← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Eclesiastul

Ecl 1-2 — cu Matthew Henry

Eclesiastul 1-2Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
Comentariul lui Matthew Henry la Eclesiastul ne invită la o examinare profundă a vieții sub soare. Cu claritate pastorală și profunzime scripturistică, Henry călăuzește cititorii prin reflecțiile lui Solomon despre deșertăciune și limitele urmăririlor lumești. Cuvintele sale ne cheamă să cântărim propriile noastre osteneli și dorințe în lumina adevărului durabil că numai Dumnezeu satisface. Această lecție se inspiră direct din expunerea lui Henry asupra capitolelor 1 și 2, oferind o cale statornică pentru reflecția zilnică și o perspectivă reînnoită.
Citește

Citire

Acordă-ți acum timp să citești Eclesiastul capitolele 1 și 2 cu încetineală și în rugăciune. Ascultă evaluarea sinceră a Predicatorului despre strădania omenească și ciclurile care nu satisfac pe deplin. Lasă textul să se așeze în inima ta înainte de a trece la perspectivele lui Henry, permițând Scripturii să încadreze întrebările pe care le vom considera împreună.
Studiu
Henry începe prin a identifica autorul cărții. Iată, I. O relatare despre autorul acestei cărți; a fost Solomon, căci niciun alt fiu al lui David nu a fost rege la Ierusalim; dar el își ascunde numele Solomon, pașnic, pentru că prin păcatul său adusese necaz asupra sa și asupra regatului său, rupsesse pacea cu Dumnezeu și pierduse pacea conștiinței sale și, de aceea, nu mai era vrednic de acel nume. Nu mă numi Solomon, ci Marah, căci, iată, pentru pace am avut mare amărăciune. Dar se numește pe sine, Henry expune apoi scopul general și intenția cărții. 1. Că toate sunt deșertăciune, v. 2. Aceasta este propoziția pe care o enunță și pe care se angajează s-o dovedească: Deșertăciune a deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune. Nu era un text nou; tatăl său David vorbise de mai multe ori în același sens. Adevărul afirmat aici este că toate sunt deșertăciune, toate în afară de Dumnezeu și considerate abstracte de El, totul din această lume, toate îndeletnicirile și plăcerile lumești, tot ce este în lume (1 Ioan 2:16), tot ce este potrivit simțurilor și fanteziilor noastre în starea prezentă, ceea ce aduce plăcere nouă sau reputație altora. Este totul deșertăciune, nu numai în abuzul ei, când este pervertită de păcatul omului, ci chiar în folosirea ei. Omul, considerat în raport cu aceste lucruri, este deșertăciune (Ps. 39:5,6) și, dacă nu ar exista o altă viață după aceasta, ar fi făcut în zadar (Ps. 89:47); iar acele lucruri, considerate în raport cu omul (oricare ar fi ele în sine), sunt deșertăciune. Ele sunt nepotrivite pentru suflet, străine și nu adaugă nimic la el; nu răspund scopului și nu oferă nicio satisfacție adevărată; sunt nesigure în continuitatea lor, se ofilesc, pier și trec, și cu siguranță vor înșela și dezamăgi pe cei ce își pun încrederea în ele. Să nu iubim deci deșertăciunea (Ps. 4:2) și să nu ne înălțăm sufletul spre ea (Ps. 24:4), căci ne vom osteni în zadar pentru ea, Evr. 2:13. Este exprimat aici cu mare emfază; nu doar Toate sunt deșarte, ci în abstract, Toate sunt deșertăciune; ca și cum deșertăciunea ar fi proprium quarto modo — proprietatea în al patrulea mod, a lucrurilor din această lume, ceea ce intră în natura lor. Ele nu sunt doar deșertăciune, ci deșertăciune a deșertăciunilor, cea mai deșartă deșertăciune, deșertăciune în cel mai înalt grad, nimic altceva decât deșertăciune, o deșertăciune care este cauza unei mari deșertăciuni. Și aceasta este dublată, pentru că lucrul este cert și dincolo de orice dispută, este deșertăciune a deșertăciunilor. Aceasta arată că înțeleptul era pe deplin convins în inima sa de acest adevăr și profund afectat de el, și că dorea foarte mult ca și alții să fie convinși și afectați de el, așa cum era el, dar că a găsit pe majoritatea oamenilor foarte reticenți să creadă și să ia în considerare acest lucru (Iov 33:14); arată de asemenea că nu putem cuprinde și exprima deșertăciunea acestei lumi. Dar cine este cel care vorbește astfel cu dispreț despre lume? Este cineva care va sta la ceea ce spune? Da, își pune numele pe el — zice predicatorul. Este cineva care a fost un judecător competent? Da, cât de mult a fost vreodată vreun om. Mulți vorbesc cu dispreț despre lume pentru că sunt pustnici și nu o cunosc, sau cerșetori și nu o au; dar Solomon a cunoscut-o. El a pătruns în adâncurile naturii (1 Împărați 4:33) și a avut-o, poate mai mult decât a avut vreodată vreun om, capul plin de noțiunile ei și pântecele plin de comorile ei ascunse (Ps. 17:14), și rostește această judecată asupra ei. Dar a vorbit el ca unul care are autoritate? Da, nu numai cea a unui rege, ci cea a unui profet, a unui predicator; a vorbit în numele lui Dumnezeu și a fost inspirat divin să spună aceasta. Dar nu a spus-o în grabă sau în patimă, din cauza unei dezamăgiri particulare? Nu; a spus-o cu deliberare, a spus-o și a dovedit-o, a așezat-o ca un principiu fundamental, pe care a întemeiat necesitatea de a fi religios. Și, după cum cred unii, un lucru principal pe care l-a intenționat a fost să arate că tronul și împărăția veșnică pe care Dumnezeu o promisese prin Natan lui David și seminției sale trebuie să fie dintr-o altă lume; căci toate lucrurile din această lume sunt supuse deșertăciunii și, de aceea, nu au în ele suficient pentru a răspunde întinderii acelei promisiuni. Dacă Solomon găsește că toate sunt deșertăciune, atunci împărăția Mesia trebuie să vină, în care vom moșteni substanța. Apoi Henry demonstrează deșertăciunea prin ciclurile naturii. Pentru a dovedi deșertăciunea tuturor lucrurilor de sub soare și insuficiența lor de a ne face fericiți, Solomon arată aici, 1. Că timpul bucuriei noastre de aceste lucruri este foarte scurt și doar atât cât împlinim ca un argat ziua sa. Rămânem în lume doar pentru o generație, care trece continuu pentru a face loc alteia, și trecem și noi cu ea. Posesiunile noastre lumești le-am avut foarte recent de la alții și trebuie să le lăsăm foarte curând altora și, de aceea, pentru noi ele sunt deșertăciune; nu pot fi mai substanțiale decât viața care este substratul lor și care nu este decât un abur, care apare pentru puțin timp și apoi dispare. În timp ce șuvoiul omenirii curge continuu, cât de puțină bucurie are o picătură din acel șuvoi de malurile plăcute între care alunecă! Putem da lui Dumnezeu slava acelei succesiuni constante de generații, în care lumea și-a avut existența până acum și o va avea până la sfârșitul timpului, recunoscând răbdarea Sa în continuarea acelei specii păcătoase și puterea Sa în continuarea acelei specii muritoare. Putem fi, de asemenea, îndemnați să facem lucrarea generației noastre cu sârguință și să o slujim cu credincioșie, pentru că se va sfârși curând; și, în preocuparea pentru omenire în general, ar trebui să ne gândim la bunăstarea generațiilor următoare; dar în ceea ce privește fericirea noastră, să nu o așteptăm în limite atât de înguste, ci într-o odihnă și consistență veșnică. 2. Că atunci când părăsim această lume, lăsăm pământul în urmă, care rămâne pentru totdeauna unde este și, de aceea, lucrurile pământului nu ne pot fi de niciun folos în starea viitoare. Este bine pentru omenire în general că pământul dăinuiește până la sfârșitul timpului, când el și toate lucrările din el vor fi arse; dar ce înseamnă asta pentru persoane particulare, când se mută în lumea duhurilor? 3. Că condiția omului este, în acest sens, mai rea decât cea a făpturilor inferioare: pământul rămâne pentru totdeauna, dar omul rămâne pe pământ doar pentru puțin timp. Soarele apune într-adevăr în fiecare noapte, totuși răsare din nou dimineața, la fel de strălucitor și proaspăt ca întotdeauna; vânturile, deși își schimbă direcția, totuși într-un punct sau altul ele sunt; apele care merg la mare deasupra pământului vin din ea din nou sub pământ. Dar omul se culcă și nu se ridică, Iov 14:7,12. 4. Că toate lucrurile din această lume sunt mobile și schimbătoare și supuse unei trude și agitații continue, constante în nimic altceva decât în nestatornicie, mergând mereu, fără să se odihnească niciodată; doar o singură dată soarele a stat nemișcat; când a răsărit, se grăbește să apună, și când a apus, se grăbește să răsară din nou (v. 5); vânturile se schimbă mereu (v. 6), iar apele într-o circulație continuă (v. 7), ar fi la fel de rău pentru ele să stagneze ca și pentru sângele din trup. Și putem aștepta odihnă într-o lume în care toate lucrurile sunt atât de pline de trudă (v. 8), pe o mare care mereu se retrage și curge, iar valurile ei lucrează și se rostogolesc continuu? 5. Că deși toate lucrurile sunt în mișcare, totuși ele sunt tot acolo unde au fost; soarele se desparte (cum este în margine), dar este în același loc; vântul se întoarce până ajunge în același loc, și astfel apele se întorc la locul de unde au venit. Astfel, omul, după toate durerile pe care le ia pentru a găsi satisfacție și fericire în creatură, este doar acolo unde a fost, tot atât de departe de a căuta ca întotdeauna. Mintea omului este la fel de neliniștită în urmăririle sale ca soarele, vântul și râurile, dar niciodată satisfăcută, niciodată mulțumită; cu cât are mai mult din lume, cu atât ar vrea mai mult; și nu ar fi umplută mai curând cu șuvoaiele prosperității exterioare, cu pâraiele de miere și unt (Iov 20:17), decât marea cu toate râurile care curg în ea; este tot așa cum a fost, o mare tulburată care nu poate avea odihnă. 6. Că toate lucrurile continuă așa cum au fost de la începutul creației, 2 Pet. 3:4. Pământul este acolo unde a fost; soarele, vânturile și râurile păstrează același curs pe care l-au avut întotdeauna; și, de aceea, dacă nu au fost niciodată suficiente pentru a face o fericire pentru om, nu vor fi niciodată, căci nu pot oferi decât aceeași mângâiere pe care au oferit-o. Trebuie, așadar, să căutăm deasupra soarelui satisfacția și o lume nouă. 7. Că această lume este, în cel mai bun caz, un ținut obositor: Toate sunt deșertăciune, căci toate sunt pline de trudă. Întreaga creație este supusă acestei deșertăciuni de când omul a fost condamnat să mănânce pâine în sudoarea frunții sale. Dacă cercetăm întreaga creație, vom vedea că toate sunt ocupate; toate au destule de făcut pentru a-și vedea de propria afacere; niciuna nu va fi o parte sau fericire pentru om; toate trudesc pentru a-l sluji, dar niciuna nu se dovedește a fi un ajutor potrivit pentru el. Omul nu poate exprima cât de pline de trudă sunt toate lucrurile, nu poate număra pe cei truditori și nici măsura trudele. 8. Că simțurile noastre nu sunt satisfăcute, iar obiectele lor nu satisfac. El specifică acele simțuri care își îndeplinesc funcția cu cea mai puțină trudă și sunt cele mai capabile să fie mulțumite: ochiul nu se satură de vedere, ci se obosește să vadă mereu aceeași vedere și dorește noutate și varietate. Urechea este îndrăgostită, la început, de un cântec sau o melodie plăcută, dar curând o respinge și trebuie să aibă alta; ambele sunt sătule, dar niciuna nu este satisfăcută, și ceea ce a fost mai plăcut devine neplăcut. Curiozitatea este încă iscoditoare, pentru că este încă nesatisfăcută, și cu cât este mai răsfățată, cu atât devine mai pretențioasă și mai irascibilă, strigând: Dă, dă.
Considerați

Considerare

Henry reflectă mai departe asupra noutății invențiilor. 1. Noutatea invenției, că este ceva ce nu a fost cunoscut niciodată înainte. Cât de plăcut este să gândești că nimeni nu a făcut vreodată astfel de progrese în cunoaștere și astfel de descoperiri prin ea, ca noi, că nimeni nu a făcut vreodată astfel de îmbunătățiri ale unei moșii sau ale unei meserii și nu a avut arta de a se bucura de câștigurile ei, ca noi. Invențiile și compozițiile lor sunt toate disprețuite și criticate, iar noi ne lăudăm cu moduri noi, ipoteze noi, metode noi, expresii noi, care alungă vechile și le înlătură. Dar aceasta este o greșeală: Lucrul care este și va fi este același cu cel care a fost, și ceea ce va fi făcut va fi doar același cu ceea ce s-a făcut, căci nu este nimic nou sub soare, v. 9. Este repetat (v. 10) sub formă de întrebare, este ceva despre care se poate spune, cu uimire, Vezi, acesta este nou; nu a mai fost niciodată ceva asemănător? Este un apel la oamenii observatori și o provocare la cei care preamăresc învățătura modernă mai presus de cea a anticilor. Să numească ceva ce consideră nou și, deși poate nu putem face să apară, din lipsa înregistrărilor vremurilor trecute, totuși avem motive să concluzionăm că a existat deja din vremuri vechi, care au fost înaintea noastră. Ce este în împărăția naturii despre care putem spune: Aceasta este nouă? Lucrările au fost terminate de la întemeierea lumii (Evr. 4:3); lucrurile care ni se par noi, așa cum li se par copiilor, nu sunt așa în sine. Cerurile au fost din vechime; pământul rămâne pentru totdeauna; puterile naturii și lanțurile cauzelor naturale sunt tot aceleași ca întotdeauna. În împărăția Providenței, deși cursul și metoda ei nu au reguli atât de cunoscute și certe ca cele ale naturii, nici nu merge întotdeauna pe aceeași cale, totuși, în general, este tot același lucru iar și iar. Inimile oamenilor și corupțiile lor sunt tot aceleași; dorințele, urmăririle și plângerile lor sunt tot aceleași; și ceea ce face Dumnezeu în relațiile Sale cu oamenii este conform Scripturii, conform modului, astfel încât totul este repetiție. Ceea ce ne surprinde pe noi nu trebuie să fie așa, căci a existat ceva asemănător, aceleași progrese și dezamăgiri ciudate, aceleași revoluții ciudate și cotituri bruște, cotituri bruște ale afacerilor; mizeriile vieții omenești au fost întotdeauna aproape aceleași, iar omenirea pășește într-un cerc perpetuu și, ca soarele și vântul, este doar acolo unde a fost. Acum, scopul acestui lucru este, (1.) Să arate nebunia copiilor oamenilor în a dori lucruri noi, în a-și imagina că au descoperit astfel de lucruri și în a se mulțumi și a se mândri cu ele. Suntem înclinați să respingem lucrurile vechi și să ne obosim de ceea ce am folosit mult timp, ca Israel de mană, și să dorim, ca atenienii, să spunem și să auzim mereu ceva nou și să admirăm una sau alta ca nouă, deși este tot ceea ce a fost. Tatian Asirianul, arătând grecilor cum toate artele de care se mândreau ei își datorau originea acelor națiuni pe care le considerau barbare, raționează astfel cu ei: "Pentru rușine, nu numiți acele lucruri eureseis — invenții, care nu sunt decât mimeseis — imitații." (2.) Să ne îndepărteze de a aștepta fericire sau satisfacție în creatură. De ce să o căutăm acolo, unde nimeni nu a găsit-o vreodată? Ce motiv avem să credem că lumea ar trebui să fie mai blândă cu noi decât a fost cu cei care au venit înaintea noastră, deoarece nu este nimic nou în ea, iar predecesorii noștri au făcut din ea cât s-a putut face? Părinții voștri au mâncat mană și totuși au murit. Vezi Ioan 8:8,9; 6:49. (3.) Să ne grăbim să asigurăm binecuvântări spirituale și veșnice. Dacă vrem să fim distrați cu lucruri noi, trebuie să ne familiarizăm cu lucrurile lui Dumnezeu, să dobândim o natură nouă; atunci lucrurile vechi trec și toate devin noi, 2 Cor. 5:17. Evanghelia pune un cântec nou în gurile noastre. În cer totul este nou (Apoc. 21:5), totul nou la început, cu totul diferit de starea prezentă a lucrurilor, o lume nouă într-adevăr (Luca 20:35), și totul nou în veșnicie, mereu proaspăt, mereu înfloritor. Această considerație ar trebui să ne facă dornici să murim, Că în această lume nu este nimic altceva decât același lucru iar și iar, și nu putem aștepta nimic mai mult sau mai bun de la ea decât am avut. Henry încheie relatând încercarea personală a lui Solomon cu înțelepciunea. Solomon, după ce a afirmat în general că toate sunt deșertăciune și a dat câteva dovezi generale ale acestui lucru, ia acum metoda cea mai eficientă pentru a dovedi adevărul acestuia, 1. Prin propria sa experiență; le-a încercat pe toate și le-a găsit deșertăciune. 2. Printr-o inducție de particularități; și aici începe cu ceea ce pare cel mai potrivit dintre toate să fie fericirea unei creaturi raționale, și anume cunoașterea și învățătura; dacă aceasta este deșertăciune, atunci totul altceva trebuie să fie așa. Acum, în privința acestui lucru,
Răspunde
Unde simți în ostenelile tale zilnice aceeași neliniște pe care o descrie Henry? Cum ar putea recunoașterea limitelor noutății și realizării să-ți remodeleze așteptările pentru această săptămână? În ce fel chemarea de a-ți aduna sufletul înapoi la Dumnezeu invită un răspuns proaspăt astăzi?
Roagă-te

Rugăciune

Tată milostiv, deschide ochii noștri prin Duhul Tău la deșertăciunea oricărei căutări sub soare care își caută mulțumirea în afara Ta. Întoarce inimile noastre de la goana după vânt și îndreaptă-le spre partea veșnică aflată numai în Hristos, Cel care singur dă sens și odihnă. Dăruiește-ne pocăință de la strădania deșartă și atrage-ne în fiecare zi într-o încredere mai adâncă în bunătatea Ta statornică. Amin.

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →