fost gol, el nu ar fi văzut pe Dumnezeul întronat în ceruri. Și așa este cu toate pierderile noastre, cu toate durerile noastre, cu toate dezamăgirile noastre, cu toate durerile noastre; ele au o misiune de a ne revela pe Dumnezeul întronat. Posesiunea lucrurilor care ne sunt luate, bucuriile pe care durerile noastre le prefăc în praf, au aceeași misiune, iar scopul cel mai înalt al oricărui bine, al oricărei binecuvântări, al oricărei posesiuni, al oricărei bucurii, al oricărei iubiri – misiunea cea mai înaltă este de a ne conduce la El. Dar, așa cum oamenii vor îngheța o fereastră, astfel încât lumina să intre dar vederea să nu iasă, tot așa prin propria noastră greșeală și folosire greșită a lucrurilor bune care sunt menite să ne conducă la Dumnezeu și să ni-L arate, înghețăm și întunecăm fereastra astfel încât nu putem vedea ceea ce este menit să ne arate. Și atunci o mână puternică și milostivă sfărâmă sticla pictată în fragmente, pentru că a întunecat 'albul strălucitor al Eternității'. Și deși rama poate părea goală, iar marginile sticlei sparte pot tăia și răni, totuși vederea este neîmpiedicată. Când darurile pe care le-am folosit greșit sunt retrase, putem vedea cerul pe care ele ni-l ascund adesea. Când frunzele cad, perspectiva este mai largă. Când marele copac cade, se deschide o vedere spre albastrul de deasupra. Când noaptea cade, stelele scânteiază. Când alte reazeme sunt îndepărtate, ne putem sprijini toată greutatea pe Dumnezeu. Când Ozia moare, Regele devine vizibil.
Considerați
Considerare
Maclaren încheie cu compensația găsită în Hristos.
Așadar, dragi prieteni, să învățăm scopul lui Dumnezeu în a goli inimi și scaune și case. El le golește ca să le umple cu Sine. Ne duce, dacă pot spune așa, în întuneric, așa cum călătorii spre sud trec astăzi prin tuneluri alpine, pentru ca să ne aducă în țara unde 'Dumnezeu Însuși este soare și lună', și unde este un eter mai larg și constelații mai strălucitoare decât în aceste ținuturi unde locuim. El intenționează ca, atunci când Ozia moare, inimile noastre să vadă pe Rege. Și pentru toți cei îndurerați, pentru toate inimile chinuite, pentru toți de la care au fost luate reazemele și resursele retrase, vechiul cuvânt este adevărat: 'Doamne, arată-ne pe Tatăl, și ne este de ajuns'.Despre slujire, Maclaren observă aripile pentru zbor.
'Cu două zburau.' Aceasta este emblema mișcării vesele, ușoare, neîmpiedicate. Este puternic, trist de contrar limitărilor truditoare ale noastră, creaturi grele care nu avem aripi, dar putem cel mult alerga în slujba Sa, și adesea găsim greu să 'umblăm cu răbdare pe calea care ne este pusă înainte'. Dar – slujire cu aripi sau slujire cu picioare șchioape, nu contează. Oricine, văzându-L pe Dumnezeu, a găsit nevoie să-și ascundă fața de acea Lumină chiar în timp ce vine în Lumină, și să-și acopere picioarele de Ochiul atotvăzător, va simți de asemenea impulsuri de a ieși în slujba Sa. Căci desăvârșirea închinării nu este nici conștiința propriei insuficiențe, nici recunoașterea smerită a slavei Sale, nici marele glas de laudă care a răsunat de pe acele buze nemuritoare, ci este împlinirea voii Sale în viața de fiecare zi. Unii oameni spun că slujirea omului este slujirea lui Dumnezeu. Da, când este slujire a omului, făcută de dragul lui Dumnezeu, este așa, și numai atunci. Vechea deviză, 'Munca este închinare', poate predica un mare adevăr sau o eroare foarte primejdioasă. Dar nu există posibilitate de eroare sau primejdie în a susține aceasta: că punctul culminant și coroana oricărei închinări, fie pentru noi, slujitori obosiți pe pământ, fie pentru acești însoțitori înaripați ai tronului Regelui în ceruri, este activitatea în ascultare. Și aceasta este ceea ce ni se pune înainte aici.
Răspunde
Răspuns
Unde în viața mea a devenit pierderea sau dezamăgirea o ușă neașteptată pentru a-L vedea pe Dumnezeu mai clar? Cum răspund în prezent la sfințenia Domnului descoperită în Hristos? Ce act simplu de slujire de bunăvoie pot oferi astăzi ca răspuns la chemarea Regelui?
Roagă-te
Rugăciune
Sfinte Doamne al oștirilor, înalt și înălțat, deschide ochii noștri să vadă slava Ta și inimile noastre la sfințenia tronului Tău. Curățește buzele noastre cu cărbunele de pe altarul Tău, umple fiecare loc golit cu prezența lui Hristos și mișcă-ne prin Duhul Tău să răspundem chemării Tale cu predare bucuroasă: „Iată-mă, trimite-mă.” Ține-ne evlavioși, bucuroși și grabnici în slujirea Ta până Te vom vedea față în față. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →