← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 61-62 — cu Ioan Calvin

Psalmii 61-62Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
În vocea statornică a lui Ioan Calvin descoperim un călăuzitor care ne conduce prin strigătele crude și încrederile liniștite ale Psaltirii. Comentariul său la Psalmii 61 și 62 arată un suflet care învață să se odihnească numai în Dumnezeu atunci când orice alt refugiu eșuează. Atenția atentă a lui Calvin la cuvintele lui David ne invită să ne examinăm propriile rugăciuni și tăceri înaintea Domnului. Pe măsură ce urmăm expunerea sa, ni se reamintește că adevărata siguranță se găsește nu în împrejurări, ci în caracterul neschimbător al lui Dumnezeu. Lecția de astăzi ne atrage în același refugiu, unde inima învață să aștepte în nădejde și să cânte în recunoștință.
Citește

Citire

Luați câteva clipe liniștite pentru a citi Psalmii 61 și 62 încet. Observați mișcarea de la strigătele urgente de la marginile pământului la încrederea statornică că numai Dumnezeu este stânca și mântuirea noastră. Lăsați cuvintele să se așeze în inima voastră înainte de a ne întoarce la expunerea lui Calvin.
Studiu
Calvin începe prin a examina contextul istoric și vehemența strigătului lui David. 1. Ascultă strigătul meu, Dumnezeule! Nu se știe cu exactitate în ce vreme a fost compus acest psalm; dar pare să existe o oarecare probabilitate în presupunerea că David fusese pentru o perioadă considerabilă în posesia tronului înainte de a cădea în împrejurările de necaz care sunt menționate aici. Sunt de acord cu cei care îl raportează la vremea conspirației lui Absalom; [402] căci, dacă nu ar fi fost exilat, nu ar fi putut vorbi, ca în versetul al doilea, despre strigarea de la marginile pământului. Folosind termenul strigăt, el ar indica vehemența dorinței sale; și este un cuvânt care exprimă o fervoare interioară a spiritului, fără referire la faptul dacă s-a rugat cu voce tare sau într-un ton scăzut și potolit. Repetiția care este folosită denotă sârguința și perseverența sa în rugăciune și ne învață că nu trebuie să leșinăm și să devenim descurajați în acest exercițiu, pentru că Dumnezeu poate să nu fi mărturisit imediat și deschis acceptarea cererilor noastre. Nu poate fi nicio îndoială că, prin marginile pământului, el se referă la locul exilului său, fiind tăiat de la accesul la templu și la cetatea regală. De unii, într-adevăr, cuvintele au fost înțelese figurativ, ca însemnând că s-a rugat din adâncurile cele mai de jos ale necazului; dar nu văd nicio temelie pentru aceasta. Într-o parte ulterioară a psalmului, el se numește pe sine Împărat, un titlu pe care nu și l-a asumat niciodată înainte de moartea lui Saul, și din această împrejurare putem deduce imediat că vremea la care se face referire a fost aceea când a fugit tremurând de furia fiului său Absalom și s-a ascuns în pustiul Mahanaim și în locuri de un tip similar de solitar. Muntele Sion era locul unde fusese depus chivotul legământului și era sediul regalității; și David, când a fost alungat de aici, care era localitatea principală și cea mai eligibilă, vorbește ca și cum ar fi fost alungat în cele mai îndepărtate părți ale pământului. Trăind, deși a făcut-o, sub umbrele unei dispensații legale, el nu a încetat să se roage, pentru că a fost îndepărtat la o distanță de templu; și cât de de neiertat trebuie să fie purtarea noastră, privilegiați cum suntem de Dumnezeu și chemați să ne apropiem prin calea care a fost deschisă prin sângele lui Hristos, dacă nu străpungem fiecare piedică pe care Satana o prezintă comunicărilor noastre cu cerul? Cei care au fost lipsiți de auzirea cuvântului și de administrarea sacramentelor, astfel încât, într-un fel, să fie alungați din Biserică, să învețe din exemplul lui David să persevereze în strigarea către Dumnezeu, chiar în aceste împrejurări solitare. El menționează, în ceea ce urmează, durerea și angoasa sa. El adaugă faptul că este închis de la orice metodă de scăpare, pentru ca harul lui Dumnezeu să fie făcut mai evident în eliberarea sa. Cuvântul ebraic tph, ataph, pe care l-am tradus ca necăjit, înseamnă ocazional a acoperi sau a implica, ceea ce i-a determinat pe unii să traducă clauza, în timp ce inima mea este întoarsă; adică, aruncată încoace și încolo sau agitată. Aceasta este o traducere aspră. Alții citesc cu mai multă proprietate, în timp ce inima mea este implicată în griji și necazuri sau copleșită. [403] Am adoptat o redare mai simplă, deși nu aș fi înțeles ca negând metafora, la care ei presupun că există o aluzie. Clauza, nu poate fi nicio îndoială, este inserată pentru a indica faptul că nu a fost împiedicat de necaz să recurgă la Dumnezeu. S-a luat deja în considerare încercarea exterioară la care a fost supus, în distanța de sanctuar, și ridicarea sa deasupra acesteia, astfel încât să-și îndrepte strigătul către Dumnezeu; și în cuvintele dinaintea noastră, avem mărturisirea sa că era departe de a fi stoic insensibil, fiind conștient de o luptă interioară severă cu durere și perplexitate a minții. Este datoria, atunci, a credincioșilor, când sunt apăsați de greutate și suferință spirituală, să facă eforturi și mai străduitoare pentru a străpunge aceste obstacole în apropierile lor de Dumnezeu. Rugăciunea sa este ca Dumnezeu să-l aducă la acea siguranță din care pare să fie exclus. Printr-o stâncă sau cetate, el înseamnă, în general, protecție sigură, de la care se plânge că este exclus, deoarece era imposibil să o atingă decât dacă ar fi fost ridicat de mâna lui Dumnezeu. Privind în jurul său, părea ca și cum fiecare loc de adăpost și siguranță ar fi fost ridicat deasupra capului său și făcut inaccesibil. El a fost tăiat de la orice ajutor și totuși, fără speranță cum părea eliberarea, nu avea nicio îndoială cu privire la siguranța sa, dacă Dumnezeu ar extinde doar mâna sa pentru intervenție. Acesta este sensul clar al pasajului, când este dezbrăcat de figură, că Dumnezeu era capabil să-l salveze din pericol, deși orice alt ajutor ar fi fost retras și întreaga lume ar sta între el și eliberare; un adevăr pe care ar trebui să-l considerăm serios. În căutarea eliberării de la Dumnezeu, trebuie să ne ferim de a ceda sugestiilor simțurilor; ar trebui să ne amintim că El nu lucrează întotdeauna prin mijloace aparente, ci ne eliberează când alege prin metode insondabile rațiunii. Dacă încercăm să prescriem o anumită linie de procedură, nu facem mai puțin decât să limităm în mod voit puterea Sa atotputernică. Pe tema rămânerii în cortul lui Dumnezeu, Calvin scrie: În versetul care urmează, el exprimă încrederea pe care o avea că va locui de acum înainte în sanctuarul Domnului. Nu pot fi de acord în totalitate cu cei care cred că David era încă în starea sa de exil din țara sa natală când acesta a fost scris și trebuie înțeles doar ca promițându-și sieși certitudinea întoarcerii sale. El ar părea mai degrabă să se bucure de restaurarea deja obținută, decât să-și alunge durerea prin anticiparea ei în viitor; și acest lucru va fi și mai evident, când vom ajunge să considerăm contextul imediat. Este de remarcat că acum, când s-a întors din exilul său și s-a stabilit în propriul său palat, inima sa era pusă mai mult pe închinarea lui Dumnezeu decât pe toată bogăția, splendoarea și plăcerile regalității. Avem mărturia sa în alte părți ale scrierilor sale, că în cele mai rele calamități pe care le-a îndurat, nu a experimentat nimic care să poată fi comparat cu amărăciunea de a fi exclus din rânduielile religiei; și acum el socotește o plăcere mai mare să stea ca un implorator înaintea altarului, decât să stea pe tronul unui împărat. Prin cuvintele care urmează imediat, el arată că nu a atașat, ca prea mulți oameni neinformați, o importanță superstițioasă doar exteriorului religiei, adăugând că și-a găsit siguranța sub umbra aripilor lui Dumnezeu. Persoanele ignorante ar putea concepe pe Dumnezeu ca fiind neapărat limitat la cortul exterior, dar David a îmbunătățit acest simbol al prezenței divine doar ca un mijloc de a ridica exercițiile spirituale ale credinței sale. Nu aș nega că poate exista o aluzie la heruvimi când vorbește despre umbra aripilor lui Dumnezeu. Doar trebuie să ne amintim că David nu s-a odihnit în rânduieli carnale, elementele lumii, [404] ci s-a ridicat prin ele și deasupra lor la închinarea spirituală a lui Dumnezeu. Calvin se îndreaptă apoi către ascultarea jurămintelor și moștenirea dată celor care se tem de Dumnezeu. 5. Căci tu, Dumnezeule! ai auzit jurămintele mele. El arată aici temeiurile pe care vorbise despre rămânerea sa sub aripile lui Dumnezeu. Bucuria bruscă pe care a experimentat-o a apărut din împrejurarea că Dumnezeu i-a auzit rugăciunile și a făcut să răsară lumină din întuneric. Prin jurămintele sale trebuie să înțelegem rugăciunile sale, conform unei figuri de vorbire comune prin care partea este luată pentru întreg, făcând jurăminte când s-a rugat. În general, el ar recunoaște că este îndatorat pentru restaurarea sa în întregime unei intervenții a puterii divine și nu vreunei dexterități pe care o arătase în câștigarea timpului pentru adunarea forțelor sale, [406] nici vreunui ajutor pe care l-ar fi primit, fie din favoarea preoților fie din eforturile soldaților săi. Dacă litera l, lamed, ar fi fost prefixată cuvântului ebraic yr'y, yirey, care este redat ca temându-se, nu ar fi rămas niciun motiv de îndoială că cuvintele care urmează erau de natura unei afirmații generale, în sensul că Dumnezeu a dat moștenirea celor care se tem de El. Așa cum este, ele pot fi construite să însemne că Dumnezeu i-a dat lui David moștenirea celor care se tem de El. Totuși prefer să atașez sensul mai general cuvintelor și să le înțeleg ca indicând că Dumnezeu nu dezamăgește niciodată pe slujitorii Săi, ci încununează cu fericire veșnică luptele și necazurile care le-ar fi putut exercita credința. Ele transmit o mustrare implicită a acelei încrederi nejustificate care este îngăduită de cei răi, când sunt favorizați, prin îndelunga răbdare divină, cu orice interval de prosperitate. Succesul care îi măgulește este doar imaginar și dispare rapid. Dar moștenirea -- cuvântul folosit aici de David -- sugerează că poporul lui Dumnezeu se bucură de un tip de prosperitate mai solid și mai durabil; necazurile lor momentane și de scurtă durată având doar efectul de a promova bunăstarea lor veșnică. El laudă pe Dumnezeu că cei care se tem de numele Său nu sunt lăsați la privilegiul sărac de a se bucura pentru câteva zile, ci asigurați într-o moștenire permanentă de fericire. Adevărul este unul care nu poate fi pus la îndoială. Cei răi, neavând nicio posesie prin credință a binefacerilor divine pe care s-ar putea întâmpla să le împărtășească, trăiesc din zi în zi, ca să zicem așa, pe jaf. Doar cei care se tem de Domnul au adevărata și legitima bucurie a binecuvântărilor lor.
Considerați

Considerare

Calvin conectează promisiunea zilelor durabile la venirea lui Hristos și la viața continuă a Bisericii. 6. Vei adăuga zile peste zile împăratului etc. [407] David nu poate fi considerat ca folosind aceste cuvinte de gratulare cu o referire exclusivă la sine. Este adevărat că a trăit până la o vârstă extremă și a murit plin de zile, lăsând împărăția într-o stare așezată și în mâinile fiului său, care i-a urmat; dar nu a depășit perioada vieții unui singur om și cea mai mare parte a ei a fost petrecută în pericole și anxietăți continue. Nu poate fi nicio îndoială, așadar, că seria de ani și chiar de veacuri despre care vorbește se extinde prospectiv la venirea lui Hristos, fiind chiar condiția împărăției, așa cum am remarcat adesea, ca Dumnezeu să-i mențină ca un singur popor sub un singur cap sau, când erau împrăstiați, să-i unească din nou. Aceeași succesiune subzistă încă în referire la noi înșine. Hristos trebuie privit ca trăind în membrii Săi până la sfârșitul lumii. La aceasta face aluzie Isaia, când spune: 'Cine va declara generația sau veacul Său?' -- cuvinte în care prezice că Biserica va supraviețui prin toate veacurile, în ciuda pericolului constant de distrugere la care este expusă prin atacurile dușmanilor săi și prin multele furtuni care o asaltează. Așa aici David prezice succesiunea neîntreruptă a împărăției până la vremea lui Hristos.
Răspunde

Răspuns

Unde în împrejurările voastre prezente aveți cea mai mare nevoie să strigați către Dumnezeu de la 'marginile pământului'? Cum provoacă accentul lui Calvin pe tăcerea înaintea lui Dumnezeu răspunsul vostru obișnuit la necaz? Ce jurământ sau act de laudă recunoscătoare ați putea oferi astăzi în lumina credincioșiei trecute a lui Dumnezeu?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne Dumnezeul nostru, care singur ești stânca noastră și mântuirea noastră, ridică-ne când strigăm către Tine de la marginile pământului și pune-ne picioarele pe stânca ce este mai presus de noi. Învață-ne să așteptăm în liniște harul Tău suveran, așteptarea noastră venind numai de la Tine, și să rămânem sub adăpostul aripilor Tale, înnoindu-ne legămintele zi de zi. Dă-ne să ne odihnim în moștenirea pe care ai dat-o celor ce se tem de Numele Tău, prin Isus Hristos, Răscumpărătorul nostru. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →