← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 69-70 — cu Ioan Calvin

Psalmii 69-70Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
În compania lui Ioan Calvin ne întoarcem din nou la Psalmi, permițând expunerii sale constante să ne ghideze meditația. Atenția atentă a lui Calvin la limbajul lamentării și încrederii deschide căi proaspete pentru rugăciune și perseverență. Comentariul său asupra acestor capitole dezvăluie cum strigătele antice ale lui David continuă să modeleze credința Bisericii. Pe măsură ce ascultăm, descoperim că luptele înregistrate aici nu sunt îndepărtate, ci aparțin fiecărei generații care cheamă pe Domnul. Vocea lui Calvin ne invită să zăbovim asupra fiecărui verset, lăsând Duhul să aplice Cuvântul la nevoia noastră prezentă. Fie ca acest studiu să ne întărească speranța și să ne adâncească comuniunea cu Dumnezeul care aude.
Citește

Citire

Cu inimi liniștite citim acum Psalmii 69 și 70. Lăsați cuvintele de lamentare și cerere să vă învăluie. Observați imaginile vii ale apelor adânci și ale noroiului, sentimentul de acuzare nedreaptă și întoarcerea constantă către Dumnezeu în rugăciune. Citiți încet, permițând strigătelor psalmistului să devină ale voastre. După citire, opriți-vă pentru a recunoaște înaintea Domnului locurile unde acești psalmi numesc propria voastră experiență.
Studiu
Calvin începe prin a explica versetele de început. 1. Mântuiește-mă, Dumnezeule! căci apele etc. Sub chipul apelor, psalmistul își înfățișează starea ca fiind atât de extrem de apăsătoare încât l-a adus chiar la pragul disperării; și totuși știm că, departe de a fi o persoană moale și efeminată, el era unul care a înfruntat și a biruit ispite înfricoșătoare cu un curaj extraordinar. De aici putem deduce amărăciunea necazului cu care era atunci încercat. Unii înțeleg cuvântul suflet ca însemnând viață; [68] dar aceasta dă un sens foarte rece și nesatisfăcător. El înseamnă mai degrabă inima. Un om, când cade într-un abis de ape, poate împiedica pentru o vreme apa să intre în trupul său, oprindu-și gura și nările, dar în cele din urmă, fiind imposibil pentru o ființă umană să trăiască fără respirație, sufocarea îl va sili să lase apele să intre, iar ele vor pătrunde până la inimă. David prin această metaforă ar vrea să arate nu numai că apele l-au acoperit și l-au copleșit, ci și că a fost silit să le tragă în trupul său. Calvin continuă cu următoarea imagine a necazului. 2. Sunt afundat în noroi adânc, unde nu este loc de stat Aici el compară necazurile sale cu o groapă adâncă de noroi, unde este și mai mare primejdie; căci dacă un om își fixează picioarele pe un fund solid, se poate ridica, existând multe cazuri în care persoane, punându-și picioarele pe fund, au ieșit printr-un salt brusc și au scăpat primejdia apelor; dar când un om se află odată afundat într-o mocirlă sau într-un râu mâlos, totul s-a sfârșit pentru el, nu are niciun mijloc de a se mântui. [69] Psalmistul aduce împrejurări suplimentare pentru a ilustra starea sa încercată. El declară că a fost inundat de curgerea apelor; o expresie care indică dezordinea și confuzia pe care necazurile și prigonirile sale le-au produs. Despre versetul următor Calvin scrie: 3 M-am obosit strigând David, căutând și chemând pe Dumnezeu, când treburile sale erau într-o stare atât de confuză și de desperată, a dat o pildă de răbdare rară și minunată. El se plânge că a continuat să strige până s-a istovit și a răgușit, și totul în zadar. Prin cuvântul obosit, el nu înseamnă că a renunțat la rugăciune, ca și cum ar fi lepădat toată dragostea și plăcerea pentru acest exercițiu, descoperind că s-a dovedit zadarnic ca mijloc de izbăvire. El descrie mai degrabă perseverența sa neobosită; și aceeași idee este exprimată prin gâtul său răgușit și ochii săi care se sting. [70] El cu siguranță nu a strigat înaintea oamenilor din simplă afectare, nici această răgușeală nu a fost contractată în cursul unei singure zile. Percepem, deci, că deși simțurile sale trupești l-au părăsit, vigoarea credinței sale nu a fost nicidecum stinsă. Când reflectăm că David a vorbit, ca să zicem așa, din gura lui Hristos și, ca să zicem așa, din gura tuturor sfinților adevărați care sunt mădularele lui Hristos, nu trebuie să socotim că ni se întâmplă ceva ciudat, dacă la un moment dat suntem atât de copleșiți de moarte, încât să nu putem discerne cea mai mică nădejde de viață. Ba mai degrabă să învățăm din timp, cât timp Dumnezeu ne cruță, să medităm asupra acestui adevăr și să tragem ajutorul pe care este potrivit să-l dea sub nenorocire, ca chiar în adâncurile cele mai profunde ale adversității credința să ne țină sus și, mai mult, să ne înalțe la Dumnezeu; nefiind, după cum mărturisește Pavel (Romani 8:39), nici înălțime, nici adâncime care să ne poată despărți de dragostea nemărginită a Aceluia care înghite toate adâncurile, ba chiar iadul însuși. Calvin se adresează apoi mulțimii de vrăjmași. 4. Cei care mă urăsc fără pricină sunt mai numeroși decât perii capului meu Psalmistul exprimă acum fără figură ceea ce spusese sub metaforele noroiului și ale năvălirii impetuoase a apelor. Prigonit fiind de o mulțime atât de mare de vrăjmași, avea prea multă pricină să se teamă de moarte în nenumărate feluri. Nici limbajul său nu este hiperbolic, când îi înfățișează pe vrăjmașii săi ca fiind mai numeroși decât perii capului său, deoarece era urât și detestat mortal de întregul regat, fiind credința universală că era un trădător de josnicie și răutate față de țara sa. Mai departe, știm din istoria sfântă cât de numeroase și puternice erau armatele pe care Saul le-a trimis să-l urmărească. El exprimă ura mortală pe care o purtau față de el, când ne spune că erau cu totul hotărâți asupra nimicirii sale, dorind cu ardoare să fie tăiat printr-o moarte violentă; și totuși mărturisește că nu făcuse nimic ca să merite o astfel de prigoană neîndurătoare. Cuvântul ebraic chnm, chinnam, pe care l-am redat prin fără pricină, și pe care unii îl traduc prin degeaba, arată că erau împinși de o dorință puternică de a-i face rău, deși nu le făcuse nici cea mai mică nedreptate, nici nu le dăduse cea mai mică provocare prin vreun fel de purtare rea. Din această pricină el aplică vrăjmașilor săi numele sqr, sheker, adică mincinoși, deoarece nu aveau niciun temei drept ca să facă război împotriva lui, deși pretindeau contrariul. Să învățăm, deci, după pilda sa, dacă la un moment dat suntem supuși prigoanei, să căutăm sprijinul care vine din mărturia unei conștiințe bune și să putem protesta liber înaintea lui Dumnezeu că ura pe care vrăjmașii noștri o nutresc împotriva noastră este cu totul fără pricină. Aceasta implică o stăpânire de sine la care este foarte greu pentru un om să se deprindă; dar cu cât este mai greu, cu atât mai stăruitoare trebuie să fie strădaniile sale de a o dobândi. Este o simplă efeminare să socotim ca un rău de nesuferit să fim nedreptățiți; și nebunia acestui lucru este expusă foarte fericit de acel răspuns nobil al lui Socrate către soția sa, care, într-o zi, plângându-se în închisoare că el fusese condamnat pe nedrept, a primit de la el acest răspuns: 'Ce atunci — ai prefera ca eu să fi suferit moartea pentru ofensele mele?' Mai departe, David adaugă că nu a trebuit să sufere numai nedreptățile violenței, ci a trebuit să îndure și multă batjocură și dispreț, ca și cum ar fi fost condamnat pentru multe crime; o încercare care, pentru o minte nobilă, este mai amară și mai greu de purtat decât o sută de morți. Mulți se găsesc pregătiți cu hotărâre să înfrunte moartea, care nu sunt nicidecum pregătiți să arate o fortitudine egală în îndurarea rușinii. Mai departe, David nu a fost doar jefuit de bunurile sale prin violența tâlharilor, ci a fost și schingiuit în persoana sa, ca și cum ar fi fost un hoț și un tâlhar: Ceea ce n-am luat prin jaf, apoi am restituit-o [71] Când vrăjmașii săi astfel l-au jefuit și l-au maltratat, ei s-au lăudat fără îndoială că acționau ca judecători ai unui om pervers și rău; și știm că ei erau ținuți în cinste ca judecători. Să învățăm, deci, din acest exemplu să ne pregătim nu numai să purtăm cu răbdare toate pierderile și necazurile, ba chiar moartea însăși; ci și rușinea și ocara, dacă la un moment dat suntem încărcați cu acuzații neîntemeiate. Hristos însuși, izvorul a toată dreptatea și sfințenia, nu a fost scutit de calomnie josnică, de ce atunci să ne înspăimântăm când întâlnim o încercare similară? Ne poate întări mințile împotriva ei când considerăm că a persevera cu statornicie în practicarea dreptății, deși aceasta este răsplata pe care o primim din lume, este adevărata probă a integrității noastre.
Considerați

Considerare

Calvin trage o aplicație mai largă pentru poporul lui Dumnezeu. 6 O, Doamne, Stăpân al oștirilor! să nu se rușineze în mine cei ce Te așteaptă. David declară că este înfățișat ca un exemplu din care tot poporul lui Dumnezeu poate trage materie fie de nădejde, fie de disperare. Deși era detestat și blestemat de marea parte a poporului, mai rămăseseră totuși câțiva care erau gata să dea o mărturie dreaptă și nepărtinitoare despre nevinovăția sa; știind, așa cum știau, că era nedreptățit de prigonitorii săi, că se odihnea neîncetat pe harul și bunătatea lui Dumnezeu și că nicio ispită nu-l putea descuraja sau împiedica să rămână statornic în practicarea adevăratei evlavii. Dar când au observat necazurile și calamitățile la care era totuși supus, singura concluzie la care au putut ajunge a fost că toate durerile și osteneala pe care le depusese în slujirea evlavioasă a lui Dumnezeu erau cu totul zadarnice. Deoarece toate cazurile în care Dumnezeu își întinde ajutorul slujitorilor Săi sunt tot atâtea peceți prin care El confirmă și ne dă asigurarea bunătății și harului Său față de noi, credincioșii trebuie să fi fost extrem de descurajați dacă David ar fi fost părăsit în extremitatea necazului său. Primejdia ca ei să fie astfel descurajați o înfățișează acum lui Dumnezeu; nu că Dumnezeu ar avea vreodată nevoie să I se aducă aminte de ceva, ci pentru că El ne îngăduie să ne purtăm familiar cu El la tronul harului. Cuvântul așteaptă este în mod propriu de înțeles ca nădejde, iar expresia a căuta pe Dumnezeu, ca rugăciune. Legătura celor două împreună ne învață lecția folositoare că credința nu este un principiu deloc inactiv, deoarece este mijlocul de a ne stârni să-L căutăm pe Dumnezeu.
Răspunde

Răspuns

Unde descriu imaginile potopului și ale noroiului anotimpuri din propria voastră viață? Cum vă încurajează accentul lui Calvin pe rugăciunea perseverentă să continuați să-L chemați pe Dumnezeu? În ce fel apelul psalmistului la cunoașterea de către Dumnezeu a inimii sale vă întărește încrederea astăzi?
Roagă-te

Rugăciune

O, Doamne suveran, care singur izbăvești poporul legământului Tău când apele se ridică și noroiul se adâncește, dă-ne har să strigăm către Tine fără încetare, ca râvna pentru casa Ta să ne mistuie și Duhul Tău să susțină rugăciunile noastre până când vine izbăvirea. Ține-ne statornici în neprihănirea lui Hristos, încrezători că nu vei disprețui pe cei necăjiți care se încred în credincioșia Ta. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →