Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Cât timp, Doamne? — și Nebunul care a zis că nu există Dumnezeu: Psalmii 13 și 14
Deschidere
Psalmii 13 și 14 sunt cele două fețe ale sufletului în întuneric. Al treisprezecelea este rugăciunea sufletului care știe că se află în întuneric și strigă — 'Cât timp vei uita de mine, Doamne?' — și acest strigăt însuși, spun Părinții, este un semn al harului. Al paisprezecelea este portretul sufletului care nu știe deloc că se află în întuneric: 'Nebunul a zis în inima sa: Nu există Dumnezeu.' Neale și Littledale adună Părinții asupra ambilor și citesc Psalmul 13 ca dorul întregii lumi înainte de Întrupare — 'umblând în întuneric și neavând lumină' — răspuns la urmă prin Întruparea care luminează ochii noștri; și Psalmul 14 ca diagnosticul necredinței, tras de Părinții greci înapoi la Satana însuși, 'primul nebun', și înainte la toți cei care tăgăduiesc în faptele lor pe Dumnezeu pe care îl mărturisesc cu buzele. Între cei doi stă Crucea: răspunsul la 'Cât timp?' al lumii și dezlegarea 'Nu există Dumnezeu' al nebunului. Căci Hristos 'a privit din cer asupra fiilor oamenilor' și celor care ședeau în întuneric o mare lumină s-a ridicat.
Citește
Citire
Citește Psalmul 13 ca strigătul unui suflet la marginea răbdării sale. 'Cât timp vei uita de mine, Doamne, pentru totdeauna? Cât timp vei ascunde fața Ta de la mine? Cât timp voi căuta sfat în sufletul meu și voi fi atât de tulburat în inima mea? Cât timp vor triumfa vrăjmașii mei asupra mea?' De patru ori 'cât timp', ca lovituri împotriva unei uși închise. Apoi întoarcerea la rugăciune: 'Ia aminte și auzi-mă, Doamne Dumnezeul meu: luminează ochii mei, ca să nu adorm în moarte; ca nu cumva vrăjmașul meu să zică: Am biruit împotriva lui.' Și apoi, chiar înainte ca răspunsul să vină, saltul încrederii: 'Dar încrederea mea este în mila Ta și inima mea se bucură în mântuirea Ta. Voi cânta Domnului, pentru că S-a purtat atât de iubitor cu mine.' Acum citește Psalmul 14, anatomia sufletului care a încetat cu totul să mai strige: 'Nebunul a zis în inima sa: Nu există Dumnezeu. Sunt stricați și au ajuns urâcioși în faptele lor; nu este niciunul care să facă binele, nici măcar unul.' 'Domnul a privit din cer asupra fiilor oamenilor, ca să vadă dacă este vreunul care înțelege și caută pe Dumnezeu.' Se încheie cu singura vindecare atât pentru întuneric cât și pentru nebunie: 'Cine va da mântuire lui Israel din Sion? Când Domnul va întoarce robia poporului Său, atunci Iacov se va bucura și Israel se va veseli.'
Studiu
Îndoitul 'Cât timp?' al Psalmului 13 ar putea suna ca limbajul disperării; Sfântul Ioan Gură de Aur aude în el tocmai opusul. A simți că Dumnezeu te uită, învață el, este însuși o milostivire — mai bine să plângi absența decât să dormi prin ea:
Mulți suferă această părăsire și nici nu o cunosc, nici nu o plâng. Primejdia nu este noaptea întunecată, ci somnul care nici măcar nu observă întunericul. Și astfel este spre lauda lui David că
Sfântul David nu numai că a cunoscut-o, ci a socotit timpul duratei ei. Strigătul 'Cât timp?' este trezirea credinței; nu este un lucru mic, spune Hrisostom, chiar
a avea vreun sentiment că Dumnezeu ne uită. Rugăciunea care urmează — 'luminează ochii mei' — Părinții o citesc despre Întrupare, Lumina care a venit să lumineze neamurile; și Imnul de Vecernie grecesc al Sfântului Anatolie o rostește și astăzi seara: 'Luminează ochii mei, Mântuitorule, sau voi adormi în moarte.' Sufletul din întuneric care strigă este deja pe jumătate mântuit; doar cel care doarme și nu simte nimic este în adevărată primejdie.
Considerați
Considerare
Psalmul 14 se întoarce la acel adormit — nebunul care zice 'Nu există Dumnezeu' — și Părinții greci urmăresc nebunia până la rădăcina ei. Sfântul Ioan Gură de Aur găsește primul nebun nu printre oameni, ci în îngerul căzut:
El, spune acel Părinte, a fost primul nebun; căci în Eden, făgăduind 'veți fi ca niște dumnezei',
el a fost primul care a propovăduit o mulțime de dumnezeiși astfel a tăgăduit pe Unicul Dumnezeu. Necredința nu este niciodată doar o părere; este o stricare care se coace. Unde Sfântul Pavel avertizează: 'Dacă vă mușcați și vă devorați unul pe altul, luați seama să nu fiți mistuiți', Hrisostom marchează
creșterea treptată a păcatului și a pedepsei— mușcă, devorează, fii mistuit. Totuși, necazul poate învăța ceea ce argumentul nu poate. Sfântul Vasile spune despre cei care nu vor să învețe:
nu ar fi dobândit cunoștință prin a fi învățați, o vor dobândi prin a fi necăjiți. Iar Sfântul Vasile din Seleucia dezvăluie lașitatea de sub bravada nebunului — căci cei răi 'fug când nimeni nu-i urmărește' — spunând simplu:
Frica este doar un argument al necredinței. Tăgăduirea nebunului nu este putere, ci un tremur care nu îndrăznește să privească spre Dumnezeu.
Răspunde
Răspuns
Pune acești doi Psalmi unul lângă altul și ei te vor păzi de două primejdii opuse. Prima este disperarea în întuneric. Când te găsești strigând 'Cât timp, Doamne?' — când rugăciunea rămâne fără răspuns și fața lui Dumnezeu este ascunsă — nu lua tăcerea ca pe o lepădare. Hrisostom ar vrea să vezi că însăși durerea este har: este 'nu un mic avantaj a avea vreun sentiment că Dumnezeu ne uită', căci 'mulți suferă această părăsire și nici nu o cunosc, nici nu o plâng'. Strigătul treaz este rugăciunea celui viu; doar cel adormit nu simte nimic. Așa roagă-te cu Sfântul Anatolie: 'Luminează ochii mei, Mântuitorule, sau voi adormi în moarte' și încrede-te în milă înainte de a o simți: 'inima mea se bucură în mântuirea Ta.' A doua primejdie este ateismul practic al Psalmului 14 — nu tăgăduirea cu glas tare, ci 'nu există Dumnezeu' trăit în fapte, credința mărturisită cu buzele și tăgăduită în viață. Întreabă-te dacă faptele tale propovăduiesc un Dumnezeu pe care nu-L slujești cu adevărat. Și primește mângâierea că ceea ce învățătura nu poate împlini, necazul uneori poate: cuptorul care te smerește poate fi însăși milostivirea care te aduce în genunchi, unde frica nebunului face loc credinței.
Roagă-te
Rugăciune
Doamne Dumnezeul nostru, care ai privit din cer asupra fiilor oamenilor și ai venit să luminezi ochii celor care ședeau în întuneric și în umbra morții: când sufletul nostru strigă Cât timp vei uita de mine, nu lăsa să luăm tăcerea Ta drept absența Ta. Ține-ne treji în întuneric, ca să cunoaștem și să plângem părăsirea noastră și să nu dormim prin ea; căci este un har nu mic chiar a simți că ești ascuns de la noi. Luminează ochii noștri prin Întruparea Ta, ca să nu adormim în moarte, și să nu lase vrăjmașul să zică vreodată: Am biruit împotriva lui. Păzește-ne de nebunia care zice în inima sa că nu există Dumnezeu — de necredința care Te tăgăduiește în faptele noastre în timp ce Te mărturisim cu buzele — și unde învățătura nu ne-a întors, lasă necazul Tău părintesc să ne aducă în genunchi. Întoarce robia poporului Tău, ca Iacov să se bucure și Israel să se veselească; și fie încrederea noastră în mila Ta și inimile noastre vesele în mântuirea Ta. Căci Te-ai purtat atât de iubitor cu noi, Hristoase Dumnezeul nostru, și Ție Îți înălțăm slavă, împreună cu Tatăl Tău și cu Preasfântul și de viață dătătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →