← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Luca

Luca 18 — cu Ioan Calvin

Luca 18Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
În această lecție zilnică ne întoarcem la Ioan Calvin pentru a obține o perspectivă asupra capitolului 18 din Luca. Expunerea atentă a lui Calvin asupra a două pilde despre rugăciune dezvăluie modul în care perseverența și smerenia modelează viața de credință. Cuvintele sale ne ghidează prin perseverența văduvei în fața judecătorului nedrept și prin rugăciunile contrastante ale fariseului și vameșului. Pe măsură ce ascultăm, suntem invitați să ne examinăm propriile obiceiuri de rugăciune și postura inimilor noastre înaintea lui Dumnezeu. Comentariul lui Calvin ne amintește că adevărata rugăciune izvorăște din încrederea în mila lui Dumnezeu mai degrabă decât din încrederea în sine. Lăsați reflecțiile sale să ne atragă mai adânc în Scriptură astăzi.
Citește

Citire

Acum citim integral capitolul 18 din Luca. Lăsați cuvintele lui Isus despre rugăciunea stăruitoare, judecătorul nedrept, fariseu și vameș să se așeze în mintea voastră. Observați contrastul dintre încrederea în sine și dependența smerită. Citiți încet, poate cu voce tare, și cereți Duhului să vă pregătească inima pentru expunerea lui Calvin care urmează.
Studiu
Calvin începe prin a aborda perseverența în rugăciune. Știm că perseverența în rugăciune este o realizare rară și dificilă; și este o manifestare a necredinței noastre faptul că, atunci când primele noastre rugăciuni nu au succes, aruncăm imediat nu doar speranța, ci și tot zelul rugăciunii. Dar este o dovadă neîndoielnică a credinței noastre dacă, deși ni se refuză dorința, nu ne pierdem curajul. Prin urmare, pe bună dreptate Hristos le recomandă ucenicilor săi să persevereze în rugăciune. Apoi dezvoltă pilda văduvei și a judecătorului nedrept. Pilda pe care o folosește, deși pare aspră, a fost admirabil potrivită pentru a-i învăța pe ucenicii săi că trebuie să fie stăruitori în rugăciunile lor către Dumnezeu Tatăl, până când vor obține de la El ceea ce El ar părea altfel să nu vrea să dea. Nu că prin rugăciunile noastre am obține o victorie asupra lui Dumnezeu și L-am îndoi încet și cu reticență la milă, ci pentru că faptele reale nu fac evident de la început că El ascultă cu bunăvoință rugăciunile noastre. În pildă, Hristos ne descrie o văduvă care a obținut ceea ce dorea de la un judecător nedrept și crud, pentru că nu a încetat să facă cereri stăruitoare. Adevărul principal transmis este că Dumnezeu nu acordă imediat ajutor poporului Său, pentru că alege să fie, ca să zicem așa, obosit de rugăciuni; și că, oricât de nenorocită și disprețuită ar fi condiția celor care se roagă Lui, totuși, dacă nu încetează din exercițiul neîntrerupt al rugăciunii, El îi va privi în cele din urmă și le va alina nevoile. Apoi Calvin analizează răspunsul lui Dumnezeu la strigătele stăruitoare ale aleșilor Săi. 7. Și oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Săi? Judecătorul acela, pe care Hristos ni l-a descris ca fiind cu totul desperat, nu doar împietrit împotriva contemplării lui Dumnezeu, ci atât de lipsit de rușine, încât nu avea nicio grijă de reputația sa, și-a deschis în cele din urmă ochii la necazurile văduvei. Nu avem niciun motiv să ne îndoim că credincioșii vor obține, cel puțin, un avantaj egal din rugăciunile lor, cu condiția să nu înceteze să pledeze cu stăruință înaintea lui Dumnezeu. Totuși, trebuie observat că, în timp ce Hristos aplică pilda la subiectul său, nu-L face pe Dumnezeu să semene cu un judecător rău și crud, ci indică un motiv foarte diferit pentru care cei care cred în El sunt ținuți mult timp în suspans și de ce El nu întinde de fapt și imediat mâna spre ei: este pentru că El rabdă. Dacă uneori Dumnezeu trece cu vederea mai mult timp decât am dori noi nedreptățile făcute nouă, să știm că aceasta se face cu o intenție părintească — pentru a ne antrena la răbdare. Trecerea cu vederea temporară a crimelor este foarte diferită de a le permite să rămână pentru totdeauna nepedepsite. Făgăduința pe care o face, că Dumnezeu le va face dreptate repede, trebuie raportată la providența Sa; căci temperamentul nostru grăbit și înțelegerea carnală ne fac să concluzionăm că El nu vine suficient de repede pentru a acorda alinare. Dar dacă am putea pătrunde în planul Său, am învăța că ajutorul Său este întotdeauna gata și potrivit, după cum cere cazul, și nu este amânat nici măcar o clipă, ci vine la timpul exact.
Considerați

Considerare

Calvin trece la necesitatea smereniei înaintea lui Dumnezeu. Hristos dă acum îndrumări despre o altă virtute, care este necesară pentru o rugăciune acceptabilă. Credincioșii nu trebuie să vină în prezența lui Dumnezeu decât cu smerenie și umilință. Nicio boală nu este mai periculoasă decât aroganța; și totuși toți o au atât de adânc înfiptă în măduva oaselor, încât abia poate fi îndepărtată sau extirpată prin vreun remediu. Fără îndoială este ciudat că oamenii ar trebui să fie atât de nebuni încât să îndrăznească să-și ridice creasta împotriva lui Dumnezeu și să-și pledeze propriile merite înaintea Lui. Deși oamenii sunt duși de ambiția lor, totuși, când venim în prezența lui Dumnezeu, orice prezumție trebuie lăsată deoparte; și totuși fiecare om crede că s-a smerit suficient, dacă doar rostește o rugăciune ipocrită pentru iertare. De aici deducem că acest avertisment pe care ni-l dă Domnul nostru era departe de a fi inutil. El încheie prin a clarifica natura îndreptățirii. 14. Acest om s-a coborât îndreptățit. Comparația nu este exactă; căci Hristos nu atribuie vameșului doar un anumit grad de superioritate, ca și cum dreptatea ar fi aparținut în egală măsură amândurora, ci înseamnă că vameșul a fost acceptat de Dumnezeu, în timp ce fariseul a fost cu totul respins. Iar acest pasaj arată clar care este sensul strict al cuvântului îndreptățit: înseamnă a sta înaintea lui Dumnezeu ca și cum am fi drepți. Căci nu se spune că vameșul a fost îndreptățit pentru că a dobândit brusc o nouă calitate, ci că a obținut har, pentru că vina lui a fost ștearsă și păcatele lui au fost spălate. De aici rezultă că dreptatea constă în iertarea păcatelor. Așa cum virtuțile fariseului erau pătate și poluate de încrederea neîntemeiată, astfel încât integritatea lui, care merita laudă înaintea lumii, nu avea nicio valoare în ochii lui Dumnezeu; tot așa vameșul, nebazându-se pe niciun merit al faptelor, a obținut dreptatea doar prin a implora iertare, pentru că nu avea alt temei de speranță decât mila curată a lui Dumnezeu.
Răspunde

Răspuns

Unde în viața voastră de rugăciune obosiți cel mai ușor? Cum ar putea accentul lui Calvin pe perseverență să vă remodeleze practica zilnică? În ce feluri apare încă încrederea în sine în abordarea voastră față de Dumnezeu și cum poate smerenia să prindă rădăcini mai adânci?
Roagă-te

Rugăciune

Tată Suveran, dă-ne har să ne rugăm fără a ne descuraja, încrezându-ne că Tu, care ești drept și grabnic să răspunzi, vei face dreptate aleșilor Tăi la vremea potrivită. Dezbracă de la noi orice încredere mândră în propria noastră neprihănire și învață-ne să strigăm împreună cu vameșul: „Dumnezeule, fii milostiv cu mine, păcătosul”, ca să plecăm acasă îndreptățiți doar prin mila legământului Tău. Susține-ne prin Duhul Tău până când va veni Fiul Omului, de dragul lui Isus. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →