Eterniseed › Curriculum › Isaia
Isaia 19-20 — Eterniseed (Epoca Reformei / protestantism istoric)
Deschidere
Oracolele din capitolele nouăsprezece și douăzeci ale lui Isaia se adresează regatului Egiptului ca obiect al judecății divine, expunând inutilitatea oricărei națiuni care stă departe de Domnul legământului. Iuda privise în mod repetat spre sud pentru eliberare politică ori de câte ori presiunea asiriană creștea, tratând puterea și sfatul egiptean ca înlocuitor al încrederii în promisiunile date seminței lui Avraam. Profetul arată că o asemenea încredere constituie o încălcare a primei porunci, căci numai Domnul guvernează ridicarea și căderea imperiilor. Înțelepciunea lăudată a Egiptului, fluviul său, idolii săi și alianțele sale sunt toate supuse aceluiași decret suveran care odinioară a scos pe Israel din acea țară. Cele două capitole împreună formează o singură mărturie: răsturnarea istorică imediată prin mâna Asiriei servește atât ca pedeapsă pentru Egipt cât și ca avertizare pentru Iuda, în timp ce viziunea finală a Egiptului, Asiriei și Israelului binecuvântând împreună pe Domnul anticipează scopurile mai largi ale legământului care într-o zi va cuprinde națiunile fără a compromite particularitatea alegerii lui Israel.
Citește
Citire
Citește Isaia nouăsprezece și douăzeci într-o singură ședință. Observă cum suveranitatea Domnului este afirmată mai întâi prin uscarea resurselor Egiptului și zăpăcirea sfetnicilor săi, apoi prin acțiunea simbolică săvârșită de profetul însuși. Notează mișcarea de la judecata prezentă sub Asiria spre ziua viitoare când Egiptul și Asiria sunt zise a se închina împreună cu Israel. Ia aminte la absența oricărui merit sau strategii omenești care ar putea abate evenimentele hotărâte; narațiunea înaintează numai prin cuvântul Domnului.
Studiu
Capitolul nouăsprezece se deschide declarând că Domnul călărește pe un nor iute și vine în Egipt. Imaginile subliniază că niciun obstacol natural sau pregătire militară nu poate împiedica apropierea divină. Consecința imediată este prăbușirea internă: duhul Egiptului este golit, idolii săi tremură și războiul civil izbucnește între cetățile sale. Nilul, sursa stabilității agricole, este prefăcut într-un albie uscată; pescăriile și industriile de in eșuează. Sfetnicii care odinioară pretindeau preeminență în înțelepciune sunt arătați a fi nebuni, prinții și preoții lor conducând națiunea în confuzie. Un rege crud este dat ca stăpânitor, împlinind decretul că autonomia lăudată a Egiptului va sluji scopurile altuia. Totuși capitolul nu se încheie într-o distrugere fără alinare. O serie de cinci cetăți este numită unde limba Canaanului va fi vorbită și un altar Domnului va fi ridicat. Însăși aflicțiunea devine instrumentul care întoarce pe unii egipteni să strige către Domnul, care apoi trimite un mântuitor și apărător. Astfel judecata și îndurarea sunt unite sub o singură mână suverană. Capitolul douăzeci furnizează semnul istoric care confirmă oracolul precedent. Timp de trei ani Isaia umblă dezbrăcat și desculț, întruchipând rușinea care va veni peste Egipt și Cuș când regele Asiriei va duce captivii lor. Fapta este îndreptată în principal spre Iuda, ai cărui soli căutaseră ajutorul egiptean și cușit împotriva Asiriei. Domnul declară că însăși puterea în care Iuda a încrezut va fi dusă în robie, îndepărtând astfel orice temei de încredere în afara promisiunii legământului. Semnul funcționează deci atât ca prevestire cât și ca mustrare, întărind că eliberarea aparține numai Domnului și că alianțele formate în necredință vor duce la o umilire mai mare.
Considerați
Considerare
Modelul falsului refugiu expus aici reapare de-a lungul canonului profetic ori de câte ori Israel sau Iuda se întoarce spre Egipt în loc de Domnul. Aceeași suveranitate care judecă Egiptul în Isaia este arătată când Domnul împietrește inima lui Faraon în Exod și când mai târziu ridică pe Nebucadnețar împotriva Tirului și Iudei. Viziunea finală a Egiptului și Asiriei aducând închinare acceptabilă alături de Israel anticipează includerea neamurilor sub un singur cap al legământului, temă desfășurată mai târziu în propovăduirea apostolică către națiuni. În tradiția Reformată acest pasaj a fost citit ca o instanță clară a voii hotărâtoare a lui Dumnezeu care orânduiește evenimentele istorice de dragul sfințirii poporului său, îndepărtând fiecare idol al securității politice pentru ca credința să se odihnească numai pe promisiunile pecetluite în Hristos.
Răspunde
Răspuns
Unde funcționează în viața ta securitățile politice sau economice prezente ca Egiptul odinioară pentru Iuda? Cum schimbă modul în care te rogi pentru treburile naționale cunoașterea că numai Domnul numește conducători și răstoarnă împărății? În ce fel încurajează promisiunea că unii din Egipt și Asiria se vor închina încă Domnului perseverența în proclamarea evangheliei celor care se află acum în afara bisericii vizibile?
Roagă-te
Rugăciune
Doamne suveran al tuturor națiunilor, care singur hotărăști vremurile neamurilor și hotarele locuințelor lor, dă-ne har să părăsim orice alianță care concurează cu cuvântul legământului tău. Dezbracă din inimile noastre încrederea pe care o punem în puterea omenească sau în sfatul lumesc, ca să ne odihnim numai în promisiunile asigurate de Mijlocitorul noului legământ. Adu-ți aminte de biserica ta în necazurile prezente și fă ca până și acele popoare odinioară ostile numelui tău să devină părtașe ale aceleiași moșteniri cu Israel. Păzește-ne veghetori împotriva necredinței care caută ajutor unde tu l-ai oprit și întărește-ne nădejdea până în ziua când Egiptul, Asiria și toate marginile pământului vor chema numele Domnului. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt redate în engleză de Eterniseed din originalul de domeniu public prin convergență multi-model, verificate independent pentru fidelitate față de sursă și revizuite de un panel cross-provider cu patru modele. Fiecare citat este verificat mecanic ca fiind un substring exact al acelei redări publicate.